Oameni şi cărţi

Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (CXXXVII)

Astăzi, la nivelul anului 2017, dacă am încerca a analiza şi ierarhiza însemnătatea şi gravitatea mişcărilor revizioniste din perioada interbelică, am constata, neîndoielnic, că pe primul loc s-au situat acţiunile Germaniei şi U.R.S.S. Înţelegerile lor repetate, culminate cu Pactul aşa-zis de „neagresiune”, încheiat pe timp de 10 ani, la 23 august 1939, a permis Germaniei ca, în prima parte a războiului, între 1939-1941, să îngenuncheze şi să subordoneze Europa Occidentală, Centrală şi sud-estică, iar U.R.S.S. să-şi extindă expansiunea în Finlanda, să opereze cu Germania cea de-a patra împărţire a Poloniei (1939) şi să anexeze jumătate din aceasta, anexând totodată Ţările Baltice, Basarabia, nordul Bucovinei, Herţa, poziţii dominante la Marea Neagră. În toamna anului 1940, Molotov urma să sondeze posibilitatea de-a obţine acceptul lui Hitler de a înainta prin Balcani, spre Constantinopol şi Strâmtori. Pretenţia l-a supărat pe Hitler şi l-a determinat să elaboreze Planul Barbarossa. Războiul s-a declanşat şi s-a purtat iniţial între cei doi foşti aliaţi, dar s-a complicat şi amplificat când, de teama unei eventuale victorii germane în Răsărit, contra Axei s-a constituit, alături de ruşii care erau şi ei vinovaţi de izbucnirea şi dezlănţuirea celui de-al Doilea Război Mondial, coaliţia Naţiunilor Unite, în frunte cu S.U.A.

Dar, până s-a ajuns la această situaţie din ajunul celui de-al doilea război, România a avut unele complicaţii de mai mică amploare decât cele cu sovietele şi cu Ungaria vecină, între care cel mai important conflict juridic, cu implicaţii politice, a fost procesul optanţilor.

Prin revizionismul ei virulent şi permanent, Ungaria s-a afirmat şi alăturat de timpuriu Germaniei şi Italiei, nemulţumite şi iritate de noile tratate semnate la Versailles.

Astfel, după înfrângerea lui Bela Kuhn, noul conducător al Ungariei, fostul amiral imperial Mikloş Horthy, a reintrodus vechea Constituţie imperială. A restaurat vechile structuri social-economice imperiale. A încercat în două reprize , în martie 1920 şi octombrie 1921, să reinstaureze diverşi reprezentanţi ai Casei de Habsburg la Budapesta, dar Mica Înţelegere a zădărnicit aceste încercări. Cele mai extremiste şi şovine elemente din toate clasele şi categoriile sociale ungare s-au organizat în diverse asociaţii, organizaţii şi ligi revizioniste, unele având şi trupe paramilitare – Liga pentru integritatea Ungariei, Societatea ungurilor care se deşteaptă etc. Ele militau pentru „reîntregirea Ungariei”, pentru „refacerea Regatului Ungariei medievale”, creând filiale în ţară şi trimiţând emisari şi comisari în statele revizioniste europene, în general, şi peste tot unde găseau înţelegere şi aderenţă. De dragul obţinerii unor promisiuni de revizuire a frontierelor, conducătorii Ungariei au făcut tot felul de promisiuni şi concesii pe tărâm economic şi financiar cercurilor interesate din străinătate. Astfel, în 1920, chiar unele trusturi franceze negociau în secret cu contele Czaky, anume că, în schimbul obţinerii unor însemnate avantaje în economia şi finanţele Ungariei, francezii ar fi gata să sprijine în viitor retrocedarea unor „teritorii ungare” din Slovacia şi Transilvania; aflând despre aceste negocieri, diplomaţia românească a demascat ipocrizia şi complicitatea lui Miklos Horthy care trata, simultan, în acelaşi an, în mare clandestinitate cu Germania, ca împreună să pregătească şi să dezlănţuiască o „lovitură de pumn, neaşteptată” pentru anexarea Cehoslovaciei şi Austriei la Ungaria, fapt ce a fost făcut public şi a determinat eşuarea ambelor negocieri.

Pe plan extern, revizionismul ungar a găsit un anumit îndemn nedeclarat în gestul S.U.A. de a fi refuzat semnarea tratatelor de pace de la Versailles şi de a fi încheiat tratate separate cu statele învinse, din care erau excluse clauzele teritoriale. Sub influenţa unor cercuri americane interesate să facă investiţii avantajoase în economia ungară, cu sprijinul bisericilor unitariene, s-a constituit şi a activat la New York Liga revizionistă şi Comitetul pentru drepturile minorităţilor. În 1923, contele Appony efectua un turneu de propagandă în S.U.A. pentru câştigarea unei simpatii pentru „Ungaria mutilată, sacrificată la Versailles”. În Marea Britanie, ungurii găseau înţelegere şi sprijin din partea unor cercuri financiare interesate să obţină cât mai importante investiţii avantajoase în băncile ungare şi din partea unor magnaţi ai presei de dreapta, cum era cea a lorzilor Rothermere şi W. Gooder. Sub pretextul luptei contra pericolului bolşevic, Ungaria şi Bulgaria câştigau sprijin din partea Camerei Lorzilor de a introduce serviciul militar obligatoriu, contrar prevederilor tratatelor de la Versailles. La Berlin, ungurii obţineau cel mai larg sprijin, înfiinţând şi finanţând un „Institut ungar“, care edita cărţi, broşuri, reviste, material de propagandă în sprijinul poziţiei revizioniste. După primirea Germaniei în Societatea Naţiunilor, delegaţia Ungariei devenea cea mai fidelă sprijinitoare a iniţiativelor germane în favoarea „ocrotirii minorităţilor” şi „revizuirea graniţelor”. În Italia lui Mussolini, ungurii au creat un Colegium Hungaricum cu filiale la Roma, Genova, Milano, Neapole, Pissa, Torino şi Triest, fasciile italiene sprijinind organizaţiile iredentiste şi revizioniste ungare. În 1923, delegaţii ţărilor din Mica Înţelegere au descoperit un depozit clandestin de arme şi muniţii pe moşia grofului Jankovics şi au sesizat Consiliul Societăţii Naţiunilor. La fel, în 1928 au propus instituirea unei comisii de control şi sancţionare a Ungariei, după descoperirea în staţia c.f. Saint-Gottard a 5 vagoane cu armament de provenienţă italiană destinat ungurilor.

Însă cel mai însemnat şi amplu prilej de propagandă antiromânească de care s-a folosit Ungaria contra României a fost mai ales procesul optanţilor.

Este cunoscut faptul că, în conformitate cu prevederile tratatelor de pace, exista prevederea expresă ca cetăţenii de alte origini etnice din noile teritorii să poată opta, într-un termen de timp, să-şi transfere domiciliul şi valoarea averii deţinute în România întregită în statul conaţional în care doreau să stea în viitor. În virtutea acestei prevederi, de pildă, au optat să plece din România întregită unii membri ai Casei de Habsburg, care aveau mari proprietăţi în Transilvania şi Banat, arhiducii Friederik şi Joseph de Habsburg. Invocând calitatea lor de optanţi – şi dorinţa de-a se muta cu domiciliul în Ungaria, unde erau şi acolo cu întinse domenii şi conace – ei au acuzat statul român că a violat art.250 din Tratatul de Pace şi s-au plâns că prin Reforma Agrară au fost supuşi unei exproprieri integrale. Clauzele de optanţi au mai fost invocate şi de alte trei categorii de optanţi: 1) Circa 3.000 de înalţi funcţionari maghiari, eliberaţi din slujbele lor la 18 decembrie 1918, pentru că refuzaseră să depună jurământ de credinţă faţă de statul român, contestând valoarea juridică a hotărârilor de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, s-au plâns la Societatea Naţiunilor de la Geneva că au fost „reduşi la mizerie” şi lăsaţi „muritori de foame”, trebuind să se mute în Ungaria. Ei pretindeau că, între 1 Decembrie 1918 – când a avut loc Marea Adunare de la Alba Iulia, şi 23 iulie 1921, când s-a semnat şi ratificat Tratatul de la Trianon – ei se aflau încă legaţi prin jurământ de credinţă faţă de Curtea din Viena, iar statul român trebuia să le achite cuantumul lefurilor pe 2 ani şi 7 luni, care se ridicau la sume foarte mari. Partea română susţinea că Adunarea de la Alba Iulia a avut caracterul unui referendum popular; funcţionarii vechiului imperiu nu mai erau după 1 decembrie legaţi prin niciun fel de jurământ de vechiul imperiu, însuşi Carol al IV-lea de Habsburg i-a dezlegat de orice fel de jurământ când s-a adresat popoarelor din subordinea sa. Refuzând însă să jure credinţă statului român la 18 decembrie 1918, când s-a legiferat unirea Transilvaniei, funcţionarii nu erau supuşi arbitrar unui „act de lichidare a veniturilor lor”, ci, în virtutea suveranităţii statului român asupra acestui teritoriu, ei înşişi se puneau în situaţia de-a ignora noile realităţi politice şi juridice, încetându-şi orice atribuţii de funcţionari ai noii Românii. Procesul cu funcţionarii unguri începea în 1920, la Geneva, şi avea să se continue aproape 10 ani, prilejuind revizioniştilor maghiari să atace în fel şi chip statul român.

2) Alţi 500 de mari proprietari maghiari din Transilvania începeau un mare scandal internaţional, tot în 1920, când guvernul Ungariei se plângea, printr-o notă trimisă României, că art. 61 din Tratatul de la Trianon acorda locuitorilor din fostul imperiu cetăţenia statului cu care se uniseră; dar art.63 le acorda ungurilor dreptul de optanţi, putându-şi muta valoarea bunurilor posedate în patria lor nouă.

3) Exista şi un diferend între colonii maghiari din Transilvania şi Banat şi statul român. Cine erau funcţionarii, nobilii şi colonii, ca şi membrii Casei de Habsburg în cadrul acestui complex şi amplu proces, vom relata în fragmentul următor.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: