Florile dalbe

Ajunul Crăciunului are o semnificaţie aparte în viaţa şi spiritualitatea neamului nostru, deoarece el aduce cu sine cetele de colindători şi colinda noastră atât de frumoasă şi de bogată în forme, teme şi motive. În seara/ noaptea de Crăciun, colindele făceau altădată să răsune satele de urări. Colindul/ colinda se cânta în cete (“Vin cântând de sărbători/ Cete de colindători”), îndeosebi cete de parte bărbătească, conduse de un vătaf. Persoanele care colindau se adunau chiar şi cu o lună înainte de Crăciun la casa unuia din ceată şi repetau sau învăţau colinde noi. Colindele aveau rolul de a adresa o urare gazdei şi anume bogăţie, belşug, fertilitate (“Şi-n casă mai mare gloata!”, “Câte paie sunt pe casă/ Atâţia copchii la masă!”), viaţă lungă (“La anul şi la mulţi ani!”); însuşi faptul de a fi colindat era considerat o urare în sine, dar avea şi rolul de a alunga spiritele rele, deoarece se considera că dacă nu se aud colindele în sat în seara de Ajun, ies diavolii pe pământ. Dacă vătaful considera că nu au fost omeniţi cum se cuvine (cu colaci, mere, nuci), atunci colindau versuri satirice la adresa gazdei, iar dacă gazda nu-i primea, colindătorii strigau “Bureţi/ Pe păreţi!”. Umblând din casă în casă (de aici verbul “a colinda”), colindătorii cântau colinde de fată mare, de băiat, de copil, adresându-se urări tuturor membrilor familiei gazdei, desigur, în funcţie de rangul fiecăruia (“voi români plugari”) şi de statutul familiei. Astfel, prima casă la care se colinda în sat era cea a preotului, ca acesta să sloboadă postul. Acolo unde în casă era o fată mare, aceasta era scoasă la joc.

Putând fi acompaniate de un fluier sau o dobă mică, colindele se cântau în grup, la unison, sau antifonic, în două grupe, la uşă sau la fereastră, fiind prezente în componenţa lor mai multe formule cu rol precis şi anume: trezirea gazdei (“Sculaţi, sculaţi, boieri mari!”), primirea lor în casă (“Slobod îi colindu-n casă?”), plata colindătorilor (“Scoate gazdă cu lopata,/ Dă colacu dacă-i gata!”, “Şi ne dă un colăcuţ”), urarea de bine (“De la sfinţi,/ Mulţi arginţi!/ De la Maica Preacurată / Masă-ntinsă şi bogată!”), mulţumirea pentru ceea ce au primit (“Busuioc verde pe masă/ Să fii, gazdă, sănătoasă!”) şi plecarea (“Mai avem de colindat/ Până-n margine de sat”).

Termenii „colindă” (în Moldova) şi „colind” (în Ţara Românească) îşi au rădăcina în latinescul “calendae”, originile noatre strămoşeşti fiind întâlnite şi în urăturile de Anul Nou, unde expresia “bădica Traian” ne duce cu gândul la începuturile noastre, la formarea poporului român. Vorbind despre începuturile colindelor, un aspect foarte interesant este acela că, la rădăcini, ele au fost doar laice, nu aveau legătură cu textele religioase, erau lumeşti, făcând referire la viaţa oamenilor, la ocupaţiile lor (ciobani, plugari), la momentele importante din viaţa lor (naştere, nuntă, moarte), ca, mai apoi, peste acestea, să se suprapună conţinuturi cu caracter religios, fără a se confunda cu cântecul de stea. Chiar se spune că un colind este, de fapt, un cântec de leagăn cântat Pruncului Iisus şi că primii colindători de pe pământ au fost păstorii. (“Trei păstori se întâlniră…”).

Colindele se cântă în Ajunul Crăciunului, dar şi de Anul Nou, căci se presupune că sub regimul comunist, când Biserica şi-a pierdut din drepturi şi când marile sărbători (Crăciunul, Paştele) erau interzise, oamenii nu şi-au lepădat şi obiceiurile, tradiţiile şi folclorul, astfel încât şi le manifestau cu alte prilejuri, în cazul colindului Anul Nou fiind un moment când se putea manifesta.

Un lucru care m-a fascinat mereu, încă din anii copilăriei, şi care m-a determinat să-mi pun întrebări, este refrenul întâlnit în colindele din Moldova: „Florile dalbe”, „Florile dalbe de măr”, „Florile de măr”. Mi se părea ciudat ca, în mijlocul iernii, când troienile erau cât gardul şi gerul făcea să scârţâie zăpada sub încălţări, să aud cântându-se despre florile de măr. Mai târziu m-am gândit că poate era altfel alcătuit calendarul, iar Crăciunul şi Anul Nou erau primăvara, odată cu Anul Nou Agrar, la 1 martie, căci şi calendele romane vorbeau despre sărbătoarea soarelui şi a vieţii. Acest refren, această formulă se rostea odată cu colindul, iar gazda chiar era atinsă cu o ramură înflorită de măr (ca şi în Sorcova de Anul Nou). Nu puteam să-mi explic cum, în mijlocul iernii, să existe meri în floare. La fel, de Anul Nou, în urăturile rostite de bărbaţi şi copii, se vorbeşte despre brazdă (“Să mai tragem încă-o brazdă/ Pentru noi şi pentru gazdă”), despre seminţe (“Bune boabe am ales,/ Ca să crească lanul des.”). De asemenea umblarea cu plugul, Pluguşorul, boii înjugaţi la plug în ziua de Anul Nou (“Pluguşorul de la noi,/ Pluguşorul tras de boi”). Putem aminti aici şi obiceiul semănatului, când urătorii (deci cei care „urează” de bine) scot din traistă boabe de grâu, orz, ovăz, secară şi, rostind anumite formule pentru gazdele mari, “seamănă”, ca anul să fie bogat şi rodnic. Or seminţele nu se pun iarna în pământ.

Am aflat dintr-un material că şi la venirea primăverii se colinda, lucru ce nu se mai întâmplă astăzi, de aici prezenţa refrenului miraculos “Florile dalbe de măr” în colindul popular. Vedem cum şi obiceiurile, folclorul au suportat transformări de-a lungul vremii. Câte s-or fi pierdut, mai ales dacă ne gândim la caracterul lor oral! Mare păcat.

Eu vă doresc Crăciun cu bucurie, cu mult belşug în case şi sănătate-n oase, colinde minunate la fereşti, colindători cu obraji rumeni şi… multă zăpadă!

 LENUŢA RUSU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: