24 Ianuarie 1859, Unirea Principatelor Române: un vis împlinit acum 159 de ani

O analiză a Ţinutului Fălticenilor

Anul acesta, pe 24 ianuarie, noi, românii, ne amintim de evenimentul care acum 159 de ani a produs o impresionantă emulaţie socială în ţinuturile de dincoace şi de dincolo de Milcov: Principatele române ale Modovei şi Ţării Româneşti sau Valahia, cum era cea din urmă cunoscută din vechime. Important de menţionat este intuiţia de veritabil strateg social a însuşi voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt care, cu peste trei secole înainte de Unirea Principatelor, spunea Occidentului că Moldova este o “altă Valahie”, reliefând astfel că în cele două provincii este acelaşi neam, cu tradiţii, limbă şi credinţă comune.

La împlinirea deziteratului de a fi sub acelaşi sceptru al românilor din Moldova şi Ţara Românească a contribuit o situaţie politică favorabilă nouă în contextul internaţional al desfăşurării de forţe de la mijlocul veacului al XIX-lea, “portiţă politică” pe care politicienii români au transformat-o în şansa unirii.

Sfârşitul Războiului Crimeii, desfăşurat între anii 1853 şi 1856,  aşeza Rusia într-un context total defavorabil, căci coaliţia dintre Anglia, Franţa şi Turcia câştigă războiul, iar această situaţie ne favorizează pe noi, românii, căci Principatele ies de sub dominaţia exclusivă a Imperiului Ţarist şi al celui Otoman. În urma Congresului de Pace de la Paris, întrunit în anul 1856, suzeranitatea otomană şi protectoratul rusesc – care căpătase nu de puţine ori valenţe foarte dure – sunt înlocuite cu garanţia celor şapte mari puteri. Atunci s-a pus pentru prima oară în plan organizat, la nivel înalt, problema Unirii Principatelor.

Trebuie menţionat că, în context european, Convenţia de la Paris, din anul 1858,  a venit cu importante hotărâri în perimetrul Principatelor române: Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti sub numele “Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”; numirea de domn, guverne şi adunări separate; desfiinţarea privilegiilor boiereşti, egalitatea tuturor în faţa legii, iar organe comune au fost desemnate a fi Comisia mixtă de la Focşani care propunea legi şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie care supraveghea respectarea legilor. Convenţia de la Paris a devenit în acelaşi timp Constituţie a Ţării.

Pentru că nu s-a acceptat încă ideea aducerii unui principe străin, au apărut numeroase tensiuni politice. În Moldova s-au înregistrat 38 de candidaţi la domnie. Şi pentru că tabăra conservatoare era împărţită între fostul domnitor Mihail Sturza şi fiul acestuia, Grigore Sturza, iar tabăra liberală între Vasile Alecsandri sau Costache Negri, a fost nevoie de un compromis. Soluţia a fost desemnarea colonelului Alexandru Ioan Cuza drept candidat la domnie, iar la 5 ianuarie toţi cei 48 de deputaţi prezenţi au votat în favoarea lui. Şedinţa a fost precedată de un Te Deum săvârşit în Biserica Sfântul Nicolae Domnesc, unde arhimandritul Neofit Scriban a ţinut şi o predică. Şedinţa a fost prezidată de Mitropolitul Sofronie Miclescu, care l-a proclamat domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

Cuza a fost acceptat ca total eligibil pentru că era un personaj neutru; nu supăra pe nimeni; nu fusese concurent, nici nu fusese de faţă la şedinţa iniţială, fiind la teatru; de-abia a doua zi a aflat că el este candidatul. Mulţi au crezut atunci că-l vor putea manevra uşor, căci era cunoscut pentru galanteriile sale, dar s-au înşelat, căci s-au lovit apoi de un munte de forţă politică intransigentă şi neînchipuit  de accelerată în activităţi reformatoare.

Faptul că la Iaşi a fost ales om care nu venea nici dintr-o veche familie domnitoare, nici dintr-un grup reformator radical a fost un puternic semnal de Unire transmis Bucureştiului. Dubla alegere aproape că s-a impus de la sine.

La Fălticeni, la doar câţiva kilometri de graniţa cu Bucovina, deci într-o margine a Moldovei, lupta pentru unire n-a fost nicidecum un eveniment marginal, ci unul cu teribile implicaţii social-politice. Patriotismul local limitat a generat o sensibilă grupare antiunionistă,  reprezentată  prin Nicolae Istrati de la Rotopăneşti, care, ajutat fiind de forţa politică a caimacanului Nicolae Vogoride, a reuşit să falsifice alegerile din 1857. Cei mai mulţi politiceni de la Fălticeni erau grupaţi însă încă din anul 1856 sub forma unui comitet unionist, condus de Alecu Botez Forăscu.  Tensiunile dintre cele două puteri erau date de problema generală a pierderii capitalei de către Moldova, căci, evident, ea trebuia mutată la Bucureşti.  Îndemnul lui Mihail Kogălniceanu era purtat pretutindeni de unionişti: “Să crească troscot pe străzile Iaşului, dar unirea trebuie să se facă!”.

Tensiunile au escaladat în primavara anului 1857, când profesorul Nicolae Verdeanu, unionist activ, a fost destituit, generând un plus de nemulţumiri celor care deja protestau împotriva abuzurilor administraţiei aservite otomanilor. Atunci Nicu Gane, alături de numeroşi alţi oameni de frunte ai urbei, au trimis atât la nivel local, cât şi la Iaşi, inclusiv consulului francez, memorii care certificau nemulţumirile lor. Unioniştii au doborât stâlpii de telegraf tocmai ca ordinele trimise de la Iaşi de Vogoride să nu poată fi puse în practică de acoliţii săi la Fălticeni. Ca să le câştige simpatia, caimacanul Nicolae Vogoride a încercat să-i gratuleze cu decrete de boierie pe unii fruntaşi unionişti, dar gestul său s-a lovit de refuzul acestora. Nicu Gane şi cu cei chemaţi să poarte falsele onoruri s-au adunat la primărie, pe 6 decembrie 1857, chiar de ziua onomastică a caimacanului, şi în faţa mulţimii unionist au ciuruit cu pietre tabloul lui Nicolae Vogoride. Popularitatea lui Nicu Gane s-a accentuat evident în mod special după destituirea sa. Alături de numele arhicunoscut al lui Nicu Gane e necesar să reţinem alte câteva nume care au strălucit în lupta pentru Unire: fraţii Iancu şi Vasile Cantacuzino, fraţii Matei şi Alecu Millo, fraţii Dimitrie şi Alecu Grigoriu (Văsescu), fraţii Manolache,  Costache şi Dimitrie Morţun stareţii de la mănăstirile Râşca şi Slatina. Alături de ei a fost  şi covârşitoarea majoritate a ţăranilor zonei Fălticeniului. “Voim să scăpăm, să ne răscupărăm din robia în care suntem, voim să ne răscumpărăm şi să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai ţării…” era dorinţa stringentă a ţăranilor care adresaseră Guvernului la 9 noiembrie 1857 cererea pentru “abolirea boierescului”.

După alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza la Iaşi mai întâi şi apoi la Bucureşti, pe 27 ianuarie 1859, la Biserica Adormirea din Fălticeni s-a ţinut un Te Deum de mulţumire a împlinirii visului unirii românilor din Moldova şi Valahia. Evenimentul religios a fost secondat de înflăcărate cuvântări ale reprezentanţilor de frunte unionişti, după care o uriaşă horă a unirii a fost încinsă de toţi cei prezenţi.

Seara a fost organizat apoi un bal grandios care a susţinut efervescenţa evenimentului mult aşteptat de luptătorii pentru unirea principatelor. Toader Grumăzescu, unul din reprezentanţii rădăşenenilor în comitetul unioniştilor ales la Fălticeni la 24 iunie 1856, i-a adunat pe ai săi consăteni după victoria finală de la începutul anului 1859 la Primărie, a scos biciul boieresc şi l-a rupt în bucăţi, ca semn al libertăţilor ce urma să fie dobândite.

Un alt episod inedit legat de zona Fălticenilor a fost prezenţa la palatul lui Cuza de la Ruginoasa la anul nou 1860 a unui grup de rădăşeneni conduşi de acelaşi Toader Grumăzescu. Aceştia, veniţi să-l ure pe domn, au fost primiţi de domnitorul Cuza, prin intervenţia aghiotantului său, colonelului Pisochi, şi au zăbovit multă vreme, spre nemulţumirea boierilor care aşteptau. Ulterior, boierul Vasile Canta l-a chemat pe Grumăzescu la conacul său din Fălticeni şi l-a mustrat. Replica lui Toader Grumăzescu – “Şi noi ţărănimea suntem tot oameni ca şi dumneavoastră boierimea” – l-a  nemulţumit cumplit pe boier, care l-a pălmuit şi a generat rumoare în rândurile însoţitorilor lui Grumăzescu. În urma incidentului, Isprăvnicia ţinutului a condamnat ţăranii la 6 zile de închisoare, care, însă, la dispoziţia lui Mihail Kogălniceanu, nu s-a executat.

Aşa cum frumos considera Preafericitul Părinte Patriarh Daniel într-un discurs, Unirea Principatelor Române, începută la Iaşi în data de 5 ianuarie 1859 şi desăvârşită la Bucureşti în data de 24 ianuarie 1859, nu este „Unirea Mică”, cum zic unii, ci „Unirea de bază”, deoarece ea a constituit temelia pentru formarea în anul 1862 a statului român numit ROMÂNIA.

Pr. prof. dr. GRIGORESCU FLORIN, Parohia Sf. Nicolae,  Unceşti

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: