Uneori mă visez cu catalogul sub braţ…

Abia la maturitate înţelegem, la justa dimensiune, cât din oamenii care am devenit datorăm sau reproşăm dascălilor noştri. Unora le datorăm carierele, altora gesturi, obişnuinţe şi judecăţi, iar altora bunul-simţ, principii şi învăţăminte după care am trăit toată viaţa. Am păstrat în noi însă şi temeri, antipatii, negări şi chiar dezgust pentru unele situaţii, lucruri şi persoane, datorită sau din cauza celor care ne-au fost profesori. Pe câţiva i-am iubit cu adevărat pentru că i-am simţit binefăcători pentru minte şi caracter, dar şi balsam pentru fragilul şi flămândul suflet de adolescent. Pe unii i-am detestat pentru că nu ne făceau bine nicicum, iar alţii nu au însemnat nimic nici atunci, nici peste ani. Au rămas doar umbre palide de adulţi care ne judecau impersonal, cu note, prestaţii pe care, la rându-le, abia ni le mai aducem aminte.

Sunt peste 40 de ani de când nici măcar un copil n-am mai salutat având mâinile în buzunar. Asta pentru că odată, întâlnindu-mi draga de profesoară de română pe stradă, pe o ploaie urâtă, ne-am salutat, eu cu braţele înfipte până la coate în buzunarele pardesiului, ea scoţând în momentul salutului discret, politicos, mâna dreaptă din buzunarul hainei. A fost o lecţie blândă, dar pentru toată viaţa. Abia aşteptam ora de română ca să-i citesc compunerile mele. Mi se păreau Oscaruri notele ei de 10.

Cam tot atâţi ani sunt şi de când simt un frison rece ori de câte ori văd o bucată de etamină cusută cu cruciuliţe cu aţă roşie şi neagră. Instantaneu aud strident, veninos, gâjâit din cauza fumatului, glasul profesoarei de „lucru”, biată femeie acrită de singurătate şi un handicap fizic major, strigând din capătul mesei: „Don’şoară, iar ţi-ai pus părul pe moaţe? Vei avea nota scăzută la purtare”. O uram atunci, în dimineţile de vineri, şi mă temeam visceral de răutatea ei.

Am avut toată viaţa păr creţ, natural.

Dacă am avut nota scăzută la purtare a fost pentru că am aruncat cu buretele ud în portretul lui Ceauşescu de deasupra tablei, apoi pentru că am fost prinsă pupându-mă cu Beno în spatele rododendronului de lângă laboratorul de biologie. Dumnezeu să-l odihnească în pace pe primul meu diriginte, pe care îl îndrăgesc şi astăzi şi pentru că mi-a scăzut nota la purtare cu doar un punct şi nu cu trei, cum era vorba la început. Suflet plin de bucurii şi lumină în ochi să aibă toată viaţa diriginta mea din liceu, pentru că m-a învăţat să fiu mândră de mine şi să nu cad niciodată în penibil.

Pentru cei mai mulţi dintre dascălii noştri păstrăm afecţiune şi respect, iar odată cu trecerea timpului le dăm şi mai mult din toate acestea. Pe unii i-am idealizat poate, altora nu le-am oferit tot binele pe care îl meritau de fapt, dar cu siguranţă pe câţiva i-am iubit pentru că au fost binefăcătorii minţii şi caracterului nostru, dar şi balsam pentru suflet.

Frumoasă, demnă, cu mintea „brici” şi la 84 de ani

„Dana, să nu dai la ziar toate bazaconiile pe care ţi le-am spus” m-a avertizat când a văzut că, potrivit practicii jurnalistice, înregistrasem conversaţia noastră. S-a înroşit brusc şi a adăugat: „Dacă ştiam că mă înregistrezi mă mai înfrânam puţin”. M-am bucurat că n-a făcut-o, pentru că discuţia mea cu doamna profesoară Rodica Alexandru a fost ca o teleportare în timpuri despre care tot mai puţini suceveni mai pot povesti cu sinceritate şi în detaliu, cu claritate, inteligenţă şi sensibilitate, asumându-şi acele vremuri cu bune şi cu rele, aşa cum au fost, cu nenorociri şi fericiri smulse din cenuşa războiului, cu vremuri de foamete şi pribegie, cu nemţi, cu ruşi, comunişti, secretari de partid şi securişti, dar şi cu oameni inteligenţi, cu şcoală, cu principii, cu valori care tinerilor de astăzi li s-ar părea poate absurde şi desuete. Vremurile trăite de cei care au construit Suceava modernă, Suceava demnă şi luminoasă în care au tinerit şi pe care au iubit-o atât de mult bunicii şi părinţii noştri, cei care se străduiesc din răsputeri să-i facă şi pe nepoţii lor, călători prin lume, să o iubească la fel astăzi.

Doamna Alexandru nu mi-a fost profesoară, pentru că eu am făcut liceul la „Petru”, nu la „Ştefan” sau „Pedagogic” între care venerabila profesoară şi-a împărţit inima şi cariera de dascăl. Dar o ştiam bine, purtând aura de director al „Bastiliei”, cum mai numeam Liceul „Ştefan cel Mare”, sanctuarul matematicienilor şi fizicienilor, fiinţe ce păreau prea ciudate pe „umanista” mea planetă de la „Petru Rareş”.

Am tot revăzut-o peste ani cu diverse ocazii, cu aura neatinsă, întotdeauna viguroasă, inteligentă, caldă, unul dintre puţinii martori rămaşi ai unei perioade când profesorii suceveni erau domni nu de fandoseală, ci pentru că îi recomandau studiile, cultura, educaţia şi prestigiul. Timpuri în care, spune ea însăşi, profesorii de liceu erau „bazaţi”, iar cei universitari savanţi.

 „Crezi că mai interesează pe cineva ce am eu de spus?” m-a întrebat profesoara Rodica Alexandru când i-am propus să stăm de vorbă. „Da, interesează” i-am răspuns fără altă motivaţie, gândindu-mă exclusiv la sutele, miile de elevi suceveni cărora le-a fost profesor, diriginte, director de şcoală, care au iubit-o sau nu, dar în amintirea cărora a lăsat definitivă urmă. Elevi de la începutul carierei care au astăzi aproape 75 de ani, taţi şi mame ale altor elevi de-ai ei, din generaţiile următoare.

La 84 de ani, dascălul sucevean are o vitalitate remarcabilă, ochii limpezi, mintea „brici”, amintirile intacte, fie că este vorba de cele de acum zeci de ani sau cele de săptămâna trecută.

O placi ca om nu numai pentru că prezenţa ei te întoarce în copilăria şi adolescenţa lipsite de griji, ci pentru că este încă frumoasă, plăcută, îngrijită, generoasă şi cu mult umor.

Ne-am întâlnit în micuţul ei apartamentul cu aer vintage, fără nimic bătrânesc. „La mine se intră încălţat, te rog”, mă invită ea să păşesc peste prag.

În casă era lumină cât cuprinde şi o căldură potolită, chiar uşor rece, să nu moleşească creierul, s-a explicat gazda. Mocheta de culoare grena dintr-un dormitor n-avea urmă de scamă, iar pereţii din încăpere erau plini, unul cu o bibliotecă cu cărţi şi celălalt cu tablouri pictate de ea. În sufragerie, câteva mere într-un vas, pe mijlocul mesei, iar pe colţ o agendă pe 2018, câteva cristaluri într-o vitrină, câteva fotografii, o canapea comodă, acoperită, şi după puţin timp din bucătărie venea deja miros de cafea. De cafea bună.

„Aveam abecedar, aritmetica, socotitoare şi un penar căruia i se spunea plumbuieră”

Profesoara Alexandru mi-a pus la dispoziţie o notă biografică personală, şi citind-o a fost ca şi cum aş fi urmărit un film dramatic, intens. Filmul era de altfel o bucată de istorie despre care ştiam din cărţi, dar pe care, prin acurateţea scrisului profesoarei, am avut şansa să o văd cum curge real, viu, fără cosmetizări la montaj.

În baza acestei note am putut să povestesc despre profesoara de istorie şi fosta directoare al Liceului „Ştefan cel Mare” şi a Liceului Pedagogic din Suceava, dintr-o vreme îndepărtată încă de aceste două ipostaze profesionale în care au cunoscut-o sucevenii.

Femeia senină de peste 84 de ani cu care vorbeam s-a născut în satul Călineşti Vasilache, acolo unde tatăl ei, Dumitru Bunduc, mai aplecat spre gospodărie decât spre a fi dascăl, era unicul învăţător şi director de şcoală într-o comunitate aproape exclusivă de ruteni care nu ştiau boabă de limba română. Mama ei, Ecaterina, o femeie nu foarte tandră, dar extraordinar de puternică, adevăratul stâlp al familiei, îl suplinea la şcoală, iar când soţul ei a plecat la război a preluat toată responsabilitatea şcolii. În 1939 tatăl a fost numit învăţător şi director la şcoala din Călineşti Cuparencu, localitate pe care Rodica Alexandru o simte şi astăzi ca fiind satul copilăriei şi raiul pe pământ.

 „Efortul învăţătorului era imens în a-i învăţa pe copii de la vorbitul limbii române la scris, citit, socotit, apoi gramatică, aritmetică, istorie, geografie, muzică, desen etc. Scriam pe tăbliţe de sticlă neagră marcate cu linii şi pătrăţele, cu un creion de grafit gros, fără parte lemnoasă. Tăbliţa avea o ramă de lemn de care era prins cu o sforicică buretele pe care îl udai şi o ştergeai. Tema de acasă o făceam tot pe tăbliţe. Aveam abecedar, aritmetica, socotitoare şi un penar căruia i se spunea «plumbuieră». În clasele mai mari aveam două caiete. Scriam cu creionul, iar la timpul potrivit cu tocul cu cerneală. (…) Nu aveam ghiozdan, pentru că nici nu era cunoscut un astfel de obiect. Am purtat trăistuţă pe tot timpul şcolii generale. Un singur băiat, Toader Huţan, avea o servietă jerpelită de la tatăl lui ce fusese ceva slujbaş. Toţi copiii râdeau de el fugărindu-l în pauze şi poreclindu-l «Toderică Geantă» scrie Rodica Alexandru în nota biografică.

„Cine nu e cu noi e împotriva noastră”

În plin război, în 1943, ea a dat examen de admitere şi a intrat la Liceul de fete „Doamna Maria” din Suceava. Îşi aminteşte peste ani: „ Cumplit de greu mi-a fost. Internatul funcţiona într-o clădire neprimitoare, corp comun cu liceul, la care se ajungea pe la etaj printr-un gang şubred cu pardoseală de scândură mereu scârţâitoare. Dormitorul era mare şi friguros, iar spălătorul avea doar un jgheab cu apă rece. Clopoţelul suna deşteptarea şi stingerea. La cantină, peste tot, mergeam în coloană, două câte două, de mână, iar pregătirea lecţiilor pentru a doua zi o făceam într-o sală de clasă sub supravegherea severă a pedagogei. Nu intram în dormitor de dimineaţă până seara. (…) Profesoarele mi se păreau fiinţe extraterestre, elegante, pretenţioase, de neînţeles pentru noi. Cu timpul m-am acomodat şi la 1 aprilie 1944, absolventă a clasei I de liceu, am fost trimisă acasă”.

Cu tata pe front, pentru copila de doar 11 ani a urmat refugiul, drumul spre vestul ţării fiind făcut într-o căruţă cu coviltir, în care au stat ea şi sora ei Cornelia (chimist, cercetător şi scriitor, astăzi în Franţa). Mama lor mâna calul. După două săptămâni cumplite, cam în apropierea Paştelui, au oprit la Râmnicu Vâlcea, unde au stat în casa unei femei. Ploşniţe, avioane deasupra capului, Ploieştiul bombardat, vestea morţii pe front a unui prieten apropiat care a lăsat în urmă o soţie şi două fete devenite apoi pentru toată viaţa parte din familia Rodicăi sunt amintirile grele de atunci. A urmat perioada de refugiu la Arad, unde fetele au văzut ce nu mai văzuseră demult: pâine albă, slănină atârnată în cămări, ardei, roşii şi brânză. Era un răgaz de viaţă omenească până la revenirea acasă, un alt drum de coşmar, cu trenul, printre alarme aeriene şi bombe. Acasă erau foamete, prăpăd, tifos şi un Crăciun sărăcăcios, îngrijorat, pentru că de la tată nu venea nicio veste.

În ’45 Rodica s-a întors la liceu, familia, încă fără tata, căzut prizonier, mutându-se provizoriu la Suceava, pe urmă înapoi la Călineşti unde mama ei a redeschis şcoala. În ’46 s-a întors din lagăr şi capul familiei, slab, negru, tuns, straniu, de nerecunoscut. Le adusese fetelor sale şi ale prietenului mort pe front nişte zahăr băgat într-o tabacheră de tablă. Avea iz de tutun.

El a redevenit chiar în acelaşi an director de şcoală la Călineşti, iar în toată România, anexă a URSS deja, începea o nouă viaţă în care evenimentele politice se succedau rapid. Regele a fost înlăturat, comuniştii s-au constituit în partid tot mai puternic şi au preluat puterea, aveau loc reforme, înscrieri forţate în noul partid pe principiul „cine nu e cu noi e împotriva noastră”.

În această nouă viaţă a ţării Rodica terminase liceul, unde fusese aleasă, fără să fi făcut vreun efort, lider al organizaţiei comuniste a elevilor. La 19 ani s-a măritat, studentă fiind în anul I la Facultatea de Istorie, cu Radu, fiu de ţăran din Bârlad, student în anul I la Facultatea de Drept şi care avea să devină ulterior procuror militar.

„O năpastă” spune profesoara, pentru că soţul ei a fost procuror la Parchetul Militar în vremuri grele, ciudate, când se judecau nu doar litigii simple în care erau implicaţi militari, ci şi procese politice, cauze în care acuzaţii erau membri a tot felul de bande ascunse în munţi. A scăpat de năpastă doar când Parchetul Militar de la Suceava s-a desfiinţat şi a trecut la munca de procuror civil.

Au avut viaţă bună împreună, poate uneori mai riguroasă din cauza temperamentului soţului său, dar s-au iubit, au fost prieteni, s-au completat, au făcut un băiat. Băiatul s-a însurat şi a făcut la rându-i doi băieţi, iar doamna profesoară Alexandru este astăzi şi străbunică, mai exact ”Bunica Rodica”.

„Dar uite că apar eu, trimisă de partid!” povesteşte prima directoare a Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava

„V-a plăcut să fiţi profesor?” o întreb. „Teribil, Dana, teribil de mult” îmi răspunde cu patimă. „Niciodată, dar niciodată nu a fost în mintea mea, încă de copil, altceva decât să fiu învăţătoare sau profesoară. Alta profesie n-a fost în mine. Sunt ferm convinsă că şi dacă aş fi luat-o cumva pe alt drum, destinul s-ar fi răsucit şi tot profesoară ajungeam” a adăugat Rodica Alexandru.

Poate că viaţa a încercat s-o cotească puţin, pentru că venită de la Iaşi în 1955 proaspăt absolventă de facultate a lucrat la început la Arhivele Statului. După trei ani însă a făcut cerere la minister şi a intrat în învăţământ, la şcoala din Burdujeni-sat, mai întâi.

A fost destul de repede transferată la Liceul Pedagogic unde, timp de şase ani, a fost profesor de istorie, diriginte şi director. Vremuri dragi, cu oameni dragi care, parte, au rămas lângă ea şi astăzi.

„Partidul” a fost gata-gata să sucească iar destinul tovarăşei Alexandru pe care a găsit-o perfect capabilă să fie şef de secţie învăţământ, pe oraş, apoi şef secţie pe regiune, cu nu mai puţin de 11 raioane în subordine.

A fost muncă titanică, extremă, fără odihnă, iar la un moment dat nu a mai vrut-o. Îşi dorea cu ardoare să se întoarcă la catedră şi în 1967, după pensionarea directorului anterior, Rodica Alexandru a devenit prima directoare a Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava, cel mai prestigios din judeţ.

„Nu am cerut eu postul. Partidul mi l-a dat. Eu voiam doar să plec din inspecţie. Cum se pensiona atunci Obadă, fostul director, m-au numit pe mine. Oooo, ce greu a fost! Era o citadelă acolo, cu profesori buni, uniţi. Ca să spunem adevărul, au încercat să mă ejecteze. Probabil şi eu aş fi făcut la fel dacă eram în locul lor. Fusesem şefa secţiei de învăţământ pe regiune şi venisem directoarea lor în condiţiile în care acolo era, de ani de zile, o suită de profesoare bazate, excepţionale, cu «dosar» bun care puteau prelua funcţia. Dar uite că apar eu, trimisă de partid. Cum să reacţioneze? Nu m-au vrut deloc, la început, iar atmosfera între mine şi profesori a fost multă vreme foarte rece. Paul Leu m-a categorisit «comunistă», deşi eram prieteni. Dar ştiam de unde mi se trage. El voia să publice în revista «Sinteze» a liceului nişte cercetări ale sale despre Simion Florea Marian, dar partidul nu era de acord, aşa că totul s-a răsfrânt asupra mea.

La «Ştefan cel Mare» a fost la început dificil, dar nu ştiu cum, încet, încet, am reuşit să ne închegăm colectivul de profesori şi să devin cu adevărat reprezentanta lor. Am respectat şi am fost respectată, am fost alături de ei oricând a fost nevoie, am urmărit interesul liceului a cărui prestigiu creştea, şi, în timp, munca mi-a fost recunoscută de către colegi” a povestit dezarmant de sincer profesoara.

„Cumva, am reuşit să rezist într-o anume normalitate a acelor vremuri”

Unsprezece ani a durat prima sesiune de directorat a Rodicăi Alexandru în fruntea celui mai tare liceu din judeţ, ani în care a trebui să-şi ţină aproape colegii, să nu supere partidul, să facă faţă unor situaţii în care Securitatea putea bate repede la uşă pentru că siguranţa statului sau partidul ar fi fost în pericol.

După această perioadă ea a revenit la Liceul Pedagogic, la catedră şi ca diriginte. Îşi aminteşte că a revenit într-un colectiv elegant, prietenos, la elevi ascultători, talentaţi ce-şi vedeau de şcoală, într-o atmosferă care i-a tihnit mult după agitaţii ani ca director al „Bastiliei”. Nu ştia că în 82 partidul avea s-o trimită din nou pe aceeaşi funcţie, şi tot partidul s-o de-a jos în 87, după ce sora ei, inginer chimist şi cercetător, a rămas în Franţa.

Au făcut-o însă elegant şi chiar toată Suceava ştia motivul real pentru care trecuse din nou la catedră; varianta oficială a fost că un director profesor de istorie nu se potriveşte cu profil de matematică-fizică al liceului.

După mai bine de 30 de ani în slujba şcolii sucevene, Rodica Alexandru s-a pensionat în 1988, la 55 de ani. Îşi luase toate gradele, doctoratul la „Ştefan Gheorgiu”, de care este mândră, primise titlul de „profesor emerit”, o raritate atunci, şi chiar dacă nu s-a amăgit niciodată că ar fi iubit-o toată lumea, câştigase destul respect şi afecţiune din partea elevilor şi colegilor profesori cât să se retragă împăcată din activitate.

„Am avut o viaţă fără aburcări. N-am râvnit la vreun post. Da, e adevărat, în unul sau altul m-a trimis partidul, dar n-am râvnit la funcţie, n-am făcut curte partidului pentru asta, n-am făcut rău altcuiva ca să obţin vreun post. Poate că au văzut ei ceva la mine. Un secretar de partid de atunci, care nu mă avea deloc la inimă, a avertizat o comisie de inspecţie ce urma să vină la liceu că la «Ştefan cel Mare» este o directoare căreia «îi funcţionează uzina». Adică mă ducea mintea.

Cumva, am reuşit să rezist într-o anume normalitate a acelor vremuri. Nu ştiu cum. Se puneau nişte presiuni pe tine, inimaginabile. Puneau ochii pe o persoană care li se părea lor capabilă, o chemau la partid, îi chemau soţul sau soţia, o presau până accepta funcţia pe care o pregătiseră pentru ea. Puteai să-ţi doreşti tu ce carieră voiai, dacă partidul te voia în alt loc, mergeai. Îţi promiteau salariu mare, loc de muncă pentru soţ, casă şi cumva renunţai la toate altele pe care ţi le propuseseşi pentru tine şi acceptai.

Pe mine m-au propus şi ca secretar de partid, dar la Comitetul Central nu m-au plăcut. Nu aveam o gândire standard, muncitorească. Ceva nu funcţiona la mine aşa cum voiau ei, aşa că au ales altă persoană” spune mai departe profesoara octogenară, fără să se ferească de cuvinte.

Securişti, câini şi anchete la „Ştefan”, din cauza unor mesaje anti-Ceauşescu

Îşi aminteşte şi câteva incidente care au făcut să-i sară inima în gât, pe când era director la „Ştefan”. A fost chemată la Securitate pentru că se găsiseră pe o bancă scrijelite nişte zvastici naziste. Puteau fi făcute din prostie, dar poate nu, iar partidul şi Securitatea trebuiau să afle.

O întâmplare de infarct a fost când, băgate pe sub uşă liceului, într-un garaj şi în internat, au fost găsite manifeste prosovietice şi anti-Ceauşescu. Erau scrise cu litere-ştampile făcute din radieră şi sunau foarte periculos.

„Veneam cu soţul meu de la ziua unei profesoare. De sus, dinspre Casa «Simion Florea Marian» se vedea perfect liceul. Era trecut de miezul nopţii şi văd dintr-o dată luminile aprinse în şcoală, iar în faţă o mulţime de maşini negre, oameni cu câini.

Am fugit disperată, îmi îngheţase sângele în vene. La şcoală era plin de ofiţeri de la Securitate. «Doamnă, deschideţi biroul, că avem de vorbit» mi-a spus unul. Mi se făcuse şi mai frig. Mi-au arătat fluturaşii cu mesajul şi m-au întrebat una şi alta, dar eu habar nu aveam. Săptămâni după aceea, fiecare om din şcoală, elev, cadru didactic, din personalul de serviciu, am dat probe de scris cu litere de mână şi litere de tipar. Au strâns sute de foi şi au plecat cu ele. Nu i-am mai văzut. Fie au descoperit cine le scrisese, fie că nu, fie că nu au vrut să descopere, dar întâmplarea nu a mai avut urmări” a povestit Rodica Alexandru.

Îşi aminteşte şi despre o altă ispravă în care câţiva elevi ai şcolii, împreună cu amici de-ai lor au intrat noaptea în şcoală şi au vandalizat cancelaria. Au modificat note, au motivat absenţe, au aruncat cataloagele, au făcut vraişte. Bineînţeles, a doua zi oameni de la poliţie şi securitate, din nou la liceu, ultimii în ideea să nu fi fost şi un act implicând conotaţii politice.

„Într-o sală la parter au chemat toţi elevii unul câte unul, să-i ancheteze. Îmi era mai mare mila de ei. Erau atât de speriaţi, copii care nu făcuseră nimic rău, nevinovaţi. S-au găsit făptaşii, nişte derbedei cu apucături rele, dintre care unul Drul, altul Popovici, pe ceilalţi nu mi-i amintesc. Trebuia să fie exmatriculaţi fără drept de înscriere la alte şcoli, dar cum unul dintre ei era fiu de activist, acesta s-a dus la secretarul de partid, şi-a pus cenuşă în cap, că a scăpat copilul de sub control şi aşa toţi făptaşii au fost exmatriculaţi, dar s-au putut înscrie apoi la alte licee” îşi aminteşte profesoara.

„Banul este cel care creează tupeu şi nesimţire şi dă impresia unora ca sunt deasupra a tot şi toate”

„Cum ar trebui să fie un dascăl de succes?” vreau să aflu de la profesoara Rodica Alexandru, care a evitat elegant în toată discuţia noastră să spună vreun cuvânt de rău despre profesorii din prezent. Ea povesteşte doar, îşi dă cu părerea, dar nu emite judecăţi.

„Poate n-ar trebui să fie asta pe primul loc, dar cred că trebuie mai întâi să fie foarte bine pregătit profesional. Şi să aibă cunoştinţe nu numai din domeniul lui. Apoi trebuie să-i fie dragi copiii, să aibă căldură, inimă bună. Trebuie să ştie să împletească o anume sobrietate cu o inimă caldă. Severitatea excesivă nu ajută. Am avut de-a lungul carierei zeci de colegi, excelenţi profesional, dar unii foarte distanţi. Puneau 2 şi 3 în catalog fără ezitare. Parca tăiau cu lama. «De ce pui, măi Ioane, nişte note aşa mici în catalog?» am întrebat odată pe unul dintre colegii mei. «N-a citit nimic» mi-a răspuns. Asculta copiii care umpleau tabla de calcule şi le punea 4, cel mult un 5. «N-a citit destul» era toata explicaţia lui. Aveau unii o severitate dusă la extrem, dar scoteau elevi excepţionali. Eu n-am putut să fiu un astfel de profesor. Eu le-am spus elevilor mei pe numele mic, pentru că aşa simţeam că mă apropii mai bine de ei. Uneori mi-e suficient să-mi spui cine le-a fost diriginte, cam în ce perioadă şi totul mi se dezvăluie, îmi amintesc numele, cum arata, cum se purta” mărturiseşte venerabila doamnă profesor.

O provoc să-mi spună părerea sa despre imagini ce apar din când în când la televizor, în care profesori sunt jigniţi, batjocoriţi, sfidaţi şi chiar bătuţi de elevi.

Nici acum nu devine vreun acuzator vehement care înfierează „copiii din ziua de azi”. Doar tace o vreme ca rănită, ca jignită, ca batjocorită şi lovită ea însăşi. O dor, se vede, anomaliile acelea. După o vreme îmi răspunde calm:

„Acele întâmplări sunt doar reflexia societăţii în care trăim acum. Banul… Banul este cel care creează tupeu şi nesimţire şi dă impresia unora ca sunt deasupra a tot şi toate. Au cam dispărut respectul, jena… Ca exemplu, ceea ce mi-a povestit un profesor la un liceu din oraş. Are o clasă la care se simte inconfortabil, cu mulţi copii cu părinţi cu bani. Unii răspund la telefon în clasă şi când sunt îndemnaţi să înceteze închid râzând telefonul, cum că „profa nu mai are răbdare”. Ce crezi că i-a replicat un elev când i s-a reproşat lipsa de bun-simţ?! «Sunteţi invidioasă… Nici cu şapte salarii de ale dumneavoastră nu vă puteţi cumpăra aşa un telefon». Cum să fie acel elev respectuos, când i se cultivă astfel de valori?

Iar copilul sărac din aceeaşi clasă, pentru că nu are posibilităţile celui bogat, sfidează şi încearcă să se comporte cu acelaşi tupeu, pentru a acoperi de fapt că nu are ce are cel bogat.

Aşa vine şi desconsiderarea pentru carte, pentru şcoală, care nu mai sunt treburi serioase. Copiii văd la tv o grămadă de persoane foarte populare, fericite şi bogate, persoane care abia vorbesc corect româneşte, oameni fără şcoală. Aşa că la ce mai e bună şcoala?” încheie, tristă, doamna Alexandru.

„Mi-a plăcut atât de mult să fiu profesor, Dana!”

Profesorul şi dirigintele Rodica Alexandru a fost, incontestabil, nu doar respectată, dar şi iubită de copii. Sunt foste eleve, astăzi pensionare trecute de 70 de ani, dar şi mai tinere, care ţin permanent legătura cu ea şi îi poartă de grijă ca şi cum ar fi rude apropiate sau prietene de-o viaţă.

„Am rămas prietenă cu multe dintre elevele mele. Vin şi acum la mine câteva dintre cele cărora le-am fost dirigintă, la Pedagogic. Chiar, să nu uit s-o sun pe Jeni să-şi ia vasele, că s-au cam adunat. Fata asta îmi aduce mereu câte ceva. Geta m-a sunat chiar acum două zile să vadă cum mă simt. Acum doi, trei ani, când m-am ars la aragaz, au venit ca din puşcă, chiar şi Iulia de la Dorohoi, cu tot felul de medicamente şi alifii naturiste. Sunt extraordinare fetele astea!” îmi povesteşte ea.

La 30 de ani după ce s-a pensionat, Rodica Alexandru citeşte încă foarte mult. Împrumută cărţi de la bibliotecă atunci când are nevoie, citeşte de asemenea multă poezie despre care, spune ea, că este „chintesenţa trăirilor unui om”. În conversaţia noastră a apelat de câteva ori la versurile lui Eminescu, despre care crede că avea în el o genă nepământeană.

Ascultă muzică, absoarbe cultură acolo unde o mai găseşte, are prietene, foste doamne profesoare pensionare, cu care se întâlneşte la „cuconadele” din fiecare joi şi este deplin învăluită în căldura ce i-o dau rolurile de bunică şi străbunică. N-a renunţat niciodată la cochetăria elementară a unei femei şi se îngrijeşte meticulos, cu ajutorul coafezei, manichiuristei şi maseuzei care vin acasă la ea de câte ori sunt apelate. Mai păstrează un obicei din vremea când era director şi îşi notează în agendă, de cu seară, tot ce şi-a plănuit pentru a doua zi şi se ţine de program. Telefonul îi sună frecvent sau sună ea pe câte cineva pentru că are încă multe de spus, de căutat, de întrebat. După ce a ieşit la pensie, doamna profesoară a revenit la desen şi pictură, pentru care a dovedit talent încă de copil. A avut o expoziţie personală, pictează în continuare, dar nu foarte des pentru că, vorba ei, cu un nou tablou este ca atunci când te îndrăgosteşti. Trebuie să ai o revelaţie. Când aceasta va veni, va pune mâna pe pensulă, promite.

Într-un moment sensibil al conversaţiei noastre, nu mai scurtă de vreo patru ore, mi-a mărturisit cu aceeaşi sinceritate pasională care o caracterizează:

„Mi-a plăcut atât de mult să fiu profesor, Dana, că, după aproape 30 de ani de când am ieşit la pensie, eu încă tânjesc să-mi fac meseria! Aş face-o şi cu un copil de marţian, dacă s-ar putea. Nu-mi trebuie bani, nu vreau nimic. Vreau încă să dăruiesc. Ştii că uneori mă visez cu catalogul sub braţ? Da, da, încă visez că merg spre clasă cu catalogul sub braţ”.

Foto: ION MARCEAN

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. nelu marcean says:

    Bravo, Daniela beale… Doamna Alexandru merita asa un articol

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: