Toader Ignătescu, „Strâmbă-lemne”

Când unul dintre cunoscuţii tăi obţine un premiu la un salon internaţional, de orice fel ar fi ăla, devii atent, aceasta nefiind o performanţă accesibilă oricui. Iar dacă acesta – şi familia sa – sunt oameni pe care viaţa ţi i-a scos în cale în împrejurări fericite, pentru care nutreşti sentimente calde, cu atât mai mare apare dorinţa de a împărtăşi bucuria reuşitei şi celorlalţi.

Începuturi

Ce determină un tânăr profesor de educaţie fizică şi sport să apuce dalta în mână? Un orar „neomeneşte” alcătuit, în anii 1982 – 1983, de un director neînţelegător, cu prea multe „ferestre”, în aşa fel încât e nevoit, la un moment dat, să facă ceva cu timpul liber. „La cererea mea, de a mi se pune orele mai apropiate una de alta, a bătut cu pumnul în masă, a decretat că «directorul hotărăşte» şi le-a împrăştiat în orar cum a dorit, pe principiul că oricum educaţia fizică nu e un obiect important. Cei care ştiau cum să îi fie recunoscători aveau un orar compact, care nu îi forţa să fie toată ziua în şcoală” spune Toader Ignătescu. Astfel că şi-a căutat ocupaţie, ca să nu piardă vremea. Tot răul spre bine.

A descoperit atelierul de tâmplărie învecinat şcolii, unde, pe lângă uşi şi ferestre, din mâinile tâmplarului ieşeau şi panoplii sculptate pentru trofee de coarne de cerb, rame pentru oglinzi, mărginite de ghinde şi veveriţe, ciorchini de strugure şi frunze de viţă-de-vie, şi altfel problema timpului liber s-a rezolvat. Şi-a rugat cumnatul, maistru mecanic, să-i facă rost de nişte dălţi, acesta a ascuţit nişte pile uzate şi s-a pus pe treabă. De roadele muncii sale s-a bucurat, între alţii, sora lui – pe care a bucurat-o cu nişte garnije sculptate în maniera meşterului tâmplar –, apoi l-a descoperit, în albume, pe Vida Gheza, pentru care are admiraţie, şi şi-a încercat fantezia şi priceperea cu mici statuete care sugerau povara sau efortul, influenţat de stilul acestuia. Şi, pentru că tot era perioada „Cântării României” (…) a expus, „chiar dacă nu înţelegeam eu prea bine cu ce se mănâncă asta”, la Pârteşti, vreo 20 de lucrări băiţuite, date cu lac, după moda vremurilor, în speranţa unor confirmări.

Muzeografa Iulia Andrieş, responsabilă la acea vreme de patrimoniul cultural al judeţului, ajunsă în zonă cu treabă la biserica din Humoreni, biserică ce adăpostea câteva icoane valoroase, nu l-a încurajat şi asta l-a descumpănit. Statueta ce reprezenta o femeie, sculptată în lemn de nuc, nu a impresionat-o. „Mi-a spus să mă duc pe margine”, zice, zâmbind, folosind o expresie din vocabularul profesorului de sport. „Mi-au picat rău vorbele ei, cu atât mai mult cu cât eram sub influenţa educaţională a tatălui meu, care îmi tot spunea că nu sunt în stare de nimic, am fost de-a dreptul şocat de spusele ei.”

Încurajările au venit însă din partea altora, mai mult sau mai puţin pricepuţi în ale artei, dar au venit. „Îi sunt recunoscător domnului profesor – acum pensionar – George Pîţu, fost director la şcoala din Cajvana. Vorbele sale, venite din partea unui intelectual, mi-au dat curaj, cu atât mai mult cu cât mi-a şi prevăzut un viitor frumos.”

Şi, la urma-urmei, era profesor la ţară, ce putea face acolo? „Nu eram însurat, variante de petrecere a timpului erau puţine, aşa încât am continuat să cioplesc. Iarna, chiar şi în grajd; aprindeam lumina şi ciopleam acolo, la coada vacii, ca să nu fac zgomot.”

Confirmări

Şi-a exersat mâna şi cu obiecte comerciale, din care mai scotea şi câte un ban, dar fascinat de măşti a început să le dea viaţă, în număr tor mai mare, astfel încât acestea i-au devenit un fel de marcă mai târziu, iar acum toată lumea recunoaşte măştile lui Toader Ignătescu. Şi stilul său de a da viaţă lemnului. „Un băiat din Fălticeni a expus, la târgul de vară din Suceava, undeva în anii 2000, 2001 (la care eu nu participam), măşti şi toiege cioplite în maniera mea şi a avut surpriza să fie întrebat unde-s eu şi dacă are grijă de lucrările mele cât eu nu-s în preajmă. Lucra aproape identic ca mine astfel încât, când mi-a dat odată să-i vând un toiag, doar ochiul meu exersat şi priceput la detalii şi-a dat seama că el e autorul. Până şi mie mi-a fost greu să deosebesc diferenţa, care stătea într-un mic amănunt”. Aviz amatorilor.

Orice bucată de lemn prinde viaţă în mâinile sale. Şi orice creangă sau rădăcină. Astfel încât, la Voroneţ, unde a expus multă vreme şi a şi vândut din creaţiile sale, sculptorul Ion Irimescu, dând cu ochii de ele, a exclamat, admirativ: „Măi, băiete, da’ ce imaginaţie ai!”. Moment care l-a bucurat peste măsură şi pe care şi acum regretă că nu l-a imortalizat, nefiind atunci vremea telefoanelor pricepute, iar aparatul foto neavându-l la îndemână. Dar satisfacţia a rămas.

Satisfacţie care se observa şi pe feţele privitorilor, care i-au dat încrederea că s-a împrietenit cu lemnul. Şi pe cea a unor personalităţi artistice ale oraşului: „Mi-a rămas în suflet încurajarea răposatului maestru Ion Carp Fluerici, pictor şi fost director al Liceului de Artă din Suceava, căruia îi port respect şi pentru care am o admiraţie deosebită. Am şi acum acasă ziarul «Crai nou» în care a fost consemnată aprecierea făcută de domnia sa la vernisajul celei de-a doua expoziţii personale şi în care spunea (redau din memorie): «Despre mulţi se vorbeşte la prezent, când apar şi fac ceva, după care aceştia dispar. Despre Toader Ignătescu se va mai auzi»”.

Premiul întâi la Salonul Internaţional de Artă Naivă, Bucureşti, 2017

De-o vreme, temerile au dispărut, iar confirmările s-au înmulţit. Confirmări venite de la numeroşi admiratori, de la unii care au cumpărat creaţiile sale. „Am tânjit foarte mult pentru că nu am avut confirmări. Şi, când acestea au venit, am vrut altceva, ce a întârziat să apară: recunoaşterea la târguri, la diverse competiţii, la saloane la care am participat”. Au fost şi manifestări la care a refuzat să participe, după ce a avut îndoieli asupra felului în care s-au dat premiile, asupra originalităţii lucrărilor, nemaivorbind despre valoarea lor. „Am primit multe aprecieri, mi-au fost lăudate lucrările, dar atât.”

La Salonul Internaţional de Artă Naivă de la Bucureşti – care se desfăşoară din doi în doi ani – a mai participat, dar, deşi lucrările sale au fost apreciate de vizitatori, nu au fost recompensate în vreun fel. „Până anul acesta, când nu aveam de gând să particip. Un complex de împrejurări m-a determinat să fac la foc automat trei lucrări, trei basoreliefuri, pe care îmi place mult să le fac în ultima perioadă, dintre care două le-am trimis la salon, fără să mai sper că vor primi o recunoaştere şi fără să mă duc la vernisaj. Şi de această dată am primit semnale că sunt apreciate de vizitatori, că şi artiştii prezenţi acolo au avut comentarii favorabile, ba chiar, la un moment dat, văzând aceasta, deşi ştiam că e mare deosebire între ce admiră vizitatorul şi ce apreciază juriul, m-am gândit că ar fi plăcut să primesc un premiu.” Ceea ce s-a şi întâmplat, Toader Ignătescu fiind acum deţinătorul premiului I la Salonul Internaţional de Artă Naivă, categoria Sculptură naivă.

Pe lângă bucurie şi satisfacţie, premiul i-a dat curaj şi încredere pentru a participa la alte saloane internaţionale.

2017 a fost un an bun, un alt premiu recompensându-i activitatea: cel pentru creaţie artistică, decernat de Consiliul Judeţean Neamţ şi Fundaţia „Nicolae Popa” din Târpeşti, ca urmare a participării la târgul organizat la Piatra Neamţ.

Lucrări

Cea mai dragă lucrare, care este aceea? „Am o lucrare la care ţin foarte mult, am expus-o la Iaşi, în Copou, acum e la Păltinoasa. E sculptată dintr-o creangă şi îmi place pentru dinamica ei, pentru faptul că este foarte expresivă, curge frumos, sugerând mişcarea. Am aşezat-o lângă una mai mică, să o pun în valoare, şi am intitulat-o «Dans diavolesc».

Întreb şi eu, nepricepându-mă, dacă are una la care a muncit foarte mult şi care este aceea. „Dacă lucrez mult înseamnă că lucrez prost. Lucrarea este o chestie de inspiraţie, de răsuflare. Eu nu lucrez proiecte monumentale care să necesite multă muncă, lucrările mele sunt relativ mici ca dimensiune şi sunt făcute, în principal, dintr-o suflare.”

Cea mai expresivă? Un diavol micuţ, realizat dintr-un lemn în formă de trepied. „Când l-am terminat, l-am adus acasă şi l-am aşezat lângă televizor. Lumina nu cădea pe el, ci se răsfrângea asupra lui. M-am speriat singur de felul în care rânjea la mine! Am râs, l-am luat şi l-am dus în baie, să nu-l mai văd! Părea atât de viu şi parcă-mi spunea: «Al meu eşti acum!»”.

Materialul din pădure se ia, de unde altundeva? „Din pădurea din spatele casei mele de la Păltinoasa, din grămezile lăsate în urmă de cei care exploatează lemnul, din resturile pe care le găsesc atunci când merg să caut bureţi, urzici sau plante medicinale. Le mai iau la schimb, atunci când cineva taie un copac şi observ ceva ce mi-ar plăcea să lucrez, dând lemn în loc. Ramurile strâmbe sunt foarte interesante pentru mine şi decât să le las să putrezească, mai bine fac ceva frumos din ele. Cu cât lemnul e mai interesant, cu atât mai interesantă e lucrarea pe care pot eu s-o scot din el.”

Cireş, fag, stejar, în general lemn de esenţă tare, deoarece cu cât lemnul e mai dur, cu atât lucrarea iese mai bine.

Cum vine inspiraţia? „Eu când m-am dus în pădure şi am văzut bucată de lemn ştiu de atunci ce am de făcut cu ea, văd lucrarea. Lemnul îţi spune ce să faci, când te uiţi la el: am o bucată de lemn, o despic pe jumătate şi, în funcţie de cum se prezintă, dacă vreau să fac o mască, îmi arată că trebuie să îi fac un nas, să îi fac un neg sau orice altceva, folosesc tot ce-mi oferă bucăţica aia.”

35 de ani de ţinut dalta în mână, mii, ba chiar zeci de mii de lucrări. „Vorbind despre măşti, calculasem, acum doi sau trei ani, că trecusem de zece mii, acum sunt mult mai multe, risipite în toată ţara şi în toată lumea, numai acolo unde trăiesc pinguinii cred ca nu se găseşte o lucrare de-a mea. Fiecare cu viaţa ei, cu sufletul ei, cu personalitatea ei, pentru că, chiar dacă, atunci când vorbim de măşti, există posibilitatea să existe mici asemănări, identice nu o să găseşti. O sută de măşti dacă pun una lângă alta, sunt diferite.”

„Poiana Dacilor”

Era să se cheme „Poiana Toader Strâmbă-Lemne”, dar sculptorul Bolek Maierik a propus să i se spună „Poiana Dacilor” şi aşa i-a rămas numele. Este deja reper pentru zona Gura Humorului, lumea ştie că la ieşirea din Păltinoasa, spre Vârfu Dealului, e casa lui Toader Ignătescu, locul unde au loc tabere de creaţie. Nouăsprezece s-au desfăşurat acolo, prima fiind cea din 2005, când casa a fost cu generozitate oferită proaspăt înfiinţatei Asociaţii a Meşterilor Populari din Moldova, al cărui membru fondator este, asociaţie care căuta un spaţiu pentru a organiza o tabără de creaţie. Şi chiar dacă facilităţile casnice nu se ridicau la înălţimea pretenţiilor, a fost un început de bun augur, de vreme ce alte 18 tabere s-au desfăşurat acolo: de meşteri populari, de artă plastică şi de artă naivă. Şi ar fi fost cu una mai mult, dacă participanţii ar fi înţeles ce presupune o tabără de creaţie şi faptul că şi acolo există reguli, nu e doar un prilej de destindere. Ca urmare, s-a oprit la jumătate.

Iar gazda a învăţat „cu ce lingură să învârţi în ciorba asta care se numeşte tabără de creaţie”, a căpătat experienţă, a învăţat să fie, atât cât trebuie, autoritar. Pentru că nu e uşor: „În primăvară, când s-au desfăşurat, concomitent, două tabere, trebuia să hrănesc şi să găzduiesc 30 de oameni. Bani mai vin de la Asociaţia de Iniţiativă Democratică şi Ecologică «Eudemos», mai vin din sponsorizări, dar eu nu rămân dator celor care ce m-au sprijinit şi ştiu să le fiu recunoscător.”

Vin meşteri buni din ţară – deşi mai puţini – şi vin meşteri din Moldova, cu care Toader Ignătescu are o veche relaţie de colaborare, transformată într-una de prietenie, pentru că „ei sunt cei mai serioşi şi mai pasionaţi”. Vin artişti care găsesc aici locul potrivit pentru creaţie, dar şi pentru relaxarea de după.

Acum e perioada în care îi contactează şi, în funcţie de răspunsul lor, lista se completează cu unii noi, lucru pe care şi-l doreşte mult anul acesta, când îi vrea, între participanţi, şi pe meşterii care lucrează şi în dimensiune sau în piatră, pentru a definitiva, pe platoul Poienei, un ansamblu statuar.

Între timp, mai lucrează cunoscutele sale măşti, jocuri de şah, toiege, basoreliefuri. Lucrează, le priveşte, le admiră, apoi cade pradă nemulţumirii: „Nu e comodă postura asta, întotdeauna îmi spun că puteam să fac ceva mai bun din lemnul ce mi-a trecut prin mână, rar sunt mulţumit de rezultat, mă gândesc că aş fi putut avea o soluţie mai bună pentru lucrarea abia făcută. Dar cred că aşa trebuie să fie, că aşa e normal, să nu cad în automulţumire şi să vreau întotdeauna să fac mai frumos şi mai bine”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: