România respinge ofertele Germaniei
În legătură cu cauzele înlăturării lui Titulescu, istoricii noştri au cercetat arhivele româneşti şi străine, iar primul, şi poate cel mai autorizat dintre ei, Gică Buzatu – cu un grup de colaboratori – a explicat într-un volum pe care l-a coordonat, „Titulescu şi strategia păcii” (Editura „Junimea”, Iaşi, 1982), motivele pentru care ambiţiosul şi orgoliosul rege Carol al II-lea l-a eliminat din guvern – pentru rege un motiv de prioritate a fost şi acela, poate chiar esenţial, că se bucura de mai multă popularitate în străinătate; când se vorbea de România, se rostea numele lui Titulescu şi nu era pomenit cel al regelui. Mai recent, şi tot atât de documentat, Ioan Scurtu, unul dintre cei mai buni specialişti asupra epocii interbelice, a adăugat, în câteva studii şi observaţii, argumente mai noi care schimbă ecuaţia în care se pune problema. E vorba în principal despre ideea că România nu a exploatat problema petrolului pentru care „îi crăpa măseaua Germaniei”, şi care umbla să poată pune mâna mai de timpuriu pe petrolul, şi potenţialul alimentar, extrem de necesar Germaniei. Ioan Scurtu, într-un ciclu de studii reunite sub titlul „Istoria românilor de la Carol al II-lea la Nicolae Ceauşescu” (Editura „Valahia Mică”, Bucureşti, 2010), lasă să se înţeleagă, mai mult printre rânduri, că fostele mari puteri europene, Marea Britanie şi Franţa, învingătoare în Primul Război Mondial, se fac vinovate de o anumită pasivitate în apărarea sistemului de tratate de la Versailles şi că au promovat o politică conciliatoare, catastrofal de păgubitoare pentru statele mici şi mijlocii. Până acum, ideea aceasta s-a mai comentat şi argumentat. Dar urmează, apoi, direct acuzaţia că România, de pildă, a urmat orbeşte indicaţiile şi încurajările insistente şi mioape ale Franţei, refuzând orice colaborare cu Germania – pe care o considera „duşmanul ei natural” – şi încercând să înconjoare Germania cu o reţea de tratate de asistenţă mutuală, ca şi când o astfel de tactică i-ar fi salvat integritatea teritorială şi independenţa naţională. Acuzaţia pe care i-o aduce Ioan Scurtu regelui Carol al II-lea este aceea că, chiar după ce l-a înlăturat pe Titulescu de la conducerea Ministerului de Externe, a continuat să urmeze cu orice preţ indicaţiile Franţei şi când România şi-a dat seama că e singură şi izolată era mult prea târziu, iar Germania era atât de puternică încât, după ce-şi aliase formal URSS-ul în 1939, prin faimosul Pact de neagresiune pe timp de zece ani şi cu acele blestemate clauze secrete care o interesau, ca pe un biet peşte lacom, râma, din cârligul de care s-a lăsat prinsă; Hitler stătea altfel de vorbă cu Carol al II-lea şi se răzbuna pentru toate greşelile sale şi crimele împotriva legionarilor al căror căpitan, Codreanu, în noiembrie 1937, promisese că, după ce va veni la conducerea ţării, în „48 de ore” va realiza o alianţă cu Roma şi Berlin şi o magistrală de la Bucureşti spre cele două capitale.
Aşadar, chiar după ce l-au debarcat pe Titulescu, regele şi guvernul n-au schimbat cu nimic direcţiile rigide ale politicii externe, după ce l-au instalat la cârma Ministerului de Externe pe Victor Antonescu, deşi Hitler a fost cel care „i-a întins o mână” lui Carol al II-lea. Semnificativă este vizita pe care o face la 16 noiembrie 1936 Gheorghe I. Brătianu în Germania şi convorbirea care o poartă cu cancelarul acesteia. Hitler i-a declarat lui Gheorghe I. Brătianu că „dacă România ar avea cu Germania relaţii economice mai bune”, atunci interesul celui de-al III-lea Reich „ar spori să vadă în acest colţ al Europei o Românie independentă şi întreagă”. Brătianu l-a întrebat pe cancelar dacă, în acest caz – în care România ar dezvolta relaţii economice cu ţara sa –, ar mai sprijini revizionismul teritorial, revendicările Ungariei. Hitler l-a asigurat că, în această nouă situaţie, i-ar acorda întreg sprijinul „împotriva revendicărilor revizioniste ungureşti”. „Aş merge în cazul acesta – declara Hitler –, aş merge foarte departe şi aş spune în mod public şi oficial la Roma şi la Budapesta şi mai cu seamă la Budapesta”.
Aceste discuţii – descoperite recent în arhivele germane de istoricul Ion Calafeteanu şi introduse tot într-o carte recentă „Români la Hitler” (Editura „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 1999) – s-au purtat în prezenţa unui secretar de stat care a stenografiat convorbirea şi pe care cancelarul l-a obligat să le lase intacte în arhive pentru posteritate; deci nu sunt imaginate sau fabricate. Gh. I. Brătianu, când s-a întors din Germania, l-a informat pe rege despre toate discuţiile purtate. Constantin Argetoianu nota şi el că a aflat de la Ilcuş, ataşatul de presă al României la Berlin. La plecare, Hitler l-a mai rugat pe Brătianu „să comunice regelui că el nu are nici cea mai mică intenţie să susţină Ungaria în revendicările ei revizioniste”, iar la plecare i-ar fi strâns mâna şi i-a mai zis: „Tot ce vă cerem acum este să nu adoptaţi o atitudine şi o politică ostilă Germaniei” fapt notat şi consemnat şi de Constantin Argetoianu în „Însemnări zilnice”, vol. II (Editura „Machiavelli”, 1999).
Noi, astăzi, după 100 de ani, ne putem doar pune întrebarea: s-ar fi ţinut Hitler de cuvânt când a ajuns cel mai puternic om pe pământul Europei şi s-ar fi opus şi sovieticilor, când de dânşii au avut nevoie spre a-i amăgi cu zone teritoriale din Finlanda, Ţările Baltice, Polonia, Basarabia şi nordul Bucovinei, pentru ca ei să rămână neutri şi Germania să îngenuncheze întreaga Europă temporar şi apoi să nu-şi respecte cuvântul nici faţă de „taica” Stalin care a ciocnit paharul cu vodcă în sănătatea cancelarului?
Cum istoria nu se poate clădi pe tot felul de presupuneri – ce ar fi fost dacă s-ar fi desfăşurat lucrurile altfel? –, putem urmări şi rezuma doar ceea ce a făcut Carol al II-lea de a pierdut graniţele României de la 1918 şi cum a reacţionat la ceea ce s-a desfăşurat în continuare.
În urma vizitei efectuate la 16 noiembrie 1936 la Berlin de istoricul Gh. I. Brătianu – fiul din flori al fostului prim-ministru, Ionel I.C. Brătianu, cu care se războise atât de cumplit actualul prinţ moştenitor, care după trei renunţări devenise abuziv rege prin voinţa lui şi slăbiciunile clasei politice româneşti –, suveranul pe omul care l-a ascultat în 1930, în iunie, părăsise PNL şi devenise carlist şi chiar făurise un partid liberal, iar pe cel rămas în funcţiune Carol al II-lea îl împărţise în două: tinerii, pe care îi atrase şi chemase la guvern, iar pe bătrâni îi lăsase să mai aştepte; l-a ascultat, deci, dar nu s-a entuziasmat de relatările sale şi a acţionat nefavorabil. Regele i-a convocat pe primul ministru, Gheorghe Tătărăscu, şi pe noul ministru de externe, Victor Antonescu, s-a consultat, chipurile, cu ei, a informat despre toate acestea şi guvernele Marii Britanii şi Franţei, iar în final a redactat şi expediat la Berlin, ministrului român din capitala Germaniei, următorul text: „România rămâne fără şovăire credincioasă alianţei ei politice”.
Dincolo de acest răspuns oficial – pe care îl scria şi expedia într-un context istoric în care atât Marea Britanie, cât şi Franţa îşi continuau şi amplificau politica lor conciliatoristă care avea să culmineze cu ocuparea zonei sudete şi sacrificarea unui vecin atât de drag şi apropiat cum era Cehoslovacia – Carol al II-lea a continuat să încurajeze disoluţia partidelor politice şi să-şi pregătească drumul spre o dictatură unipartidistă şi unipersonală. Să recapitulăm puţin evenimentele de până la convorbirea cu Gh. I. Brătianu. După ce îl momise pe acesta să devină carlist, în iunie 1930, şi îi despărţise pe restul din PNL în cele două ramuri, tineri deveniţi activi şi bătrânii lăsaţi pasivi, în 1933 îl determinase pe Octavian Goga să scindeze Partidul Poporului al lui Averescu şi să creeze partidul Naţional Agrar, care în 1935 s-a unit cu Liga Apărării Naţional-Creştine a lui A.C. Cuza, formând Partidul Naţional Creştin, pe care-l încuraja contra legionarilor. În 1935 îl încuraja şi pe dr. Alexandru Vaida Voevod să rupă în două PNŢ, iar ulterior îl sfătuia şi pe Armand Călinescu să iasă cu gruparea sa din ceea ce mai era fostul PNŢ, sfătuindu-l să se apropie de Goga-Cuza. Apoi, după convorbirea cu Gh. I. Brătianu – ca o curiozitate şi poate şi o anumită duplicitate foarte clandestină –, în februarie 1937 a încercat o convorbire ultrasecretă cu Corneliu Zelea Codreanu, spre a clarifica în ce măsură l-ar putea determina să i se subordoneze şi să-l manevreze conform voinţei sale. Codreanu era şeful celei mai viguroase şi disciplinate mişcări politice care se ridica vijelios şi spectaculos, disciplinată până la fanatism, bazată pe o moralitate creştin-ortodoxă, pe puritate şi ascetism, care-l impresiona prin cel puţin trei elemente: 1) un „admirabil spirit organizatoric”; 2) o mare influenţă în rândul tineretului, preoţilor şi unei părţi a intelectualităţii; 3) cererea expresă înscrisă în program: de-a lichida bruma de democraţie care mai răsufla, adică de a desfiinţa partidele politice şi parlamentul şi de-a întrona principiul supunerii oarbe faţă de un şef, tocmai ceea ce preconizau şi făceau deocamdată, cu mare succes, Mussolini şi Hitler. Carol al II-lea voia acelaşi lucru!
Comentarii