Cu recunoştinţă pentru „Memoria” din inima Bucureştiului

 Adierea unei duioase evocări

Maria Toacă la mormântul lui Eminescu

Era în prima duminică de septembrie a anului 2011, un început radios de toamnă, când ceţoasele melancolii încă stau ascunse în culisele anotimpului… Buna dispoziţie sufletească îmi era stimulată nu atât de generozitatea toamnei, cât de oaspeţii ce-i însoţeam pe cele mai dragi itinerare ale Cernăuţiului. Păşeam cât se poate mai încet, ca să lungim drumul de la Universitate spre centru, până la monumentul lui Mihai Eminescu, fiecare clădire întâlnită prilejuindu-ne un popas în istoria noastră românească. Ne aflam în preajma sărbătorii graiului matern, într-o perioadă când Limba noastră cea Română era constrânsă, dar nu în chingile în care a ajuns în timpul de faţă. Încă nu ştiam, nu ne imaginam că poate fi şi mai rău, mult mai rău decât la acel moment, decât a fost acum zece-douăzeci de ani sau cu jumătate de secol în urmă.

Îmi stăruie în memorie anume toamna anului 2011, pentru că atunci, la originala manifestare ”Respirări”, iniţiată de scriitoarea Doina Cernica din Suceava, alături de monahiile de la Sfânta Mănăstire Voroneţ, dr. Gabriela Platon şi scriitoarea Elena Simionovici, pentru prima dată, a venit un sol deosebit din Bucureşti, scriitoarea şi traducătoarea din portugheză Micaela GHIŢESCU, decorată pentru asidua-i activitate pe tărâmul traducerilor cu distincţii de stat din partea României, Braziliei şi Portugaliei. Din selecta echipă făcea parte şi scriitorul Radu Mareş, sosit de la Cluj-Napoca să-şi lanseze la Cernăuţi proaspăta realizare editorială ”Când ne vom întoarce”, apreciată ca cel mai bun roman românesc al anului 2010. Extraordinarul bucovinean Radu Mareş (a plecat la cele veşnice la 23 martie 2016) vizitase de multe ori Cernăuţiul, fiind chemat de lacrimile mamei sale, nevoită să părăsească locurile natale, şi de casa părintească ocupată de străini.

Doamna Micaela Ghiţescu, însă, pentru prima dată în cei 80 de ani ai ei trecuse prin vama de la Siret, aducând din inima României în oraşul lui Eminescu, într-un teritoriu al martirilor români, revista ”gândirii arestate”, ”Memoria”. De-atunci, datorită solicitudinii dnei director Micaela Ghiţescu, am început să colaborez cu ”Memoria” din Bucureşti, considerând că e foarte important ca între copertele ei să-şi găsească loc şi suferinţele românilor din nordul Bucovinei.

Crez şi luptă pentru nemurirea celor care nu mai sunt

În octombrie anul curent, revista preluată de dna M. Ghiţescu de la scriitorul, doctorul în medicină, deţinutul politic Banu Rădulescu (cel care a fondat ”Memoria” în 1990), a împlinit 100 de numere. Cifra rotundă, la care colaboratorii au ajuns cu mari eforturi şi destule sacrificii, a prilejuit o solemnă sărbătoare, dar şi momente de comemorare a victimelor regimului comunist din România, precum şi o încercare de a ajunge la inima generaţiei tinere, puţin cunoscătoare a timpurilor ”gândirii arestate”. Organizatorii au stăruit ca sărbătoarea numărului 100 al ”Memoriei” să se bucure de miracolul divin al albastrului de Voroneţ, să adune suferinţele Bucovinei şi României întregite, invitând măicuţe de la Sfânta Mănăstire, colaboratori din Republica Moldova şi Cernăuţi. Alături de Micaela Ghiţescu, flacăra nestinsă a „Memoriei”, au trudit la organizare tânărul şi energicul secretar general de redacţie, dna Oana Ichim, Daniela Nenciulescu (sculptoriţă domiciliată în Italia), dl Nae Constantinescu, redactor coordonator, care în cadrul ceremoniei a prezentat conţinutul numărului jubiliar.

Important a fost pentru străjerii „Memoriei” să-şi lanseze odrăslita revistă la Ateneul Român, motivând că cei care şi-au pierdut tinereţea în închisorile comuniste, aşa cum s-a întâmplat cu Micaela Ghiţescu, cu fondatorul revistei Banu Rădulescu şi atâţia alţi adevăraţi eroi ai neamului, merită onoarea de a fi omagiaţi în sanctuarul ţării. Aici nu pot să nu-mi exprim recunoştinţa pentru invitaţia primită de la Fundaţia Culturală Memoria, care mi-a dăruit clipe de supremă bucurie la intrarea pentru prima dată în interiorul Ateneului Român. Doar în Ateneul Român, sufletul capitalei şi exponentul spiritual al naţiunii române, s-au petrecut momente de anvergură istorică, înscrise în cartea de aur a neamului.

Inima îmi spune că va rămâne înscrisă şi lansarea numărului 100 al ”Memoriei”. Şi nu numai pentru că au participat personalităţi de valoare, aşa cum este poeta Ana Blandiana, nu numai pentru că au luat cuvântul Emil Constantinescu, Preşedintele României (1996-2000), Octav Bjoza, Preşedintele Asociaţiei foştilor deţinuţi politici şi Subsecretar de Stat în cadrul Secretariatului de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, Radu Preda, Preşedinte executiv IICCMER, nu numai pentru că au fost rostite nume care sunt (ar trebui să fie) modele de înaltă moralitate pentru tineri. Altceva m-a răscolit până la lacrimi: debutând cu glasul rugăciunii un moment muzical susţinut de grupul Psaltic Tronos al Patriarhiei Române, manifestarea a culminat cu aplauzele nesfârşite ale bucureştenilor pentru martira pământului nostru Aniţa Nandriş, reînviată de monologul dramatic „20 de ani în Siberia” (după cartea 20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă de Aniţa Nandriş-Cudla), interpretat de actriţa cunoscută nouă, Amalia Ciolan, regizor Sorin Misirianţu. Spectacolul, realizat în cadrul programului Procesul Comunismului prin Teatru al Teatrului Naţional Bucureşti „I. L. Caragiale”, mi-a revitalizat emoţiile întâlnirii cu talentata actriţă Amalia Ciolan din iunie 2016, la marcarea tragicei aniversări de 75 de ani de la deportările staliniste din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Atunci, Amalia Ciolan, transpusă în chipul Aniţei Nandriş, a primit „de la românii din Mahala şi Cernăuţi, unde a prezentat spectacolul, binecuvântarea” de a ne face cunoscut trecutul tragic. „Am scăpat! Sunt liberă, liberă!”, striga în Ateneul Român Aniţa Nandriş, cu vocea Amaliei Ciolan. Dureros m-au săgetat aceste cuvinte, gândindu-mă la drumul întoarcerii acasă, unde nu mai există scăpare, nici libertatea de a ne educa copiii în limba maternă.

Nestins e focul, vii sunt florile, la Eminescu…

Pe lângă sentimentele de fericire de la contopirea cu miraculoasa atmosferă a Ateneului Român, de la plutirea în revărsarea neîntreruptă a frescei din sala circulară, aidoma unui for roman, ce evocă momentele cele mai importante ale istoriei naţionale, am avut o bucurie care nu se compară cu nimic altceva din minunile admirate în inima capitalei. La cimitirul Bellu, am găsit mormântul lui Eminescu acoperit de flori proaspete (în ghiveci, în vaze, buchete, coroniţe), străjuit de flamuri tricolore, deşi nu fusese în prealabil nici o sărbătoare care să adune lume în acest loc. Am observat lumânări netopite până la capăt, flăcările fiind stinse, probabil, de vânt. Dar într-o candelă specială scânteia un sâmbure de foc veşnic, de la care am aprins lumânările aduse. Alte dăţi (în anii 1980 şi în 2000) am găsit mormântul într-o stare de uitare, mai ales în 2000. Acum, se vede că şi la Bucureşti, dintre toţi pământenii ce odihnesc la Bellu, Eminescu are cei mai mulţi urmaşi, cele mai multe neamuri. Referitor la fresca din Ateneul Român, am citit regrete că în cei 75 metri cât are în lungime neasemuita operă, pictorul, din perioada interbelică, n-a găsit un loc şi pentru Eminescu. Florile de la mormântul său, însă, ne spun că Memoria este mereu trează, şi că Eminescu este viu în sufletul tuturor românilor, chiar dacă unii nici nu ştiu de ce îi doare sufletul uneori.

 MARIA TOACĂ

 Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: