Diorita

Sfârşit de cireşar. Emoţii şi pentru absolvenţii clasei a VIII-a. Prima lor confruntare cu un examen major: capacitatea. Am fost inclus în echipă cu profesoara Rita Cântiuc, la Centrul de evaluare Bosanci.

O cunoşteam bine. Radioasă, energică, o simbioză perfectă între chip şi suflet. Frumoasă, elegantă, o voce exponenţială a învăţământului sucevean. Sunând-o, mi-a spus că vom merge cu maşina ei. Permis de conducere aveam şi eu. Doar atât. Între maşină şi o excursie în Australia şi Noua Zeelandă, am ales-o pe a doua. Ironizându-mă, m-a întrebat dacă nu mi-am adus măcar un pui de cangur. Răspunsul a surprins-o plăcut. Am reuşit să imortalizez peste trei sute de imagini unice, un adevărat paradis. Toate o vor încânta, inclusiv cangurul.

Şoferiţă experimentată, manevra volanul cu o dexteritate de invidiat. În câteva minute am urcat şi panta spre Bosanci, şi, în loc să vireze la stânga, a luat-o drept înainte pe o străduţă.

– Ei, colega, ce faci? Ai greşit drumul! Trebuia la stânga. N-ai mai fost pe aici?

– Ai tăcut?, a rostit zâmbind. Mai bine spune-ţi o rugăciune în gând! Vom intra mai întâi pe la familia preotului Lebei. Cunoştinţe dragi! Cum să ratăm aşa o ocazie?

 Claxonul maşinii se şi auzi la poartă. Casă mare, spaţii florale, viţă-de-vie, ornamente în curte. Stil rustic. Un mic colţ de rai! Gazdele, total surprinse. Rita le-a lămurit numaidecât. Domina glasul ei inconfundabil, semn că atmosfera ce se înfiripa treptat îi va onora.

 Preoteasa, o scumpete! Blondă şi cu nişte ochi albaştri dincolo de închipuire… Cât ai clipi, a aruncat o faţă de masă ca spuma laptelui pe masa din sufragerie, iar părintele s-a şi înfăţişat cu câteva crenguţe de iasomie pe care le-a pus într-o vază. Era o răcoare că nu îţi mai venea să pleci nicicum!

 Bunătăţile apăreau pe rând, aşezate într-o anumită formă. Curios că, la mijloc, rămăsese un gol cam mare. Nu ştiam de ce. Deodată preotul dispăru. Cum stăteam cu spatele spre uşă, l-am auzit rugând-o pe soţie să-l ajute puţin. A adus din beci un butoiaş de tei cu ţuică de prune. Să-l fi văzut cu câtă dibăcie răsucea caneaua! Mai atent decât scala aparatului de radio. Priveam mirat. Se auzeau doar picurii de culoarea grâului copt, grăbiţi în pahare.

– A stat câţiva ani la „răcoare”, a râs preotul, rotind păhărelul în lumina limpede a dimineţii. L-a îndreptat apoi spre gură, rostind evlavios: „Doamne, ajută!”. I-am răspuns cu aceleaşi cuvinte şi l-am golit şi eu repede. Aveam senzaţia unor flăcări în gură. Am început să inspir adânc. Preotul a sesizat necazul meu.

– Aşa-i la primul pahar, domnule profesor! La al doilea şi al treilea flacăra se va stinge treptat. Din al doilea am băut doar pe jumătate.

– Lipsa antrenamentului îşi spune cuvântul, a adăugat Sfinţia Sa! Încet şi cu voinţă se câştigă experienţa! V-ar trebui un curs de iniţiere, glumi preotul, insistând să golesc paharul.

– Da, da! aplaudase Rita. Treceţi-l pe listă, părinte! E băiat bun şi ascultător. „Prinde”… repede! Râsetele m-au făcut să mă jenez puţin.

– Să vă aduc o bere sau… nu amestecaţi „combustibilii”? Am refuzat din priviri şi am mai înghiţit câteva picături de ţuică. Trei zile la rând, ca în basme, eram prezenţi în casa preotului. Au fost dimineţi de neuitat!

 La şcoală refuzam micul dejun, motivând că timpul ne presează. Tezele ne aşteaptă Cu greu acceptam câte o cafeluţă după orele 11. Rita orchestra cu grijă orice mişcare. Fire de artistă!

 Într-una din zile ea a coborât în curte la o gură de aer. A lăsat setul de teze pe catedră, în grija mea. Voiam să-i fac o surpriză. Să nu intervină monotonia.

 Ne cocoţaseră tocmai la etajul al doilea, în Laboratorul de biologie. Linişte deplină. Ne încântau privirea şi auzul două rândunele ce aveau cuibul la una din ferestre. Ca nişte săgeţi se intersectau mereu. Tăifăsuiau minute în şir cu puişorii lor, care stăteau cu cioculeţele deschise ca un unghi. Spre seară se auzea câte un sunet de clopoţel de la gâtul animalelor ce se întorceau de la păşune ori zgomotul unor căruţe coborând de pe deal.

www.romanidecentenar.ro

 Pe partea nordică a laboratorului era o dioramă cât peretele. Părea un colţ de hugeag mutat acolo. Ideea mi-a venit pe loc. Am pus tezele ei într-o bancă pe rândul din mijloc, apoi am intrat în dioramă. Din orice poziţie ar fi privit, nu mă distingeam deloc.

Intrând uşor ca o căprioară, fredonând o melodie, Rita îşi tot răsfira părul de culoarea castanei coapte. Pe la jumătatea distanţei spre catedră s-a oprit. Deodată a început să strige.

– Unde eşti! Ptiu, drace! Cum ne-a fost vorba? Simi, unde te-ai ascuns? Îţi arde de glume? Repede s-a uitat sub catedră, după nişte mulaje, apoi s-a dus glonţ la fereastră şi a privit în jos.

– Unde naiba a pus tezele, nebunul dracului! Uite, ale lui sunt aici… Ce-i fac, să-l ferească Sfântul!

Şi-a dus mâinile la faţă, semn a temere, apoi şi-a aranjat fusta rotind-o când spre dreapta, când spre stânga, precum şi decolteul bluzei. Pipăia atentă mărgelele ca şi cum ar fi vrut să le numere.

 Lumina începea să devină difuză. Îi urmăream toate mişcările şi abia mă abţineam să nu râd. Se încrunta, apuca o şuviţă de păr pe care o tot mototolea, scotea câte un zâmbet şi se mişca de pe un picior pe altul. Gluma se îngroşa. A iuţit paşii şi a revenit însoţită de preşedintele comisiei. S-au oprit curioşi, cercetând atenţi clasa. Nimic. Se uitau întrebători unul la celălalt.

Am mişcat uşurel frunzarul. Repede s-au apropiat şi se uitau la mine ca la un rar exponat împăiat. Au făcut câte o cruce mare şi au dat rar din cap. Râzând, preşedintele s-a retras încet, iar Rita începea să-şi revină la normal. Nu am mai corectat în acea seară. Devenisem repede ţinta comisiei. Mi se spunea „domnul Dioramă”.

 La Olimpiada judeţeană desfăşurată la Colegiul Tehnic „Al. Ioan Cuza” din Burdujeni, cu vreo patru ani mai târziu, am făcut parte din comisia de evaluare. Rita, acum inspector şcolar de specialitate, a schiţat un uşor zâmbet a satisfacţie şi a continuat cu o discretă modulaţie a vocii:

– Echipa Simion, în Laboratorul de biologie! Printre exponate era şi o dioramă. E drept, mai mică decât cea de la Bosanci. Abia atunci m-am prins.

Trecând mai târziu şi pe la noi, inspectoarea a întrebat cu subînţeles:

– Profesorul Simion încă nu a evadat în mijlocul naturii? Cum se poate? De fapt mai are vreme. Nu-i aşa? Aveţi grijă la el, fetelor!

Nimeni nu a înţeles rostul întrebărilor. Doar răspunsul meu a început să dezlege tâlcul lor.

– Dacă aş fi la Bosanci, da!

Rita nu s-a putut abţine şi le-a spus păţania. Râsetele s-au revărsat şi spre sălile vecine. Involuntar am mai aruncat câte o privire spre dioramă, dar şi cu gândul la anii din urmă: Bosanci. Preotul. Preoteasa. Iasomia. Ţuica. Răcoarea. Diorama şi… inegalabila Rita!

 EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Puiu din Udesti says:

    Totdeauna cand citesc scrierile profesorului Emil Simion, sufletul meu vibreaza si se conecteaza la locurile si oamenii pe care cu atata talent literar le transpune in eternitatea literelor.
    Domnul profesor Emil Simion ramane acelasi fin observator al vietii cotidiene si ii doresc sa incante cititorul cu cat mai multe asemenea articole.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: