Un punct de vedere

Marea păcăleală

Motto: „Finis coronat opus”

 (lat. „Sfârşitul încununează opera”) Ovidiu

Nu degeaba se spune că de ce ţi-e frică nu scapi nici în gaură de şarpe, n-am scăpat de spectacolul dorit cosmic, rămas numai la nivelul Terrei, în care republica şi-a plâns fostul rege, şi-a pus cenuşă-n cap, şi-a lăsat plete şi barbă, pomenirile s-au ţinut lanţ, că, iată, rămânem fără reper moral şi, când să ne fie bine şi cald, ne-a părăsit ultimul rege, suntem ca un vapor fără cârmă, vai de capul nostru, Margareto, ia-ne sub aripa ta protectoare, las-o boalei de lege salică şi de Constituţie din 1923, ca să nu ne pierdem, adună-ne în jurul coroanei de pe bancnota de o sută de lei, profită şi tu cu casa ta de valul de prostie care a cuprins ţara şi organele, îţi dăm şi palatul Elisabeta, îţi dăm tot, numai nu ne lăsa de izbelişte. Pe deasupra, îţi dăm toate averile rău agonisite, toate palatele, îţi dăm şi apartamentele noastre, îţi dăm şi 25 de milioane euro pe an ca să mai ai cu ce-i ţine pe Duda şi pe Nicolae, şi surorile, îţi dăm tot, tot, numai să nu ne laşi, să nu ne laşi! Oare cine te-a învăţat că din spectacolul morţii poţi scoate simpatie pentru ideea de dinastie şi de rege, mânuind sforile televiziunilor şi sufletele nevinovate ale copiilor; din toţi foştii şi actualii republicanii declaraţi ai făcut stâlp monarhic, numai de te-ar lăsa cei doi fraţi vitregi (os domnesc!) cu moştenirea şi cu tronul! Poţi spune, Margareto, că tatăl tău, ex-regele, nu s-a împăcat cu gândul că are numai fete şi, după cum se vede, a dat pe de lături, aşa cum făcuse şi tată-său, şi bunică-sa („e vechi păcatul”) şi că reperul moral nu era chiar moral. Vezi tu, lumea vorbeşte, nu condamnă, iar când va afla că nu-i adevărat, ca să rămână tot pe-a ei, va spune dezamăgită şi ironică „nici de asta n-a fost în stare!”, iar fostul rege va pleca de la inima ei. Rămâne să ne explicăm, dacă se poate, cum a avut loc metamorfoza conştiinţelor, nu la foştii şi actualii regalişti, ci la cei care au obligaţia constituţională de a ţine republica pe umeri. În asemenea momente emoţionale, te ia valul (ar fi o explicaţie!), miroşi a tămâie şi a lumânări arse, îţi aminteşti că-ţi vine şi ţie rândul, faci cruci peste cruci şi, când te trezeşti, te şi miri că ai căzut pradă sentimentelor.

Cum s-a ajuns ca o masă mare de oameni (or fi fost în cele două săptămâni o sută de mii prin faţa sicriului, nu un milion!) să cadă în extaz, să renunţe la atribuţiile sale şi să facă ceva ce n-a fost obişnuită să facă, să se închine la o idee întruchipată de un cadavru?! A fost un spectacol de hipnoză colectivă în care, prin sugestie, are loc slăbirea spiritului de discernământ, un fenomen general de angoasă prin care se relevă condiţia de fiinţă muritoare dublată de sentimentul înstrăinării, eşti cuprins de fatalism care generează pasivitate şi resemnare. Fără să-ţi dai bine seama, te trezeşti faţă-n faţă cu un model, cu cel mai înalt grad de desăvârşire, cu ţelul suprem al năzuinţelor, de la ideal ajungi la idealizare, îţi construieşti mental obiective abstracte care nu există în realitate, ai iluzia care este o percepţie falsă, deformată a unor obiecte care, spre deosebire de halucinaţii, are loc în prezenţa obiectului. Mai precis, ce-a avut loc, urmând sicriul fostului rege, se subsumează ideii de înstrăinare (alienare) prin care concepţiile, emoţiile şi sentimentele oamenilor devin „forţe” străine şi oştile omului. Are loc un proces de pierdere indusă a esenţei sale umane care este atribuită unor fiinţe imaginare. Îndepărtarea, dezbrăcarea omului de propria esenţă explică apariţia zeilor, eroilor mitici, fiinţelor cu atribute superioare, dar şi a dictatorilor şi dictaturilor. Într-adevăr, atunci când renunţi benevol la însuşirile tale esenţiale, la bunătate (să spunem!), la cinste, la dreptate, omenie, prietenie, la ştiinţă şi cultură, la tot ce defineşte omul, în general, şi le proiectezi deasupra unei fiinţe abstracte sau reale, înzestrând-o cu atributele tale, intri pe teritoriul mitologiei, imaginarului, zeităţilor şi sfinţilor. Credeţi că întâmplător s-a lansat chiar atunci ideea trăsnită de a-l trece pe fostul rege în rândul sfinţilor? S-a mizat pe acest fenomen de alienare colectivă, dar se vede treaba că au mai rămas pe acolo, pe unde trebuie, nişte oameni lucizi şi, cum fostul rege nu făcuse decât cinci fete şi doi bastarzi, nu făcuse, după cum se cere, nicio minune, a rămas propunerea în coadă de peşte. Între timp, lumea a ieşit din hipnoză, şi-a mai dat pe seamă că şi mistificarea are o limită şi, din tot ce-a fost şi din tot ce s-a dorit, a rămas ceva nedefinit, fără cap şi coadă. Adică, în obrazul cui o faceţi (pentru ce, ştim: banii, moştenirea!), ca să asociaţi persoana neînsemnată a fostului rege cu figura măreaţă şi tragică a lui Mihai cel Mare sau a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe umerii cărora se sprijină şi acum Ţara?

Cine sunteţi voi, pigmeilor, care aveţi îndrăzneala să maculaţi conştiinţele, să pervertiţi sufletele, să răsturnaţi, după cum vă place, scara valorilor şi să faceţi din coadă de câine sită de mătase? Credeţi că veţi rămâne nepedepsiţi? Deja aţi primit ce-aţi meritat: un pumn în figură şi un picior în fund. Pe Tăriceanu, cu neobrăzarea lui, îl doare şi acuma noada. Va da presupusei case 25 de milioane euro din banii lui. Îi convine?

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: