Perspectivă pentru omul contemporan

Crochiuri meditative

Ce e OMUL? CE se vrea a fi omul de către el însuşi? CINE trebuie să fie omul? OMUL, încotro?!?

Omul se întreabă chiar dacă nu poate răspunde, căci este un ghem de întrebări ce se desfăşoară în întâmplări vesele şi triste. Întrebarea şi căutarea sunt metode-apanaje ale omului avid de spiritual, de adevăr şi de etern, nu doar ”ustensile” ale curiozităţii antropozofice.

Omul – nedefinitul finit

„Omul este o fiinţă limitată, situată între infinit şi neant” (Blaise Pascal) datorită acceptărilor sale intramundane, credinţei sale şi situării sale extramundane raportate la Absolutul divin revelat „teandric, teofanic şi trinitar” (Petre Ţuţea). Ce/Cine este Absolutul? Un posibil enunţ ni-l dă metafizicianul scoţian Sir William Hamilton: „Absolutul este necondiţionalul limitat, iar infinitul este necondiţionalul nelimitat.”

Toată existenţa omului este un joc dialectic nesfârşit, un „joc secund” (Ion Barbu) înaintea Celui Ce Este, deoarece omul „e format din suflet şi corp care n-au relaţie directă, ci una stabilită de Creator prin armonie prestabilită, atunci când l-a creat pe om” (Gottfried Wilhelm von Leibniz).

Omul, ca de altfel întreaga creaţie, reflectă adevărul în măsura acceptării lui Dumnezeu, unicul izvor al adevărului şi Adevărul Însuşi, la care raportându-se antinomic mai multe adevăruri, devin nule. Omului îi este dat intelectul ca să primească adevărul, nu ca să cunoască adevărul (după cum credea Toma d´Aquino). Adevărul trebuie gândit soteriologic şi eshatologic, căci metafizica şi raţionalismul se îneacă în viitura rătăcirilor istorice, după cum ne asigură concluziile existenţialismului şi ale esteticii absurdului.

Antropos-ul, dacă nu e favorizat de divinitate, adică nefiind inspirat sau chiar revelat, nu ştie nimic (cf. Alexandre François Malbranche); el nu descoperă, ci i se descoperă, după cum nici nu crează, ci doar imită. Metafizic, omul poate căuta, dar religios, el primeşte. Un homo religiosus nu se rătăceşte prin mode estetice, curente filosofice sau ştiinţifice; el cunoaşte primind (prin revelaţie) şi, crezând, nu „cunoaşte cunoscând” (Georg Wilhelm Hegel).

„Omul reflectă în litere, în muzică, câte ceva din transcendenţă, pecete de transcendenţă” (Petre Ţuţea), iar transcendenţa defineşte sensul existenţei omului în Univers, cu sau fără voia lui; în imanent, el este vital liber şi eliberat (mântuit) doar în Biserică, unde se înveşmântează în Taine. Fiind propriu transcendenţei, Dumnezeu nu se diminuează existând în eul nostru imanent, vorbind în „şoapta” conştiinţei noastre, altminteri pierderea conştiinţei echivalează cu pierderea identităţii noastre ontice de „chip şi asemănare” a lui Dumnezeu.

Viaţa omului – o permanentă căutare şi întrebare, o continuă „comedie a erorilor” cu deznodământ sigur, pentru unii la cimitir, iar pentru alţii în „cetatea stătătoare” a Ierusalimului de Sus. „Viaţa este un vis şi moartea trezirea din acest vis.” (Arthur Schopenhauer) Viaţa duhovnicească a omului a început să se usuce sub soarele torid al raţionalismului modern, şi chiar să fie ţinută ”la aparate” de „perfuziile” milei dumezeieşti din cauza nihilismului post-modernist.

Omul de azi – ping-pong între modernism şi nihilism

Omul modern, „obscur şi gol de adevăr” (Mircea Eliade), s-a târât diastolic spre perfecţiune, pe care n-a putut-o atinge niciodată din cauza limitării şi indolenţei sale; în schimb, omul creştin se mişcă dogmatic în „orizontul misterului” (Lucian Blaga) şi istoric între Facere şi Apocalipsă.

În istoria secularistă, omul se gudură între raţional şi absurd, scormonind după consum şi util, evoluând în aparenţă, şi ignorând primordiile creaţioniste. Indiferenţa religioasă cochetând cu sluţirea şi absenţa realului, însemnă stingere sufletească, căci realul este esenţialmente religios. Realul fiind extramundan, omul de ştiinţă autonom şi moralistul ideologic nu au acces la adevăr decât în mod aleatoriu şi speculativ. Realul ne poziţionează axiologic în lumea dogmelor, iar „dogma este un mister revelat” (André Lalande) şi „o formă purtătoare de mister. Misterul este singura formă eliberatoare din neliniştile mărginirii personale, din înlănţuirea cosmică şi comunitară şi de cele produse de perspectiva infinitului şi morţii” (Petre Ţuţea).

Omul adogmatic, rătăcit teocentric încă de la discuţia Evei cu dracul, îmbătat de absintul Iluminismului sicativ al Umanismului medieval (triumf iluzoriu al omului înlocuitor de Dumnezeu) şi supus orb al zeiţei franceze a raţiunii, se rezumă a fi doar o „făptură muşcată de inimă de şarpele demiurgiei” (Nae Ionescu) ce se îneacă finitudinic. Scepticul de serviciu al zilelor noastre, neo-comunistul sau secular-umanistul, întreabă agasant: „cum poţi să crezi într-un Dumnezeu ce nu se vede?”. Şi i se răspunde continuu: „Dar tu cum poţi crede în idei, păreri şi ideologii care, nici ele, nu se văd?”. Şi rămâne doar tăcerea…

Umaniştii se umflă în pene prin auto-cunoaşterea necunoaşterii, căci nu se cunosc pe ei înşişi şi totuşi cred că au descoperit omul. Omul, când practică Umanismul şi se screme să facă singur ordine cu sine, îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu el. Post-modernistul, reflexie fadă a umanistului, se situează în afara Adevărului, relativizând şi problematizând fără rost, interogând şi căutând un adevăr-surogat în jocul mimetic dintre lumea-i lăuntrică şi cea exterioară. Omul areligios şi labil al post-modernismului lăfăielnic, nesigur şi singur în lupta-i surdă de eliberare din chingile naturalismului, dezaxării morale şi ego-ului gonflat, este obedient păreristicii, caducităţii şi jocului erorilor.

În întunericul veacului absurd de acum băjbâie comoditatea, utilitatea şi plăcerea hedonistică sau postepicureică, căci omul istoric se amăgeşte cu trei iluzii: progresul infinit, autoperfecţionarea şi automântuirea.

Omul autonom contemporan se mişcă stând pe loc, îmbătându-se de progresul tehnicii, speculaţiile ştiinţei şi huzurul confortului, deoarece mişcarea îşi are izvorul motric în Dumnezeu; se mişcă perpetuu între Da şi Nu, se chinuie între folos şi pagubă, şi „cunoaşte neştiind” (Socrate). El a transformat înclinările fireşti, naturale, în voluptate şi erotism scelerat, devenind un „animal depravat” (J.J. Rousseau). Găunirile orgoliile nocive ale etico-social-politicului şi sterile ale spiritualului dezaxat ontic se vor umplute de ştiinţă, pop-art şi filosofie de budoar, nihilistă.

Omul de azi postulează între concretul raţionalismului, oprindu-se la „pragul opac al existenţei” (Martin Heidegger), şi fantasticul imaginar, căci Absolutul îi este interzis de lipsa credinţei; fuge de Absolut, ocoleşte purul revelat în cele două forme ale sale: realul şi adevărul, mulţumindu-se cu „roşcovele” unui formal vid, iluzoriu şi neantizat; se mişcă înainte şi-ndărăt ca un „ilot beat” (Giovanni Papini), rănit mortal de autoînchipuitul mesianism revoluţionar; se târăşte între limitele spaţiului şi timpului, trăind iluzia zborului zenitic. „Omul-maşină” al lui Julien Offray de La Metrie, devenit astăzi robo-om sau homo faber (de speculaţii creative comode şi utile), poate trăi şi fără Creator sau adevăr, fiind ireversibil mânat de utopia progresului şi autodesăvârşirii.

Omul fără Dumnezeu, fără revelaţie, rămâne un „stâlp de sare” în mijlocul câmpiei impasului ce se vrea ”împins” de intuiţie şi revelaţie sau „tras” de util şi viitorul aporetic al tehnicii. Este un neom, adică doar o vietate, „un animal raţional şi biped” (Henri Bergson), „un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri” (Petre Ţuţea)

Noul „om nou” (idealul secular-umaniştilor, căci „vechiul” este copilul Iluminismului antropocentric, apoi al comunismului ateic şi ulterior al nazismului „arian”) este indiferent religios, futil, asexual, antimistic, nenatural, nihilist până la suicid, cu poftă dobitocească de desfătare (şi nu de asceză sau abstinenţă), cu ego-ul ancorat în inteligenţa artificială a tehnicii şi ştiinţei, cu un apetit pentru esteticul morbid sau voluptos, pentru arta-şaradă, iar uneori pentru un simulacru de sacru dezordonat de profan, plin de scepticism, fortuit şi plăcere. Utopicul om ce se promovează astăzi este sclavul sloganurilor, lozincilor şi al pancartelor, robul reţelelor de (de)socializare şi al hashtag-urilor, anarhist, ecologist radical, pion de masă de manevră ieftină şi credulă, un homo stultus stăpânit de iluzia autonomiei sale totale.

Omul contemporan ar trebui nu să fie original, „căci nu este nimic nou sub soare” (Ecclesiastul 1, 9), ci cuviincios, fiindcă „tot ce e exagerat este insignifiant” (Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord) sau, paterical spus, „tot ce e prea mult e de la dracu” (Avva Pimen cel Mare).

O perspectivă agapică pentru OM

Omul nu se poate autocunoaşte şi atotstăpâni gnoseologic, nici autodefini ontic, ci se poate „recunoaşte” haric, căci religia, în general, şi Ortodoxia, în special, ne călăuzeşte pe calea mântuirii, a desăvârşirii, vădindu-ne limitele de „chipuri” create. Pentru mulţi este adevăr absolut afpoftegma lui Mircea Eliade: „Creştinismul este încoronarea şi sfârşitul tuturor religiilor”.

Perspectiva soterică propusă?

Imitatio Christi (idee-cale atribuită eronat doar lui Thomas a Kempis). Omul se restaurează trăind creştineşte şi întorcând spatele lumii care pute, în care „omul nou” evoluează înspre… dihor, căci „omul este altceva decât un nimic însufleţit” (Arthur Schopenhauer) şi mai mult decât îl defineşte antropocentrismul şi sofismul antic: „măsură a tuturor lucrurilor” (Protagoras) sau „o fiinţă bipedă fără pene” (Platon).

Calea omului trece pe plan secund comparativ cu calea Domnului (via Dei), cale care are două „benzi de circulaţie”: inspiraţia (favor divin) şi revelaţia (implicare directă divină). La înomenirea Fiului lui Dumnezeu s-a suprapus teandric omul îndumnezeit şi Dumnezeu-Omul şi a fost anulată istoria prin restaurarea veşniciei, redăruindu-i-se omului demninatea primordială a moştenirii edenice.

Omul adevărat, real, supraistoric, etern, este homo religiosus, omul primordial, fiindcă religia îi deschide porţile gândirii nemărginite, pe când ştiinţa şi filosofia sunt doar ipotetic şi iluzoric nemărginite. Dincolo de util nu exită decât fenomenul religios, misticul.

Posibilă concluzie: Să fii tu însuţi, nu să devii gunoi purtat de viitura lumescului colectiv!

Pr. Gabriel Ciofu, Baia

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: