În Copou, Opera Toamnei…

Pesemne că ceva îi răzvrătise în noaptea aceea de renunţaseră toţi la o parte din aur. Stătea în grămezi pe aleile din Copou şi nimeni nu se apleca să-l culeagă. Doar porumbeii îşi roteau penajul fâstâciţi de răcoarea dimineţii, aşteptând mâinile zbârcite să le împrăştie câteva grăunţe sau coji de pâine, un ritual pe care-l executau cu exactitate de ceasornic… Respiraţia dimineţii se lăsă şi în parcul din Copou, iar maşinile primăriei măturau copios stratul gros de frunze scoapte lăsat de tremurul nopţii. Hâşcâitului lor i se adăuga gurluitul porumbeilor în căutarea micului dejun, un refren din partitura acelei zile…

Tramvaiele îşi începuseră şi ele urcuşul. Roţile lor transmiteau când tonuri baritonale în vibraţii tectonice, când tonuri acustice prin scântei metalice de frână… Cu somnul în pleoape, studenţii îşi năruie liniştea revărsându-se spre sălile ale căror paşi se pierd… Încet, încet tulburarea bulevardului îşi începe dansul zilnic. Actori ai aceleiaşi arii se întâlnesc pe aceeaşi scenă intersectându-se grăbiţi în rolul zilnic… Doar eu, un spectator pierdut din altă citadelă, mătur cu privirea vacarmul… M-aş fi erijat în dirijor, dar orchestra îşi avea partitura sa scrisă demult… Eu, altădată pasager al acestor locuri, făceam parte din orchestră înotând prin mulţime, în consonanţă cu timpul de atunci… Azi, timpul meu are alt ritm… Privesc şi ascult dincolo de ecran…

Paşii îşi fac loc pe trotuare forţând un allegretto… E ritmul întârziaţilor. Întotdeauna există şi întârziaţi… Tocurile domniţelor apasă o cadenţă specifică crescând în intensitate… Un allegro răsturnat de clopotul unui orologiu imaginar… Un sfert academic care se dizolvă într-un adagio. Ritmul ceasului şi cel al inimii formează un duet…

Mi se pare că recunosc refrenele de altă dată, dintr-o primăvară a vieţii mele, dar ritmul e altul. Tempoul rezonează doar din amintiri. Toamna mă apasă în ritmul ploilor de frunze scoapte iar aleile se dezgolesc de pătura ruginie îngânând acelaşi refren tomnatic…

Şi totuşi tinereţea eternă a acestor locuri mă ţine legat. Forfota adolescentină e molipsitoare şi rămân paralizat în structura unei bănci de lemn, pe jumătate îngheţat în amintire, iar cealaltă jumătate pulsând în prezent, clădind o arie numai pentru mine însumi: oricând locurile acestea vor fi adolescentine, cu fiorii specifici, oricâte vieţi se vor scurge între timp… Cu fiecare toamnă, Copoul Iaşului se desfrunzeşte pentru a întineri. Opera Toamnei e doar prima parte dintr-o minunată simfonie.

GABRIEL TODICĂ

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. ANICA FACINA says:

    Imi place articolul. Sunt, de obarsie, ieseanca si autorul a surprins foarte bine toamna in Copou. Felicitari!

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!