Ion Luca: Teatru esenţial

Când am primit în dar acest volum de aproape 1400 de pagini, rodul ostenelii jertfelnice a istoricului literar Nicolae Cârlan, am înţeles, încă o dată, că neobositul cercetător are vocaţia lucrărilor grandioase. Urmărisem cu atenţie lucrarea, cam de aceleaşi proporţii, despre Nicolae Labiş, dar ţinând cu greu în mână acest tom m-am lămurit că sunt printre noi oameni aleşi, dăruiţi cu putere şi perseverenţă, care să poată realiza asemenea cărţi.

Cu un Cuvânt înainte cald şi admirativ al scriitorului Valeriu Anania, cu ale cărui gânduri mă familiarizasem citind paginile dedicate lui Ion Luca (1894-1972, înmormântat la Vatra Dornei) în cartea Rotonda plopilor aprinşi, volumul din colecţia Recuperări este un monument înălţat din pietre preţioase: piese cu caracter religios, comedii şi drame istorice (Năframa iubitei, Iuda, Femeia Cezarului, Rachieriţa, Icarii de pe Argeş, Salba Reginei). În cartea amintită, Valeriu Anania observa că Ion Luca „a fost un scriitor adevărat şi a ţinut în mână un condei fertil, în care a crezut cu fanatism şi căruia i-a sacrificat totul. El nu a trăit decât pentru arta lui” (apud Nicolae Cârlan, p.14).

În cugetările din Ars poetica este o formulare care mi-a atras atenţia în mod deosebit şi de la care vreau să pornesc în comentarea piesei Năframa iubitei: arta înseamnă basm (p.17).

Ştiam multe adevăruri despre rolul jucat de împărăteasa Irina a Bizanţului în desfăşurarea lucrărilor Sinodului al VII-lea de la Niceea pentru restabilirea cultului Sfintelor Icoane. Din piesa lui Ion Luca (dramă în 17 scene) m-am lămurit despre motivele de dincolo de dezbaterea teologică. Din discuţia dintre Sincelul (istoricul) şi vistiernicul Nichifor, aflăm gândurile acestor două personaje puternic conturate: unul vistier de bani, celălalt vistier de fapte. Aceştia i-au recunoscut Irinei atenianca frumuseţea, învăţătura aleasă şi înţelepciunea timpurie (p.621). Căsătoria cu Leon al IV-lea Isaurul, o epavă demnă de milă, şi naşterea fiului Constantin umbresc povestea de dragoste a Irinei cu Äetius, comandantul oştirii, ce păstra cu sfinţenie chipul ei pe o năframă.

Vistiernicul Nichifor vede în confiscarea Icoanelor nu atât o împlinire a cuvintelor Scripturii (Să nu-ţi faci ţie chip cioplit, nici asemănarea vreunui lucru din câte sunt sus în cer…Să nu te închini lor!), cât mai curând o adunare de bogăţii în vistieria goală a Imperiului (p.647). Vistiernicul ştia că Icoanele confiscate erau împodobite cu comori de aur şi pietre scumpe. În zadar a încercat Patriarhul Tarasie să lămurească faptul că „Icoana nu-i Dumnezeu, ci ajutătoare către El”(p.648) pentru că nu s-a ales decât cu surghiunul, el, cel care credea că „prigoana Icoanelor este prigoana-mpotriva-Dumnezeirii noastre” (p.649).

Moartea împăratului Leon rezolvă conflictul. Irina e împărăteasă, Tarasie e readus din surghiun, Icoanele sunt repuse în Biserici, dar fără podoabele rămase în vistieria lui Nechifor. Cutremurător prin dramatism este răspunsul Irinei la cuvintele de dragoste ale lui Äetius ce încerca să-i restituie năframa: „Irina… a murit… Mistuită de-ntâmplări. A rămas împărăteasa Irina. Ea nu poate primi năframa. Nu ea ţi-a dat-o.” (p.659)

Până aici toate sunt după adevărul istoric. Dar dramaturgul Ion Luca, pentru a spori tensiunea, adaugă elemente de basm: orbirea împăratului Constantin este pusă pe seama împărătesei Irina (pentru a domni singură); nerăspunzând iubirii lui Äetius este acuzată de pervertire. Toate puse în balanţă pentru a o îndepărta de la tron. Nichifor Vistiernicul, ce pusese stăpânire pe aurul Icoanelor, îşi vede visul împlinit: „Irina nu mai poate domni pentru ticăloşia ei. Constantin nu mai poate domni pentru că e orb… Trebuie-mpărat nou!”. (p.675) Când Patriarhul Tarasie, cu autoritatea-i de duhovnic al împărătesei Irina, încearcă să-i ia apărarea spunând adevărul, replica vistiernicului Nichifor cade ca o secure neîndurătoare: „Adevărul într-o-mpărăţie nu poate fi decât acela de care-i nevoie” (p.668). Äetius încearcă şi el să ia apărarea Irinei sperând în recunoştinţa împăratului pe care l-a slujit, dar şi pentru el, răspunsul este tot neîndurător: „Recunoştinţa-i un biet cuvânt. Buretele împărătesc îl şterge ori de câte ori aduce plictiseli” (p.680).

Ultimele replici ale piesei sunt tot meditaţii profunde asupra vieţii. Trimisă în surghiun pe insula Lesbos împreună cu fiul ei orb, împărăteasa Irina rosteşte un trist adevăr: „Fiul meu, să mergem… Tu, nefericit că nu vezi lumea…eu nefericită că o văd…”

Ca să sporească dramatismul întâmplărilor relatate, scriitorul Ion Luca adaugă veşti peste veşti, transformă adevărul istoric în basm, cucerind cititorul prin puterea cuvintelor rostite, adevărate aforisme referitoare la istorie, recunoştinţă, dragoste, putere.

Piesa Năframa iubitei, care s-ar putea juca şi astăzi cu trimitere la lumea în care trăim, adevereşte că operele valoroase nu au un timp anume când trăiesc, ci depăşesc vremurile în care au fost scrise.

Mulţumesc ostenitorului Nicolae Cârlan şi pentru această dramă pe care a pus-o în inima cărţii – Teatru esenţial.

Monahia ELENA SIMIONOVICI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: