Nenorocire

La 2 ani după, să presupunem că nu pricepem care vor fi fost aşteptările lor – ale supravieţuitorilor, ale rudelor celor decedaţi atunci sau mai târziu, ale prietenilor, ale tuturor celor care au trăit întâmplarea şi consecinţele ei cu profundă compasiune, dar şi cu înverşunare – şi ale celorlalţi, fie ei spectatori înfricoşaţi ai unui film de groază ce părea că nu se mai sfârşeşte, fie ei cetăţeni brusc implicaţi, gata să indice vinovaţi şi să propună soluţii, fie ei decidenţi de fel de fel de ranguri, cel puţin într-o părere gata să scoată din foc castanele; sau nu, poate chiar gata să întoarcă foaia, pentru ca aşa ceva să nu se mai repete. Dar, până la această urmă, impresia generală e că, în fond, „nimic” nu s-a schimbat. Au rămas cenuşa călduţă şi lacrimile acelor indiscreţi care încă le lasă a curge, acuzator, în văzul tuturor. A rămas mioritica impresie că rugul Colectiv a fost clasat drept o imensă nenorocire care, cu vremea, se va şterge din ştiri şi din memorie. Asta le va fi  fost soarta! Cum ar fi că nişte oameni lipsiţi de noroc s-au aflat în locul nepotrivit, gestionat de inşi nepotriviţi, la momentul nepotrivit. Nişte oameni fără de noroc au ajuns în spitale nepotrivite. Oameni fără noroc s-au retras tăcuţi în pământ şi oameni fără de noroc s-au amestecat cu rănile lor într-o societate bolnavă, dintr-o ţară fără de noroc. O lumânare arde până la capăt, rămăşiţe de ceară se răcesc, crapă. Apoi se găseşte cineva să adune resturile acelea, să facă din ele nouă lumânare spre a fi păstrată pentru nenorocita noapte în care să ardă iar şi de tot.