Cercul cultural „Ion Gh. Sbiera” din Plasa Siret

(1925-1938)

Şcoala Gimnazială cu Clasele I-VIII Baineţ, com. Muşeniţa

Recent, pe când am suplinit la Şcoala Gimnazială cu Clasele I-VIII Baineţ, comuna Muşeniţa, am găsit timp şi înţelegere pentru a cerceta arhiva şcolii, singura arhivă rămasă necercetată de mine de pe vremea când am lucrat în această comună. Îi mulţumesc pe această cale domnului director, prof. Gheorghe Prelipcean, pentru amabilitatea cu care mi-a pus la dispoziţie arhiva şcolii.

Arhiva acestei şcoli, care a supravieţuit celor două războaie mondiale şi genocidului cultural comunist, conţine documente şcolare de la înfiinţarea şcolii (1 septembrie 1884) până în zilele noastre. Documentele sunt depozitate într-o cameră specială din corpul al doilea al şcolii şi sunt parţial arhivate. Printre documente am găsit câteva registre în care a fost trecută activitatea membrilor Cercului Cultural „Ioan Gh. Sbiera”, învăţătorii din şcolile din satele de pe malul drept al râului Siret, teritoriu al Plasei Siret numit Zona Baineţ, datorită poziţiei centrale a acestui sat.

Cercul a fost înfiinţat, în martie 1925, de un grup de 34 de învăţători români şi de alte etnii care lucrau în şcolile din această parte a Plasei Siret. Sediul cercului a fost stabilit în satul Baineţ, dar activităţile se desfăşurau, rând pe rând, în toate satele din zonă. Preşedinte al cercului a fost ales directorul şcolii din Baineţ, învăţătorul gr. I Dionisie Cijevschi, vicepreşedinte înv.gr. I Terapont Samuşco, de la şcoala din Cerepcăuţi, iar secretar, înv. gr. I Aspasia Smuc din Baineţ. Din acest cerc făceau parte învăţătorii din şcolile din satele Baineţ (6 învăţători), Bahrineşti (6), Cerepcăuţi (5), Climăuţi (3), Fântâna Albă (2), Muşeniţa (2), Vicşani (2), Volcineţul Vechi (7) şi Volcineţul Nou (1).

În viziunea ministerului de resort, cercurile culturale au fost create cu scopul de a răspândi cultura românească şi de a cultiva limba română în rândul locuitorilor ţării recent reîntregite şi aveau un profund caracter patriotic, deoarece activităţile lor se adresau atât elevilor, cât şi adulţilor români şi de alte etnii.

Activităţile din cadrul acestor cercuri se desfăşurau de regulă duminica şi de sărbători şi aveau două componente: una didactică (lecţii deschise, referate, comunicări etc.) şi o alta obştească (conferinţe, simpozioane, serbări etc.), care se desfăşurau în şcoli, casele naţionale sau în curtea bisericii (când timpul permitea).

Dintre titlurile lecţiilor deschise ţinute în cadrul cercului amintim: „Mihai Eminescu – poetul nostru naţional”, „Teatrul şcolar”, „Vasile Alecsandri şi opera sa”, „Bucovina – provincia noastră natală”, „Suprafaţa piramidei”, „Mircea cel Mare”, „Duşmanii şi prietenii livezilor şi pădurilor”, „Bunacuviinţă”, „Igiena personală” etc. Referatele pedagogice prezentate la aceste activităţi au avut următoarele titluri: „Mişcarea pedagogică şi culturală din România”, „Noua lege şcolară”, „Creşterea copilului în epoca noastră”, „Şcoala izvor al ştiinţei, moralei şi al patriotismului”, „Părerile ţăranilor asupra şcoalei” etc.

În cadrul conferinţelor au fost susţinute referatele: „Supunerea la legi şi autorităţi”, „Femeia ca factor social”, „Industria casnică”, „Familia şi grădina de copii” etc.

Interesante sunt şi documentele cercului cultural redactate la şedinţa din 26 mai 1932 şi referatul ţinut de învăţătorul Gavril Găină, de la Şcoala Primară Climăuţi, cu tema „Mişcarea pedagogică şi culturală din România de la închegare, până’n zilele noastre”. După prezentarea referatului, învăţătorii au hotărât să întocmească o petiţie de protest autorităţilor judeţene.

Prima pagină din condica Cercului Cultural „I. Gh. Sbiera” cu ştampila lui şi semnăturile conducerii cercului.

Din referatul şi procesul-verbal făcut după încheierea şedinţei spicuim: „Criza economică agravându-se din ce în ce, interese superioare de stat provoacă schimbarea guvernului, cari neputând face faţă nevoilor timpului, este înlocuit. De data aceasta, eruditul profesor, Dl. N. Iorga, este sortit să găsească diagnosticul de vindecare a răului. În noua formaţie a guvernului, D-sa rămâne ca ministru al instrucţiunii publice. Învăţătorimea română de toate gradele, de data aceasta, a avut prilejul să răsufle uşurată, văzând că în fruntea şcolilor, stă cel mai mare cărturar al neamului, care va înţelege, mai bine ca oricare altul că şcoala poporului, – baza primordeală şi fundamentală a acestui neam – este pusă la grea încercare; dar s’au înşelat…”.

După această scurtă prezentare a situaţiei grele în care se afla învăţământul românesc la începutul deceniului patru al secolului trecut, urmează marea deziluzie provocată de noul guvern instalat la cârma ţării: „Dacă şcoala acestui neam, a fost lovită în fiinţa ei vitală, timp de trei ani, de data aceasta, în urma neprevăzutelor măsuri ale Şefului ei, va fi chiar strivită. Nu ştim ce a determinat pe Dl. Prof. Iorga să creadă că îndreptarea grelei situaţii financiare a ţării, s’ar putea realiza, micşorând bugetul minist. Instr., care măsură atrăgea de la sine, desfiinţarea de nuoi şcoli, reducerea numărului învăţătorilor şi profesorilor într’un timp când se simţea, cerea, imperios, mărirea numărului membrilor acestui corp – şi micşorarea salariilor, care deja şi aşa erau prea mici.

 Petiţia a fost depusă pe 28 mai 1932, la secretariatul Revizoratului Şcolar al Plasei Siret, de o delegaţie formată din patru învăţători, în frunte cu preşedintele cercului, învăţătorul Dionisie Cijevschi. În arhivă nu am găsit răspunsul dat de revizorat, dacă acesta a existat.

Peste un an, în procesul-verbal încheiat la Şcoala Primară Cerepcăuţi, învăţătorul Terapont Samuşco scrie în referatul său cu titlul „Şcoala izvor al ştiinţei, moralei şi al patriotismului”: „Evident că această măsură a Dlui Iorga a eşuat, că învăţătorimea de toate gradele a protestat energic, apărând cu îndârjire şcoala poporului, temelia acestui neam, în cunoscutul Congres General Extraordinar din 1932. Dăscălimea română nu putea să vadă cu ochii acest atentat la viaţa şcoalei şi a slujitorilor ei. Dl. Iorga, tot timpul cât a stat în fruntea ţării şi al Ministr.Instr. a înscris cea mai neagră pagină în cartea învăţământului românesc. Nuoile modificări pe care Dsa aducea Legii au fost aplicate doar în parte, căci legiuitorul n’a stat mult în fruntea ţării fiind înlocuit, din motive bine cunoscute”.

Procesul-verbal se încheie cu următoarea declaraţie a învăţătorilor din Cercul Cultural „I. Gh. Sbiera”: „Învăţătorii au dovedit nu numai că sunt element de ordine în stat, dar încă constituie un corp intelegent, activ, care pricepe rolul ce poate să joace şi este gata să-l împlinească”. „De azi înainte va fi lucrul dovedit că, fără învăţători, nimic temeinic nu se va putea întreprinde pt. Prefacerea în bine a stării poporului de jos şi vinovat va fi acela care, chemat fiind a prezida într-o măsură oarecare la această prefacere, va persista în vechile sale prevenţiuni şi va neglija nu va şti a se servi de dânşii…”.

Instaurarea dictaturii carliste în februarie 1938, printre altele a însemnat şi desfiinţarea cercurilor culturale, care erau un simbol al democraţiei prin care se realiza un dialog între guvernaţi şi guvernanţi, dar şi o şcoală de educaţie patriotică pentru popor.

La circa doi ani de la aceste evenimente, provincia este lovită de cea mai mare nenorocire, fiind mutilată în urma notelor ultimative sovietice din iunie 1940, iar partea de nord a fost ocupată de sovietici. Linia graniţei româno-sovietice trecea prin mijlocul zonei, despărţind pe români de români. Dincolo de „graniţa blestemată”, cum îi ziceau localnicii noii graniţe, au rămas satele: Bahrineşti, Cerepcăuţi, Fântâna Albă, Volcineţul Vechi şi Volcineţul Nou. La începutul primăverii anului 1941, la Fântâna Albă, nu departe de graniţă, sovieticii au masacrat fără milă pe bucovinenii care doreau să se refugieze în România pentru a scăpa din Împărăţia Roşie.

Desfiinţată de dorobanţii români în primele zile ale războiului, graniţa a fost instalată din nou în aprilie 1944 şi de atunci zace ca o rană sâgerândă în trupul provinciei.

Declaraţia din aprilie 1964 a PMR, primită de români cu speranţă, nu a clintit nici cu un milimetru graniţa blestemată, iar Dej a plătit cu viaţa gestul său curajos. Bunul Dumnezeu a mai oferit românilor o şansă în anul 1991 (Destrămarea URSS), dar guvernanţii de la Bucureşti au ratat cu bună ştiinţă acest moment. Peticul de pământ răpit de Moscova a fost dăruit Kievului, vorba lui Voltaire: „Et voilá justement comme on écrit l’histoire” („Iată cum se scrie istoria!”). Cu sau fără acest petic de pământ, vecina noastră rămâne tot al doilea stat ca mărime din Europa, dar Kremlinul nu vrea nici în ruptul capului să renunţe la „Cuiul lui Pepelea” înfipt de Stalin în trupul provinciei noastre.

La şapte decenii de la aceste evenimente, când aceeaşi „firmă” a obligat Guvernul Boc să impună mari sacrificii românilor (Curbele de sacrificiu ale lui Boc), spre regretul nostru, slujitorii şcolii nu au arătat aceeaşi solidaritate şi forţă combativă ca predecesorii lor din perioada interbelică, deşi trăim într-un stat democratic, departe de Moscova şi în Europa euroatlantică…

Cred că aceste documente ar trebui să fie preluate de Casa Corpului Didactic sau de Universitatea „Ştefan cel Mare” şi introduse în circuitul cultural, pentru a salva de la dispariţie un eveniment deosebit din istoria şcolii bucovinene.

Prof. FRANZ PIESZCZOCH

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: