Cine-i de vină?

Ion Neculce povesteşte în dulce grai moldovenesc crâmpeie din lunga noapte fanariotă. Dumitraşcu Vodă, bătrân deşănţat şi domn iresponsabil, beţiv, afemeiat, geambaş se afişează pretutindeni cu frumoasa şi pătimaşa ţiitoare, Rachieriţa de la Podul Vechi. Deplângând săraca ţară a Moldovei, cronicarul surprinde cu văitătura-i bătrânească instantanee ce au ecou, devenind pretext pentru alte texte memorabile. De vină-i cronicarul ce-a aprins imaginaţia dramaturgului Ion Luca?

Lumea pestriţă, coruptă şi decăzută de pe la 1685 devine fundalul dramei Rachieriţa, Cartea Românească, 1934, retipărită în 1938, apoi în 1943, jucată la Naţionalul ieşean şi pe alte scene. Pornind de la oralitatea anecdoticii neculciene, drama lui Ion Luca adaugă flash-uri imortalizând intrigile de la curte, cancanurile şi stridenţa moravurilor. Informaţia artistică se dilată, căpătând noi dimensiuni. Tablourile devin mai vii şi mai colorate, protagoniştii evoluând pe canavaua istoriei zbuciumate şi nestatornice. Boierii moldoveni nu reprezintă o forţă autoritară, sunt nehotărâţi, acceptă compromisul şi practică trădarea. „Pe Aniţa i-au zvârlit-o-n braţe” bătrânului satyr, printr-un capriciu al sorţii ea devenind „târfa Dumitraşcului”, a necugetatului domn ce se laudă: „din crâşme am să fac domnesc divan”. Aniţa-Rachieriţa se definea: „În viaţă mi-a plăcut cărarea dreaptă”, dar noua condiţie a făcut-o, capricioasă, „să se dea huţa în tronul ţării”. Într-un fel, pregăteşte răzbunarea printr-o lovitură de teatru sau de palat: „să fii femeie şi să-nvingi/jucând bărbaţii ca pe nişte mingi”. În condiţia de ţiitoare, se cunoaşte: „Sunt o pisică blândă. Torc sau miaun”, dar ştie când să scoată şi ghearele. Între căftănia şi mazilirea Dumitraşcului mai este doar un pas. „La crâşma târfei sfinte”, „La sfânta muceniţă” sau la „Hanul de la Podul Vechi de pe Bahlui” va fi trăit o Aniţă, nu o Ancuţă, nu o Chiajnă, Vidră sau Clară. O femeie cu lumini şi umbre care a rămas în istorie, în legendă, în creaţia teatrală. La Ion Neculce, tânăra îşi făcea un titlu de glorie din amantlâc. La Ion Luca, Aniţa trăieşte o gamă de sentimente – iubirea, hotărârea, ba chiar şi mustrările de conştiinţă. Ea rămâne în fabulosul mitic. Ar fi fost mai fericită ca rachieriţă? Putea fi mai împlinită la curte? Visează o răzbunare personală şi nu un act justiţiar pentru a ieşi la lumină din hăţişul minciunii. Vrea mazilirea decrepitului fanariot, mâna fiind Radu care, însă, nu are stofă de conducător. Şi nici Aniţa nu are consistenţă pentru a ilustra galeria femeilor voluntare. O palidă strălucire şi decădere a curtezanelor.

De vină-i dramaturgul că a reînviat o epocă tulbure şi amară în care protagoniştii sunt jucării ale destinului? Că a lucrat meşteşugit „cu rime pline în cuvinte perechi, nerepetate în tot cuprinsul lucrării?”

De vină e popasul privirii lui Nicolae Cârlan în 1968 pe volumul Teatru din vitrina librăriei de la Adjud? De vină sunt şi Rachieriţa, şi Cele patru Marii şi împărăteasa Irina, şi religia, miturile şi istoria Moldovei ori a Bizanţului. Şi cu siguranţă, interesul, în timp, pentru opera lui Ion Luca – începând cu debutul dramaturgului la patruzeci de ani, în 1934, continuat în perioada postbelică de alte ediţii, culminând cu cea postumă din 1976. O cadenţă editorială respectabilă, cu împliniri şi destin în posteritate. Şi, în primul rând, cu lecturi metabolizate şi intenţia unui doctorat: Repere pentru o biografie Ion Luca (1994); Centenar Ion Luca (1994); Ion Luca sau viaţa ca o dramă (2004); Ion Luca, Salba reginei, teatru religios (2005); Ion Luca, Când ţipă animalul (2007); Teatru esenţial, Lidana, 2017.

Strămutat în spaţiul cultural bucovinean şi cercetat în fondurile arhivistice, Teatru esenţial poartă emblema unui act editorial îndrăzneţ, dovedind locul lui Ion Luca în dramaturgia românească după cei 45 de ani de la stingerea sa din viaţă.

Încărcat de energie literară, Nicolae Cârlan a intrat în arenă cu francheţe şi eleganţă ca un împătimit hotărât să dea iubitorilor de literatură un demers monografic într-o carte mamut caracterizată prin rigoare filologică. Exigentul exeget selectează 16 piese ce alcătuiesc „coloana de rezistenţă” a volumului (din cele 50 de lucrări teatrale). O antologare susţinută de temeinică pregătire estetică şi filologică, precum şi de o orchestrare valorică pertinentă. Spaţiul textual este judicios compartimentat de la Preliminarii la Antologie, Exegeze, Anexe şi Addenda. Îndrăzneţ şi vast proiect, căruia i se adaugă gestul nobil de mecenat al preotului profesor doctor Gheorghe Brădăţanu şi Premiul pentru istorie literară al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău, 2017.

www.romanidecentenar.ro

Şi, în primul rând, activitatea editorial-recuperatorie a „salahorului filologic” ce răspunde unui gând al marelui George Vraca: „Ion Luca va fi pus la locul pe care îl merită”. Şi nu putem trece peste remarca altui actor, ieşeanul Miluţă Gheorghiu, care citează o cronică teatrală a lui George Călinescu: „D-l Ion Luca nu trebuie să fie şi Caragiale. Stă în picioare singur.”

Teatru esenţial este o carte tezaur. Nicolae Cârlan dovedeşte o temeinică marcă a personalităţii, fiind un ziditor şi un dăruitor de ediţii rare. După Nicolae Labiş, Opera Magna, Lidana, 2013, Ion Luca, Teatru esenţial, Lidana, 2017. Şi, negreşit, competiţia va continua.

Cine-i de vină?

Neastâmpărul creator ce poartă în cazul de faţă pecetea Ion Neculce, Ion Luca, Nicolae Cârlan…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: