Cuvânt la o carte plină de relevanţe sau Despre omul dintre proverbe

Plecarea „cea de pe urmă şi fără întoarcere” a părintelui prof. dr. Gheorghe Brădăţanu a fost / este resimţită de mulţi, mai ales de către cei din cercul de prieteni şi apropiaţi ai săi (printre care mă prenumăr), ca un brusc început de absenţă dureroasă, asemănătoare unei tot mai intense acutizări ca într-o maladie incurabilă, de la care, oricât ai vroi, nu ai cum să te sustragi. Părintelui i-a fost hărăzit de către destinul divin să vină pe lume şi să plece pentru totdeauna din ea – rămânând totuşi, chiar şi prin înmormântare, pentru veşnicie acolo – în arealul sigilat inconfundabil de genialitatea unui poet de o puternică tensiune lirică (neantizată brutal şi mult prea devreme) – Nicolae Labiş, poet pe care Sfinţia Sa îl preţuia atâta de mult, că ar fi fost oricând gata să nu cruţe nimic pentru a-i perpetua memoria pură şi neîntinată de trecătoare şi inerente(?) anomalii ale datului existenţial ineluctabil. Este vorba de parohia Pâraie, din comuna Mălini, localitate situată sub coasta sud-vestică a eternei noastre Bucovine, cea schizoidată de un destin istoric aşa de nedrept că-ţi vine să te întrebi dacă nu cumva bunul Dumnezeu, eternul nostru arbitru suprem, va fi fost câteva clipe plecat în vreun periplu misionar prin cine ştie ce alte colţuri de galaxii, tocmai atunci când pe aici lumea era ocupată cu trasarea frontierelor statale, mai mereu nesigure şi instabile pentru români. Părintele, „muntele dintre Pâraie” (cum i-a zis confratele să întru preoţie poetul Constantin Hrehor) – munte nu numaidecât prin dimensiunea fizică, cea aşa de uşor expusă riscurilor perisabilităţii, cât prin aceea spirituală, menită să dea seama de picătura de adaos la veşnicia în marginile căreia ne-a fost dat să ne ducem, fiecare, povara existenţei -, ne-a lăsat nu numai (după zicerea memorabilă a aceluiaşi Nicolae Labiş) „o amintire frumoasă” prin ea însăşi, ci şi prin faptele durabile cărora le-a dat viaţă întru folosinţa de moment sau de durată, pentru păstoriţii săi de acum sau de mai peste timp. Sunt de menţionat aici, strict selectiv şi cu mare zgârcenie, măcar cele două biserici monumentale din Pâraie-Mălini („Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril” şi „Naşterea Maicii Domnului”), ctitorite şi înălţate într-un timp record sub bagheta sa administrativ-pastorală, plus o seamă de cărţi menite să contribuie la edificarea spirituală a credincioşilor, precum: Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în poezia românească, 2007, Lumină din lumină, 2012, Poezia ca rugăciune, 2013, Privegheaţi şi vă rugaţi, 2014 şi (deocamdată) Slujitori ai credinţei strămoşeşti în anii totalitarismului (1945-1989), Protopopiatul Fălticeni, 2017 (textul tezei de doctorat susţinut de părintele Brădăţanu sub îndrumarea atentă a prof., univ. dr. Mihai Iacobescu, la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, care semnează şi prefaţa cărţii, în anul 2015 şi apărută, din păcate, în regim de postumitate). Ce-am mai putea spune acum despre cărţile aflate şi (vai!) rămase definitiv pe masa cu proiecte în lucru, dintre care unele, precum suita de Portrete spirituale mălinene (mai mult sau mai puţin celebre) depăşiseră, după ştiinţa noastră, deja stadiul începuturilor, decât că sporesc şi / sau întreţin şi mai mult regretele în jurul trecerii părintelui Gheorghe Brădăţanu, oricum preatimpuriu venite, în lumea celor veşnice?

Revenind la punctul de plecare preconizat pentru intervenţia de faţă, să reţinem că autorul lucrării despre care ne-am propus să însăilăm câteva succinte notaţii în cele ce urmează – Slujitori ai credinţei strămoşeşti în anii totalitarismului (1945-1989). Protopopiatul Fălticeni – s-a nimerit cum nu se poate mai bine să ilustreze adevărul zicerii populare „Omul potrivit, la locul potrivit” -, prin înseşi datele preliminare ale operaţiunii asumate, autorul fiind, ca pregătire de specialitate, teolog; ca profesie preot în chiar unitatea eclesiastică investigată şi, ca un corolar al acestora, funcţionând o vreme chiar ca protopop al zonei Fălticenilor, având, ipso facto, acces direct la întreaga resursă documentar-arhivistică (cea de la bază) a temei abordate, resursă pe care, în demersul său explorator, o utilizează cu pricepere şi măsură adecvată obiectului investigat, fiind încredinţat că valenţele propagandistice, oricât de bine intenţionate şi cu eficienţă asigurată pentru moment, trebuie cel puţin ferite de riscurile exacerbărilor care se cam poartă (nonşalant) în ultima vreme. Rezultă, în urma demersurilor exegetice întreprinse de autor, că diavolul ateismului impus de forţele malefice ale comunismului, n-a fost la noi chiar atât de… roşu, ca în Rusia Sovietică, de pildă, unde s-au înregistrat acte vandaliste de neimaginat prin închiderea lăcaşurilor de cult sau prin deturnarea brutală a destinaţiei intrinseci a acestora, cu biserici ajunse, în cele mai fericite cazuri, cămine culturale sau cinematografe, depozite de mărfuri ori magazine de desfacere a diverse produse comerciale, ca să nu mai vorbim de soarta personalului de specialitate teologică supus anulării ca entitate profesional-confesională.

Aceasta nu va să însemne că mai puţin draconic s-a manifestat diavolul ateismului, şi la noi, îndeosebi când a fost vorba de scos, chiar şi prin recurs la încarcerare monstruoasă, din circulaţie, sau de lichidat aşa-zisele „elemente duşmănoase”, care se arătau „potrivnice înfăptuirilor revoluţionare ale poporului, sub conducerea înţeleaptă a partidului” (ca să folosim, ad litteram, un eşantion din oribilul limbaj de lemn al propagandei specifice „vremii de apoi”), cum au fost preoţii Leonida Gavrilescu (Fălticeni), Adrian Marin Zaharescu (Sasca), Ion Lungu (Preoteşti), Vasile Gh. Popa (profesor la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, unde l-a descoperit şi îndrumat pe poetul Nicolae Labiş de pe la vârsta de 11 ani), Iacob Chiticaru (Oprişeni), Mircea Vlad (Sasca Mare), cărora autorul le creionează, pe baza informaţiilor disponibile, convingătoare portrete adecvate, neuzând însă, din păcate, şi de dosarele de instanţă (de cercetare şi de judecată), lacună prezentă în foarte multe cazuri din literatura de specialitate, ca şi cum accesul public la arhiva de gen ar fi încă, Doamne fereşte!, interzis. Dar, mai ştii….?

Acestor nume remarcabile de clerici mucenici ai protopopiatului Fălticeni le sunt alăturate, desigur, tot pe bază de motivaţii riguros argumentate, cele ale unor clerici misionari, precum preoţii Constantin Geanopol, Ilie Ilisei, Gheorghe Baltag, Constantin Todicescu, Dumitru Erhan, Constantin C. Cojocaru, Gheorghe Loghinoaia, cu merite sacrificiale demne de reţinut ca pilde pentru rezistenţa lor, fie şi numai „diplomatică”, în faţa presiunilor din partea regimului comunist, pentru a salva de la mutilare, ca să nu zicem mai mult, viaţa religioasă creştin-ortodoxă a zonei, drept pentru care părintele autor le acordă, în lucrarea sa, şi acestora, atenţia deplin cuvenită unor modele demne de a fi cunoscute şi apreciate ca atare.

Fără îndoială, această rezistenţă jertfelnică a fost posibilă aici, ca şi în alte eparhii ale Bisericii Ortodoxe Române, şi datorită Impulsului venit – sub pavăza restricţiilor de prudenţă, autoimpuse – de la soboarele monahiceşti din mănăstirile Râşca şi, în mod cu totul deosebit, Slatina, unde rezistenţa era posibilă şi datorită prezenţei aici a unor monahi dotaţi cu înalte virtuţi apostoleşti, cum au fost vrednicii de pioasă amintire: arhimandritul Cleopa Ilie, Î. P. S. Antonie Plămădeală, arhimandritul Arsenie Papacioc, protosinghelul Petroniu Tănase, ieroschimonahul Paisie Olaru, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor (care a activat şi în Mişcarea „Rugul aprins”), arhimandritul Dionisie Udişteanu, arhimandritul Martinian Ivanovici, arhimandritul Dosoftei Murariu, arhimandritul Valeriu Niculăiasa, ieromonahul Mina Niculăiasa, Î. P. S. Epifanie Norocel, arhimandritul Zenovie Ghidescu, schimonahul Iuvenalie Bârsan, protosinghelul Gherasim Plăcintă, ieromonahul Gherasim Câmpanul, protosinghelul Emilian Olaru, stavrofora Evelina Tănasă. Deci un întreg sobor monahal, de autentică elevaţie, cuprinzând, în esenţă, cam tot ceea ce este de trebuinţă pentru ca să se poată spune că la Slatina a funcţionat o veritabilă academie teologică angajată într-o luptă îndârjită pentru menţinerea, promovarea şi apărarea tradiţiilor străbune ale ortodoxiei româneşti. De aici şi intensificarea sporului de teroare a autorităţilor vremii împotriva slujitorilor cu vocaţie jertfelnică pe altarul credinţei noastre de atâtea ori salvatoare.

Din raţiuni mai mult sau mai puţin didactice (avem de a face cu o teză de doctorat!), această parte a lucrării se constituie într-un amplu şi necesar preambul pentru ceea ce reprezintă, de fapt, ţelul esenţial al demersului acribios întreprins de autor, menit să ne demonstreze că funcţia dublă a bisericii luptătoare, defensivă, dar şi ofensivă, se manifestă mai pregnant în momente când însăşi fiinţarea ei este asaltată de grave pericole care-i pun în cumpănă rostul vectorial de apărător al dimensiunilor umane ale existenţei. De unde şi, în cel mai înalt grad, valoarea constructivă a tuturor actelor întreprinse sub „semnul crucii”. Cu aceste premise bine fixate, autorul / cercetătorul Gheorghe Brădăţanu trece firesc la următorul capitol al investigaţiei sale, privitor la Construcţii de biserici noi în anii 1945-1989, care dovedeşte prin puterea de netăgăduit a faptelor palpabile că, în pofida măsurilor restricţioniste intens promovate de autoritatea politică, viaţa religioasă a găsit resurse să se desfăşoare pe un făgaş cât mai apropiat de destinul său ancestral.

Din toate cazurile luate în discuţie în această secţiune a lucrării, destinată construcţiei de noi biserici în protopopiatul Fălticeni, în perioada 1945-1989, în număr de 17 (şaptesprezece), toate cu particularităţile lor surprinse până la detalii semnificative, ni se impune ca cel mai ilustrativ, îndeosebi prin destinul timonierului artizan care a manevrat cu adevărată măiestrie, înfruntând riscuri greu de imaginat, corabia faimoasei biserici de la Boroaia (Sf. Părinţi Ioachim şi Ana), biserică surprinsă, o vreme, în procesul ei de edificare, spre un liman care, nu o dată, părea o himeră halucinatorie, mai cu seamă când preotul Ioan Argatu (arhimandritul Ilarion Argatu de mai târziu), judecat în contumacie şi condamnat la închisoare pe viaţă, a fost nevoit să se sustragă de la urmăririle Securităţii, ca şi de la încarcerare iminentă, vreme de 16 ani (!), stând ascuns prin localităţi limitrofe, ca Oniceni, Giurgeşti, Valea Glodului, sau chiar în podul ori sub duşumeaua casei sale din Boroaia (v. p. 160-163 şi 278-284, care se pot constitui, la rigoare, în pagini de veritabil pretext pentru… un roman poliţist).

Nici celelalte construcţii de biserici înfăptuite în protopopiatul Fălticeni în aceeaşi perioadă – în parohiile Bogdăneşti (Pogorârea Sf. Duh), Fântâna Mare (Sf. Treime), Herla (Sf. Ap. Petru şi Pavel), Ţărna Mare (Sf. Mc. Zenovie şi Zenovia), Moişa (Sf. Ierarh Nicolae), Mălini (Sf. Ap. Petru şi Pavel), Cotu Băii (Sf. Nicolae), Sasca Mare (Sf. Arh. Mihail şi Gavril), Slătioara (Sf. Trei Ierarhi), Brăieşti (Sf. Arh. Mihail şi Gavril), Pâraie (Sf. Voievozi Mihail şi Gavril), Liteni (Sf. Trei Ierarhi), Băişeşti (Sf. Arh. Mihail şi Gavril), Găineşti (Naşterea Maicii Domnului), Păiseni (Sf. Mare Mucenic Dumitru), Ruşi-Forăşti (Sf. Arh. Mihail şi Gavril) – n-au fost scutite de tot soiul de neplăceri şi de şicane constând în tot atâtea piedici deghizate, fie şi numai birocratice sau chiar mimetice doar, asumate de autorităţile administrative locale, în disperare de cauză, identificate de autorul cărţii şi puse în evidenţă cu obiectivitate şi echidistanţare, ceea ce nu poate folosi decât unei credibilităţi neafectate de stridenţele propagandistice din publicistica partidistic-agitatorică. De altfel, aparatul critic, bogat, amplu şi variat, colectat din surse de maximă credibilitate, provenite, în majoritatea cazurilor, „de la bază” (arhivele parohiale, în primul rând) şi utilizat cu riguroasă grijă pentru echidistanţare, ca şi bibliografia generală a lucrării, plus imagistica, incontestabil act probator, reprezintă o garanţie în plus a seriozităţii demersului ştiinţific pe care părintele profesor doctor Gheorghe Brădăţanu, un adevărat model al generozităţii în sprijinirea şi susţinerea vieţii spirituale, şi l-a asumat şi de această dată cu maximă eficienţă. (Este suficient să menţionăm aici numai susţinerea integrală a tipăririi lucrării Teatru esenţial de Ion Luca – 1400 p., format academic – pentru a garanta că aşa-zisul adevăr al zicalei „Popa are mână de luat, iar nu de dat”, nu stă în picioare, pentru simplul motiv că, cel puţin în cazul Sfinţiei Sale, acestea… nu există!).

Pe scurt, lucrarea preotului profesor doctor Gheorghe Brădăţanu, merita să vadă lumina tiparului şi să intre în circulaţie, pentru motivele deja expuse în rândurile de mai sus, cărora bunul cititor, exigent şi însetat a sorbi din lumina adevărului, le poate adăuga desigur şi altele, explicit sau implicit prezente în paginile acestei cărţi concepute şi scrise cu lumina rece, translucidă a minţii şi, în egală măsură, cu căldura bine cenzurată a inimii.

 Şi chiar dacă n-ar mai fi cazul, lucrurile fiind transparent subînţelese, rezultă, din aceste puţine cuvinte, dar mai ales din întreaga activitate pastorală a părintelui Gheorghe Brădăţanu, că rostul său (nu numai) sacerdotal se situează, paremiologic vorbind, între două maxime populare de amplă cuprindere şi maximă elevaţie: „Omul potrivit la locul potrivit” şi „Omul sfinţeşte locul”. Amin!

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: