În 2005, după mai bine de o jumătate de secol de la un eveniment similar, ce marca semnificativ lingvistica noastră, apărea noul tratat, cu acelaşi titlu şi tot în două volume, Gramatica limbii române, elaborat (şi editat, de asemenea, sub auspiciile Academiei), de un colectiv de douăzeci de cercetătoare şi universitare. În 1966 fusese, de fapt, lansată o a doua ediţie, „revăzută şi adăugită”, după cea din 1954, ambele fiind opera a unsprezece autoare, coordonate de Alexandru Graur, Mioara Avram şi Laura Vasiliu. Istoria se repetă şi, în 2008, apare a doua ediţie şi pentru noul tratat, demers prezentat cu precizarea „Tiraj nou, revizuit”.
Scurtând „istoria” şi referindu-ne doar la cea de a doua lucrare (pentru care se acceptă prescurtarea GALR), e de observat că, la vremea respectivă, au existat şi reacţii critice la adresa acesteia, dezbaterea şi disputele fiind totuşi destul de anemice, probabil, pe de o parte, din pricina caracterului său elitar prin modernizare excesivă ca terminologie şi perspectivă faţă de varianta tradiţională (ceea ce a redus numărul celor dispuşi să se lase antrenaţi în polemici, pesemne şi de teama de a nu fi consideraţi conservatori) şi, presupunem, pe de alta, din cauza înclinaţiei conformiste, destul de răspândite, a temperării atitudinii critice şi inhibării spiritului contestatar în faţa titlurilor şi… egidelor academice.
Iată însă că, undeva, în Bucovina – e drept, datorită unei profesoare cu prestigiu recunoscut de la o instituţie de învăţământ cu renume, Şcoala Nr.3 din Suceava –, GALR are parte de un „seism” a cărui forţă (fireşte, nedăunătoare, ci dimpotrivă, de natură a aşeza mai temeinic, precum nişte elemente tectonice stabile, aserţiuni lingvistice în limitele corectitudinii şi adevărului) se trage din stăpânirea (cu dezinvoltura cunoaşterii aprofundate pe toate palierele evoluţiei sale) a domeniului şi a unora conexe, din capacitatea de analiză deopotrivă riguroasă şi fină a realităţilor actuale şi a celor ce ţin de istoria limbii, din inteligenţa şi perspicacitatea care o conduc spre sesizarea unor nuanţe şi subtilităţi de natură logică, semantică, gramaticală, la care multora accesul ne este interzis. „Seismul” se produce în mintea fiecărui „cititor” (termen cam sărac pentru cel ce se apleacă diligent asupra cărţii) şi e de aşteptat să se propage până la niveluri academice, datorită volumului postum, de 640 de pagini, al Luciei Boroş, Greşeli semnalate în Gramatica Academiei Române 2005, 2008. Relaţia apozitivă, apărut recent, graţie Fundaţiei Culturale „Leca Morariu” Suceava (preşedintă, farm. Maria Olar), la Editura Muşatinii, şi lansată la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”.
Chiar dacă, spre mai buna cunoaştere a profilului intelectual şi de creator al autoarei şi a unor dimensiuni ştiinţifice ale operei, cel ce o abordează este îndrumat şi ajutat de cele două texte care deschid volumul – „Profesoara Lucia Boroş”, de Ioan Ţicalo, şi „Pledoarie pentru corectitudine”, semnat de Isabela Vintilă – , despre perioada şi împrejurările în care s-a configurat, în manuscris, lucrarea nu putem spune decât că părţile care se referă strict la GALR sunt ulterioare anului 2008, al apariţiei ediţiei a II-a. Cei care au fost prezenţi la lansarea cărţii au aflat detalii şi despre strădaniile demne de laudă ale celor care au făcut posibilă redactarea şi tipărirea acesteia, o fidelă relatare a evenimentului din Sala de Artă „Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei fiind realizată de Doina Cernica în Crai nou din 4 noiembrie a.c., sub titlul „Cu Lucia Boroş la naştere, plecare şi sărbătoare”.
În structura volumului, uimitor, dar, după cum am sugerat, nu şi surprinzător, unui Argument al Luciei Boroş (o instructivă sinteză a reperelor, obiectivelor şi, mai ales, constatărilor care au orientat şi, respectiv, cu care s-a soldat cercetarea întreprinsă), îi urmează un capitol (de circa 110 pagini) intitulat „Greşeli semnalate în materialul lingvistic alcătuit de autoarele Gramaticii limbii române” şi, apoi, un altul (de circa 500 de pagini), cu caracter teoretic, de studiu, dedicat uneia dintre cele mai complexe teme ale domeniului, „Relaţia apozitivă şi unităţile apozitive în «Gramatica limbii române»”. Merită remarcat că, în cuprinsul acestuia din urmă, aproximativ 170 de pagini sunt rezervate „Materialului lingvistic” care ilustrează, dintr-o mare varietate de surse, formele de exprimare a relaţiei apozitive. Se poate deduce că respectivul „sector” al gramaticii a beneficiat din partea regretatei profesoare de preocupări vechi şi îndelungi. Pesemne, în această privinţă (ca şi în altele), foştii colegi şi apropiaţi ştiu mai multe.
Dând prioritate, aici, „greşelilor semnalate” în capitolul care le vizează prin titlu, rândurile care urmează nu ascund vreo opţiune, determinată valoric, în defavoarea părţii a doua a cărţii, ci afirmă una legată de accesibilitatea şi interesul (posibil) mai mare, pentru cititorul obişnuit de ziar, faţă de un text cu o mai mare densitate şi diversitate de observaţii critice şi îndreptări utile oricărei persoane interesate să-şi amelioreze vorbirea şi scrisul, ce se regăsesc predominant în partea întâi.
Cei ce vor parcurge Argumentul s-ar putea să ajungă la concluzia că, în bună măsură, comentariul desfăşurat în continuare nu şi-ar mai găsi rostul, el având ca alternativă preferabilă un rezumat al celor vreo zece pagini aşezate de L. B. sub titlul menţionat. Asumând un asemenea risc, ne îngăduim totuşi ca din sumedenia de constatări şi aprecieri (favorabile) prilejuite de o lectură (cât s-a putut de atentă), să selectăm câteva într-o orânduială proprie ce are în vedere (poate simplificator şi insuficient de cuprinzător) reproşuri generale, apoi unele (mai degrabă) de fond şi altele (mai curând) de formă, toate însoţite de autoare de argumente solide.
Cu ţintă mai generală ar fi, de pildă, concluzia (şi dovezile adiacente) că, pentru ediţia a II-a, nu s-a procedat la o revizuire „în adevăratul sens al cuvântului”, cele „nici douăzeci” de corecturi, o modificare a unui titlu şi adăugarea unui capitol nesusţinând convingător precizarea ”Text nou, revizuit”. Deficienţe în toate disciplinele lingvistice, necunoaşterea evoluţiei limbii române, lipsa coordonării realizatorilor (douăzeci, cu absenţa vreunui bărbat), limbajul „adesea prea sofisticat şi greu de asimilat, chiar de către specialişti”, cazuri multiple de naivitate, stereotipie, infantilism în gândire sau teribilism în exprimare, concesii făcute limbajului neîngrijit, faptul (deductibil) că autoarele şi-au fixat ca scop „scrierea unei gramatici în care să emită opinii opuse celor din gramaticile anterioare”, în loc să aibă ca principiu conducător emiterea unora încadrate în logică, gramatica fiind „logica limbajului”, etc. constituie, de asemenea, o parte din observaţiile cu caracter mai larg (unele, şi de fond).
În ansamblul consistent al reproşurilor, sistematic inventariate în Argument drept – să le numim – „capete de acuzare”, documentate apoi prin cele circa 640 de paragrafe (=„greşeli semnalate”; vreo 240 în vol. I, „Cuvântul”, şi vreo 480 în vol. al II-lea, „Enunţul”), seria celor de fond propriu-zis, abordate acolo unde le-a venit rândul, în ordinea apariţiei în pagini, cuprinde aserţiuni cu remarcabilă încărcătură ştiinţifică persuasivă într-o largă paletă, de la identificări discutabile sau chiar eronate ale unor valori / funcţii (morfologice, sintactice), prezentarea unor funcţii (sintactice) în liste incomplete, situaţii care au făcut necesare îndreptări şi propuneri terminologice, enunţuri a căror parte teoretică este greşită sub raport ştiinţific, până la cazuri (concretizate în enunţuri ilustrative alcătuite de autoare) de „desfiinţare” a logicii, incongruenţe la nivel logic, semantic şi gramatical, lipsă de sens (foarte numeroase), aprecieri eronate vizând istoria limbii literare etc.
Mai concentrate asupra formei în care se prezintă tratatul se arată a fi observaţiile, la fel de necruţătoare, care impută autoarelor erori de punctuaţie (majoritatea, în folosirea virgulei), dezacorduri de diferite tipuri, formulări pleonastice, neevitarea unor cacofonii, tautologii, tautofonii, truisme etc., rimarea unor cuvinte (frecvent acuzată şi socotită de prost gust în afara versurilor), ca şi tratarea superficială a titlurilor unor opere literare şi a citatelor excerptate din acestea, care ar dovedi că lingvistele autoare „s-au folosit de memorie”, în loc să respecte, aşa cum a fost consacrată, „tehnica reproducerii textelor”.
Tot pe scurt măcar, să mai adăugăm că, rareori, comentariul critic iese din sfera lingvisticii, atingând-o, ironic, pe cea a esteticii („enunţul ilustrează categoria estetică a absurdului”; „Acest exemplu poate ilustra categoria absurdului într-o piesă de teatru”), eticii („din politeţe faţă de breasla cadrelor didactice, trebuia introdus măcar unul – enunţ-n.n. – cu conotaţie pozitivă”) şi chiar a realităţilor social-politice. Stilistic, dominantă este sobrietatea specifică lucrărilor ştiinţifice, dar nu lipsesc ironiile ori sarcasmul. Pe lângă afirmaţiile în manieră apodictică, certitudinea lasă uneori locul unor formulări de genul ”Exprimăm opinia…”, ”Părerea noastră este…”.
Aşadar, până se vor pronunţa asupra cărţii lingvişti cu autoritate recunoscută (universitari, cercetători), care ar putea potoli entuziasmul receptării mărturisit aici, îndrăznim să spunem că ne simţim martori la un knock-out multiplu sau, mai pe limba poveştilor, la o demonstraţie de tipul „douăzeci dintr-o lovitură”… editorială. Cam aceasta ar fi – exprimată într-o manieră ce coboară sub nivelul de eleganţă al lucrării comentate – performanţa pe care, postum, Lucia Boroş o adaugă în panoplia unde, în timpul vieţii, a adunat cu precădere succese didactice.
P.S. 1 Am făcut abstracţie de puţinele semne de întrebare ori nedumeriri şi îndoieli trăite odată cu parcurgerea volumului, ca şi de extrem de rarele ieşiri din zona acurateţii (în general, de un nivel de invidiat), care, fără îndoială, ar fi fost eliminate dacă L. B. ar mai fi fost în măsură să revizuiască textul înainte de a fi încredinţat spre editare sau dacă ar fi putut interveni, cu aceeaşi acribie, în procesul tipografic în calitate de corector al propriei opere.
P.S. 2 Această încercare de comentariu, cu siguranţă amendabilă, de Sus, de spiritul celei care i-ar putea arunca o privire îngăduitor ironică (încercare aşezată sub numele uşor schimbat al rubricii, conform promisiunii făcute la inaugurarea ei), îşi justifică prezenţa în pagina „Literatură. Artă” şi prin numărul impresionant de pagini ocupate în carte de ”Materialul lingvistic” preluat în cele 1231 de citate din literatura populară şi din cea cultă.
I.NEDELEA
Astfel de articole,rubrici permanente,abordari culturale, va onoreaza si fac din CRAI NOU un ziar de certă ţinută,aflat deasupra mercantilismului cotidian penibil profesat de altele,cele care se ocupa ,mai ales ,cu frecarea-excitarea imaginii unor politruci de duzină,ca pe-un fel de lampă a lui Aladin_pădurar,eine kleine Kluppe der Bukowina,cu fruntea increţită si cu ochelarii de campanie pe nas… De noi festivaluri,noi premii,noi concursuri de PR dar si de imprejurari,de vechi blasfemii si profanări de simboluri culturale si istorice naţionale…