Locul de unde se vede frumuseţea

Dany Madlen cu Sfinxul de la Belvedere

Spre deosebire de atâtea alte aşezări care m-au chemat prin pagini de carte, Viena ultimelor decenii a fost întâi o captivantă poveste, depănată cu glas tare, răbdare şi bucurie de artista plastică Dany-Madlen Zărnescu, care o vizitase pe îndelete în timpul anului de studiu al soţului ei, sculptorul Gheorghe Zărnescu, bursier Herder al Universităţii din Viena, la propunerea sculptorului Constantin Lucaci, laureat al prestigiosului premiu în 1984. Aveam, bogat practicat, exerciţiul lecturii notelor de călătorie: un motiv în plus să ascult cu însetare relatarea sa specială, cu o deschidere pentru armonia compoziţiilor şi o paletă coloristică mai ample, pentru o vedere mai cunoscătoare şi mai antrenată pentru creativ, originalitate şi specificitate decât mine. Şi cum amândouă eram încă la vârsta maximei receptivităţi, şi povestea, şi ascultarea ei au rămas de neuitat, adevăr pe care aveam să-l trăim neaşteptat aproape treizeci de ani mai târziu. Participasem la ziua de vârf a Zilelor Centrului Cultural Internaţional “George Apostu” din Bacău, şi cu o expoziţie, şi cu lansarea unui album Gheorghe Zărnescu, dar şi cu o întâlnire cu volume de literatură şi autorii lor. Cu un an înainte, în 2013, tot de Sf. Gheorghe, şi expoziţia, şi albumul îi purtaseră numele, şi cu matematicianul Arghir-Dani Zărnescu, fiul venit special din străinătate pentru eveniment, cred că Dany ar fi putut atunci să-i ceară clipei să se oprească. Însă timpul a curs implacabil, pe 23 aprilie 2014 ştia deja că este suferindă şi aflase şi numele necruţător al suferinţei sale, dar nu de asta – Dany era o luptătoare, pe cât de discretă şi în această privinţă, pe atât de teribilă -, ci ca să mai câştigăm câteva ore împreună, ne-am întors mai devreme acasă. Şi neaşteptat pentru amândouă, pornind de la una din cărţile prezentate publicului, volumul de versuri al lui Pavel Şuşară, „Sissi”, am vorbit din nou, după atâta vreme, despre Viena.

Ne oprim întâi, Niadi şi cu mine, să privim Dunărea. De sub poduri vechi, se desparte chiar în dreptul nostru în două: spre dreapta şi spre stânga. Dunărea Veche, Alte Donau, şi Dunărea Mică, Donaukanal, cu aceasta din urmă formată în perioada lucrărilor de regularizare, spre sfârşitul secolului XIX? Răspunsul afirmativ vine din vecinătatea popasului nostru, de la Palatul Urania al Observatorului Astronomic, palat cu un geamăn la Cluj, aşa că, respectând traseul turismului clasic vienez, o luăm pe inel, pe Ringstrasse, drumul care înconjoară comorile oraşului vechi. Ziua, de august, este caldă şi limpede. Oare în ce moment al ei obişnuia să se plimbe pe aici, pe locul fostelor ziduri de apărare ale aşezării, Freud? Şi oare există în structura sa şi amintirea paşilor lui Eminescu? Cu siguranţă, ne dorim cu ardoare să ne răspundem şi o vom face din nou în faţa Burgtheater, acolo unde a urmărit „Regele Lear”, povesteşte Tudor Stefanelli, după ore de ger, îndurate ca să obţină un loc mai bun la galerie. Tot el şi-l aminteşte mereu prezent în muzee şi galerii de artă, „ce le poseda în număr atât de mare capitala Austriei”: „Eminescu le cerceta pe toate, cu catalogul explicativ în mână”.

Dacă sunt de la sine de înţeles vizita şi reîntoarcerile lui Dany la Belvedere pentru valoroasele sale colecţii de artă, cu „Sărutul” lui Klimt ca punct de maxim interes pentru diversitatea, în toate privinţele, a turiştilor, eleganţa celor două clădiri care alcătuiesc palatul înălţat de arhitectul baroc Hildebrandt la cererea prinţului Eugen de Savoia cu banii câştigaţi ca general al Habsburgilor pentru victoria din 1683 împotriva turcilor (evocată de cupolele de cupru având forma corturilor inamice) şi încântătoarele sale grădini, cu lacuri, monumente, copaci şi flori în aranjamente rafinate, asigură permanent căutare acestui spaţiu aparte al Vienei, în care şi privirea de aici aruncată oraşului rămâne de neuitat. Mi-o spune din nou, dintr-o fotografie de atunci, alb-negru, sora tânără şi visătoare, într-un fel care îmi aduce în memorie nu traducerea din dicţionarele italian-român şi nici explicaţia din dicţionarul limbii române, ci prima pe care am găsit-o, la vârsta celor mai îndepărtate lecturi ale mele: „Belvedere înseamnă un loc din care se poate vedea frumuseţea”. Tot de aici mai păstrăm un instantaneu, cu Dany lângă „Sfinx”, de data aceasta sorella zâmbind enigmatic.

Ca şi noi la sfârşitul verii, ca orice vizitator al Vienei de altminteri, şi ea, cu aproape 30 de ani înainte de plecare, fusese fermecată de dragostea oraşului pentru Grecia Antică. Şi iarăşi deschid cartea copilăriei noastre, cu legendele şi miturile acesteia povestite de Kun, istoric al culturii eline cunoscut la vremea lui, bogat ilustrată cu tot ceea ce arheologia ne-a lăsat moştenire, ca să caut sfinxul şi să-l regăsesc într-o statuie din secolul VI î. Hr. şi în desenul de pe un vas care îl reprezintă ascultându-l atent pe Edip. Dar poate nu numai imaginile de demult ale acestei făpturi cu bust şi cap de femeie, aripi de vultur, corp de leoaică şi coadă de dragon hotărâseră alegerea, ci şi simbolistica sa generală, cu armonia elementelor umane şi animale sugerând uniunea spiritului, a minţii şi a trupului. Sau poate că ea însăşi, artista, îi adresase o întrebare şi cu răspunsul ascuns într-un colţ al sufletului se aşezase la picioarele lui privind dincolo de hotarul veacului şi al mileniului spre ziua acelui Sfânt Gheorghe din 2013.

Oricât de bine schiţat în memorie de vederi şi ilustraţii, ansamblul Parlamentului austriac, realizat în anii 1873-1883 după proiectul arhitectului Theophil von Hansen, reprezintă o surpriză de proporţii, cel puţin pentru noi două, cu două vacanţe cu plimbări atente pe străzile Atenei. Pe miezul supraînălţat al unui spaţiu amplu, în formă de semilună, se ridică maiestuos un templu coborât parcă peste timp de pe Acropole, susţinut ca o pasăre de două aripi prelungi deasupra cărora meditează personalităţile ilustre ale filosofiei vechimii şi planează în care, victorioase, Victoriile. Străjuit de însăşi fiica lui Zeus în coloana de lumină lichidă a unei fântâni, aproape că îţi frânge inima cu gândul măreţiei sale contemporane cu epoca în care bijuteria Voroneţului abia mai respira, lipsită de căldura şi grija omenească a obştii de călugări de către aceeaşi dinastie care se înclină aici în faţa Greciei Antice ca leagăn şi model inegalabil al democraţiei. Istoria este însă plină de paradoxuri, de cruzimi şi splendori, aşa că aşteptăm îngândurate momentul calm al unei fotografii, greu de prins între asalturile mulţimii de turişti, mereu numeroşi, dar niciodată ca în august, în vreme ce, din alt anotimp şi alt deceniu, Dany ne descoperă singuratice în larma şi agitaţia din jur.

Întotdeauna i-au plăcut florile, era ca şi cum paşii, mâinile sale le izvodeau oriunde ajungeau, orice atingeau. În apartamentul familiei, în sala de clasă, în atelier, pe ferestrele noastre şi în atâtea din lucrările sale. Cred că în ceasurile petrecute de sorella în Volksgarten, Grădina Poporului, venind fie dinspre Universitate, fie de la Burgtheater, sub privirile ei, trandafirii, amorţiţi încă de dulceaţa primăverii, se înviorau brusc şi prindeau să se caţăre pe spaliere, pentru ca odată ajunşi în vârf să-şi deschidă inimile înmiresmate şi ca nişte delicate radare vegetale să înceapă să caute frumuseţea. O mângâiau pe coloanele Templului lui Tezeu, replică în acest paradis floral al Vienei la Templul lui Hefaistos, cel mai bine conservat templu antic elin, pe care l-am admirat şi noi într-o dimineaţă în Agora, când am şi aflat că peste o mie de ani a funcţionat ca biserică ortodoxă greacă, având hramul Sfântului Gheorghe Akamates. O detectau şi o sorbeau din punctul optim al cuprinderii de pe covorul de verdeaţă care curgea spre monumentul considerat cel mai frumos din Viena şi prin fineţea şi graţia execuţiei, şi prin fineţea şi graţia celei reprezentate, „Elisabetta Amelia Eugenia de Wittelsbach, Împărăteasă a Austriei şi Regină a Ungariei, căreia toată împărăţia îi spune Sissi” şi căreia Pavel Şuşară avea să-i adreseze, de Sf. Gheorghe 2014, de la Centrul Cultural Internaţional „George Apostu” din Bacău, „o scrisoare târzie”, un poem, conceput grafic şi ilustrat de Mircea Bochiş, scrisoare, mărturisea criticul de artă poet, „pe care n-am s-o expediez niciodată, nu pentru că aş fi un bărbat timid, deşi s-ar putea spune şi asta, ci pentru că ştiu…” Monumentul, realizat de Hans Bitterlich şi Friederich Ohman, cu un zid concav care protejează şi valorizează făptura împărătesei şezând în faţa spectacolului trandafirilor la apogeu, înseamnă tone de marmură ca zăpada şi dimensiuni impresionante, pe care ghidurile şi ghizii le înşiră cu neascunsă satisfacţie: nu s-a văzut nicicând ceva mai diafan realizat din roca dură simbol al răcelii şi al insensibilităţii!

Superlativele de nedepăşit şi termenii categorici sunt, desigur, numai ai acestor ciceroni moderni, contrazişi, iată, la scurtă vreme de Stephandom, Catedrala „Sf. Ştefan”, minunea gotică a Vienei şi a Austriei întregi. Dany ne aşteaptă în faţă din 1985, savurând de atunci efectul de broderie în piatră, de dantelă în palimpsest, senzaţia de săgeţi incomensurabile plecând, elansându-se dinspre pământ spre cer, tulburătoarea mişcare a curcubeielor din vitralii. Nu atât confirmarea admiraţiei, a poveştii ei despre catedrală caută pe chipul nostru, cât semnele mici ale lucrurilor mari. O respiraţie mai rară, un puls mai accelerat, o pupilă mai dilatată, revolta ochilor, care în viaţă este uneori şi a braţelor, de a nu putea cuprinde, pentru ca să păstreze o secundă în plus. Suntem, într-adevăr, copleşite de ceea ce privim, ştim şi aflăm, deopotrivă. Înălţimea sa în văzduh, de circa 137 m, este pe măsura adâncimii în istorie. Anul 1147, de când datează fundaţia în stil romanic, nu mai pare de neclintit după ce nu demult săpăturile au scos la iveală vestigii din secolul IV. Distrugerile provocate de incendii şi războaie au înaintat în vreme împreună cu trecerea la stilul gotic, reparaţii, extinderi, consolidări, completări. Din turnurile ei ca nişte scări de frânghie spre mila şi binecuvântarea Celui-de-Sus erau anunţate pericolele, clopotele chemau oamenii la intervenţii şi la apărare, sunetul lor vestind totodată şi trecerea inexorabilă a timpului. Şi astăzi Pummerin, al doilea, ca mărime, clopot bisericesc funcţional cu balans liber din Europa anunţă Anul Nou. Acestui moment de nădejde, legenda i-l contrapune pe cel al disperării lui Beethoven când a văzut porumbeii zburând speriaţi din clopotniţă, fără ca urechea muzicianului să perceapă dangătul care îi alungase.

Între minunile care alcătuiesc minunea lui Stephandom se numără şi acoperişul său din ţiglă colorată, care nouă ni-l evocă pe cel al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Câmpulung Moldovenesc, din ţiglă smălţuită, în formă de solzi, comandată la Viena. Ridicăm ochii, dar soarele amiezii de august, care amplifică şi distorsionează siluetele, nu ne îngăduie să desluşim, să facem diferenţa între hulubi, lei şi grifoni, pe un cer brusc înstelat de mitologie.

Când coborâm privirile, Dany şi Sfinxul fac un pas uşor către noi. Cât să înţelegem că şi amintirea poate fi locul de unde se vede frumuseţea.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: