Buchiseli. Între dispreţ şi preamărire

Virgula… Un semn mărunt, pierdut printre „oile negre” din „câmpul alb” al oricărui text. Nu sunt puţini cei care consideră că e pierdere de timp să se-mpiedice de un asemenea „ciot” când îşi aştern gândurile pe hârtie sau când le dau „consistenţă” virtuală pe monitorul unui computer. Drept care, în dispreţ faţă de cerinţele punctuaţiei, cu superioară nepăsare, le presară printre cuvinte fie cu parcimonie, fie în exces, în ambele cazuri, cu posibila nesocotire a regulilor.

E adevărat că în faţa unor enunţuri seducătoare prin expresivitate sau care te cuceresc prin originalitatea ideilor, bucuria intelectuală de care ai parte te poate face să fii indiferent în privinţa rigorilor punctuaţiei. La fel de adevărat este că, într-o pagină de literatură, un scriitor (mai ales dacă şi-a consolidat celebritatea) îşi poate îngădui să se „joace” cu virgulele, conferindu-le meniri stilistice nu tocmai respectuoase faţă de norma lingvistică. Ceea ce este permis zeilor nu este însă admisibil pentru condeierul obişnuit, dacă ţine să-şi onoreze opţiunea profesională. Din păcate, este foarte uşor de remarcat că o parte dintre cei care îşi exersează abilităţile publicistice în presa scrisă tratează virgula după bunul-plac ori în virtutea unor „reguli” însuşite după ureche. Nu este vorba de a le pretinde să ofere cititorului texte impecabile din acest punct de vedere (cum, probabil, nici cel de faţă nu este), ci de a acorda o atenţie rezonabilă măcar cerinţelor principale.

Pledoaria pentru virgula aşezată la locul ei îşi găseşte argumente numeroase. Unele sunt foarte vechi, printre ele aflându-se cunoscuta frază transpusă în latină prin care, potrivit tradiţiei, i-ar fi răspuns oracolul din Dodona (al doilea ca importanţă, pentru greci, după cel din Delphi) unui general dornic să-şi cunoască soarta înaintea unei apropiate bătălii: Ibis redibis nunquam per bella peribis (cu o variantă nerimată, pe care nu o mai reproducem). Fără îndoială că oracolul – sibilinic în rostire pentru a-şi spori şansele prevestirii unui adevăr – nu profeţea cu… virgule, dar prin dezambiguizarea frazei (utilizând mici pauze, marcate apoi diferit cu asemenea semne) se poate ajunge la două interpretări contradictorii, care sună în româneşte (cu sintaxă specifică / modificată) cam aşa: te vei duce, te vei întoarce, niciodată în război nu vei pieri”, respectiv te vei duce, niciodată nu te vei întoarce, în război vei pieri.

Aceeaşi pledoarie poate însă găsi sprijin cu autoritate de necontestat în spaţii spirituale mai apropiate de noi. Nu putem rezista ispitei de a apela iarăşi la ceva cunoscut, amintindu-l pe Caragiale care, apreciind că „punctuaţia e gesticularea gândirii”, îşi asumă pentru anii senectuţii supranumele de „Moş Virgulă”; mărturisea astfel grija pentru ca, în ceea ce scria, acest semn să fie plasat întotdeauna în locul cuvenit. Cioran – aflăm dintr-un remarcabil articol publicat de Constantin Coroiu în „Convorbiri literare” (martie 2017) – afirma că i-ar fi plăcut să trăiască într-o lume în care se poate muri pentru o virgulă, iar Călinescu (aceeaşi sursă) observa că, în proza lui Sadoveanu, virgulele cântă şi ele.

Să mai amintim de recunoaşterea largă a însemnătăţii virgulei în textele juridice, aşezarea ei fiind de natură să determine sensuri majore (diferite), cu grave repercusiuni, şi, în sfârşit, faptul că, de ceva vreme, a început să se folosească expresia „la virgulă” pentru a sugera ideea de exactitate, precizie: „…a cărui activitate de spionaj a fost monitorizată de Contraspionajul românesc la virgulă…” – evz.ro, 15 noiembrie 2017. (Cealaltă expresie, tot relativ nouă, dar cu sens negativ, a da cu virgulă, vizează semnul folosit în calculele aritmetice.)

www.romanidecentenar.ro

Pentru ca aceste rânduri să nu rămână suspendate într-o ipostază de (prea lungă) pledoarie în favoarea virgulei chibzuit folosite, facem loc, în final, la două constatări. Mai întâi, observaţiei că aplicarea haotică a normelor ce reglementează utilizarea semnului în discuţie are printre explicaţii (şi) numărul mare de reguli (unele presupunând analize gramaticale pretenţioase), dar şi caracterul facultativ al unora dintre ele. Cine deschide „Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie” la capitolul respectiv (paragrafele 214-250) va descoperi că se insinuează frecvent în norme formulări de genul „se poate pune”, „de obicei”, „în genere nu se pune” sau „se intercalează între virgule numai când autorul vrea să atragă atenţia…”, ceea ce creează impresia unei relativizări normative.

A doua constatare, opusă celei dintâi, are în vedere caracterul „imperativ” al unui număr important de reguli. În pofida unei asemenea „tiranii” lingvistice, unele dintre acestea sunt încălcate cu nonşalanţă, ba, uneori, chiar cu intenţia unei (hiper)corectitudini bănuite. O vom aminti doar pe cea care spune limpede: „Conjuncţiile însă, deci şi adverbul totuşi, aşezate în interiorul unei propoziţii, nu se despart prin virgulă”. Oricine găseşte cu duiumul enunţuri ilustrative pentru abateri de la această interdicţie.

I. NEDELEA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: