Oameni şi cărţi

Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (CXXXV)

 Machiavelismul, fariseismul, ipocrizia politicii bolşevice după răscoala de la Tatar-Bunar reies şi dintr-o altă invenţie inspirată de eşecul planurilor sale: proclamarea la 12 octombrie 1924 a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti pe malul stâng al Nistrului, adică în Transnistria. Analizând acest aspect, istoricul olandez Wilhelmus Petrus van Meurs scrie că „Pe malul stâng al Nistrului – cunoscut mai târziu sub numele de Transnistria – se aflau multe localităţi de români, care, totuşi, trăiau de secole printre ucraineni. În mare măsură aceşti locuitori ai Ucrainei îşi pierduseră sau mai bine zis nu-şi dezvoltaseră niciodată o conştiinţă naţională, românească. În 1917, o elită locală subţire participase la renaşterea naţională din Basarabia: zece transnistreni au intrat în Sfatul Ţării, iar un congres local la Tiraspol, în vara anului 1917, solicitase drepturi egale, naţionale pentru moldovenii transnistrieni. După preluarea puterii de către bolşevici, această mică mişcare naţională a fost totuşi pusă în umbră de evenimentele războiului civil şi de puterea covârşitoare a mişcării naţionale ucrainene. Târziu, în 1923, naţionaliştii moldoveni de pe malul stâng al Nistrului – şi comuniştii, care fugiseră din Basarabia după unirea acesteia cu România, cei mai mulţi dintre transfugi fiind rusofoni, ruşi şi ucraineni – şi-au reunit forţele. I-au susţinut pe moldoveni şi câţiva fruntaşi însemnaţi, Christian Rakowski, Grigore Kotowscki, Pavel Tkacenko, dar mai ales Mihai Frunze, faimosul comandant al Armatei Roşii, care în 1924 ajunsese membru supleant al Biroului Politic şi vicecomisar al poporului pentru Probleme Militare. Acestora li s-au mai alăturat şi Kliment Voroşilov, iar împreună au elaborat un plan militar de recucerire a Basarabiei.

Moldovenii trasnistrieni au elaborat şi prezentat un memoriu forurilor centrale de la Moscova, dar, totodată, şi proteste contra ucrainizării organelor locale administrative din Transnistria; autorii au cerut autonomie regională. La început, Lenin şi Stalin au ignorat cererile acestora. Între Kiev şi Moscova exista o anumită zâzanie, încordare, neînţelegere, concurenţă între fixarea şi coordonarea zonelor teritoriale ale fostului teritoriu imperial locuit de ruşi şi de ucraineni. Stalin, însă, a intuit că încurajând cererile moldovenilor transnistrieni ar putea obţine câteva avantaje pentru ruşi: i-ar mai potoli pe fanaticii ucraineni, care voiau să se întindă ca râma, le-ar mai atenua tendinţele lor centrifuge şi spre autonomie şi autoconducere, opunându-le acest grup al moldovenilor din Transnistria; dar i-ar putea atrage pe moldovenii trasnistrieni şi în lupta pentru recâştigarea şi eliberarea Basarabiei, şi spre integrarea ei la statul sovietic. În acest fel, atitudinea Kremlinului faţă de bieţii transnistreni, care erau în minoritate în Trasnistria, a fost luată în seamă şi cererea lor ascultată la 28 septembrie 1924, după reprimarea răscoalei de la Tatar-Bunar. O delegaţie a moldovenilor transnistrieni a fost primită şi ascultată la Sesiunea Comitetului Executiv al Guberniei Odesa. Kremlinul şi-a impus autoritatea şi la Sesiunea Comitetului Executiv al Ucrainei din 10 octombrie 1924. S-a creat imediat un Comitet de Partid Regional, transnistrian, în subordinea PC al RSSF Ucrainene. Conducerea centrală a URSS, releva istoricul olandez citat de noi care a cercetat arhivele centrale sovietice, avea câteva motive să se ocupe de această chestiune: 1) acţiunea din planul de la Tatar-Bunar eşuase; 2) conferinţa sovieto-română desfăşurată la Viena eşuase şi ea; 3) trebuia „provocată şi incitată românimea din Basarabia”, iar România Mare trebuia ţinută „într-o stare de permanentă ameninţare şi încordare în problema Basarabiei”; în acest scop, atât în România, cât şi întreaga zonă balcanică trebuiau să fie organizate şi ajutate revolte sociale, acţiuni antistatale etc.

Crearea acestei republici moldoveneşti avea – după opinia ataşaţilor Franţei în România – un triplu scop: a) oferea moldovenilor din Trasnistria o satisfacţie şi mai ales iluzia că statul sovietic îi ocroteşte în baza acelui principiu atât de mult vânturat şi nerespectat al autodeterminării popoarelor, dat de Lenin în 19l7, dar încălcat de a doua zi; b) refugiaţii imperiali din capitalele europene puteau căpăta speranţa că şi liderii sovietici se interesau de recâştigarea frontierelor vechi ale fostului imperiu rus; c) întreaga opinie publică mondială primea o satisfacţie, că politica sovietică se preocupa de satisfacerea drepturilor legitime ale popoarelor din URSS.

Proclamată oficial la cea de-a III-a Sesiune a Comitetului Executiv Central din Ucraina, la 12 octombrie 1924, Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească se întindea pe o fâşie relativ îngustă de-a lungul malului stâng al Nistrului şi nu cuprindea toate aşezările româneşti din Trasnistria. Ea cuprindea raioanele Balta, Bârzul, Nani, Coruteni Râbniţa, Camenca, Dubăsari, Grioropol, Tiraspol, Slobozia şi Stovrov, însumând o suprafaţă de 7.516 kmp şi o populaţie de 545.548 de locuitori (deci era mai mică decât întreaga Bucovină) din regiunile Odesa şi Podolia. Capitala iniţială era fixată la Balta, până în 1929, când a fost mutată la Tiraspol. Cât priveşte structura etnică a populaţiei, sursele sovietice – care includ în componenţa acestei alcătuiri statale şi Basarabia, care era încă la statul român şi va rămâne până la 1940 – indică 60% „moldoveni de sorginte slavă” (conform noii teorii, pusă deja în circulaţie, cum că geto-dacii în simbioză cu slavii au dat naştere „poporului moldovan”, iar geto-dacii şi coloniştii romani – poporului vlah sau român. În realitate, republica dintre anii 1924-1940 avea următoarea componenţă: 45,45% ucraineni, 32% moldoveni sau români, 9% evrei, 8,7% ruşi, 2,45% germani, 2,2% alte naţionalităţi. Deşi republica se chema „moldovenească”, în fapt era preponderent o creaţie rusofonă şi faptul poate fi dedus şi din aceea că, spre a da satisfacţie rusofonilor în general şi ucrainenilor în special, conducerea republicii era încredinţată unui comitet revoluţionar în componenţa căruia exista un singur moldovean de „sorginte slavă”, iar majoritatea covârşitoare o constituiau rusofonii – deci nu se respecta reprezentarea cuvenită ponderii moldovenilor. Un singur reprezentant al moldovenilor era pus de la început într-o confruntare flagrantă cu restul conducerii. Misiunea fixată noii republici era din capul locului „cucerirea şi integrarea Basarabiei la noua republică”. Intenţiile rusificării moldovenilor n-au întârziat de la început: în decembrie 1924, Comitetul Revoluţionar a şi introdus alfabetul chirilic. Norocul a fost că, ulterior, aplicarea acestei decizii s-a pus în practică abia din 1938, odată cu noua Constituţie a RSSA Moldoveneşti.

În pofida acţiunilor duşmănoase subversive, revendicative, succesive, permanente ale grupurilor bolşevice din stânga Nistrului, care s-au înteţit şi înmulţit, guvernele României întregite, indiferent de coloratura lor politică, s-au străduit şi au reuşit să menţină integritatea ţării, dejucând numeroasele provocări şi răspunzând prin acţiuni paşnice, de bună vecinătate. Bolşevicii au creat şi antrenat contra statului român fie unele organisme speciale – precum Uniunea Ţăranilor Revoluţionari, în 1933, fie Uniunea de Luptă pentru Eliberarea Basarabiei; au tipărit şi răspândit o puzderie de publicaţii între care „La Bessarabie”, „Nistru”, „Moldova Comunistă” etc. Bucureştiul a răspuns prin consolidarea relaţiilor statului român în cadrul Micii Înţelegeri, afirmarea sa în cadrul Societăţii Naţiunilor, printr-o sumă impresionantă de măsuri menite să consolideze şi să completeze Pactul în general şi sistemul securităţii colective, prevăzut iniţial în art. 10, dar şi printr-un şir de tratate bilaterale şi multilaterale. Aşa, de pildă, la 10 iunie 1926 s-a semnat Tratatul de Prietenie dintre România şi Franţa. În art. 4, acest document diplomatic prevedea, în conformitate cu principiile noului drept internaţional lansat prin Pactul Societăţii Naţiunilor, care prefaţa toate tratatele semnate la Versailles, că „Dacă România sau Franţa ar fi atacate, fără provocare din partea lor, ambele guverne se vor concentra neîntârziat asupra acţiunilor respective ce ar urma să se execute în cadrul Pactului Societăţii Naţiunilor, în scopul salvgardării intereselor legitime naţionale, precum şi al menţinerii ordinii stabilite prin tratatele ale căror semnatare sunt ambele părţi”. Într-o anexă a acestui tratat, româno-francez, de prietenie se afla, ca parte componentă, acceptată de ambele ţări şi Protocolul Pactului de Neagresiune Permanentă a României faţă de URSS, în care se conţinea prevederea: „România, a cărei singură grijă este de a urmări dezvoltarea sa internă în pace, statu-quo şi respectul tratatelor, confirmă declaraţiunile făcute la Conferinţa din Genova din 12 mai 1922, la a cincea şedinţă a primei comisiuni de către preşedintele delegaţiunii române, Ion I.C. Brătianu, cu privire la un angajament de neagresiune faţă de Rusia, bazat pe statu-quo. România este gata să extindă acest angajament la toţi vecinii săi. România interpretează zisul angajament ca o obligaţie de a nu ataca Rusia cu trupele sale regulate şi bineînţeles de a nu tolera formarea pe teritoriul ei de trupe neregulate de atac contra Rusiei. Plenipotenţiarul Republicii Franţei ia act, în numele guvernului său, de declaraţiunea de mai sus”. În pofida acestei atitudini clare, fireşti şi omeneşti, reprezentantul sovietic la Paris, nimeni altul decât Christian Rakowski, „marele şi veşnicul prieten al României”, a protestat vehement faţă de tratatul încheiat cu Franţa, sub pretextul că „Franţa promitea României într-o formă categorică, în limite nedeterminate, o colaborare care, garantându-i menţinerea statu-quo-ului teritorial, îi permite să prelungească ocuparea ilegală şi violentă, prin forţa armelor, a Basarabiei”. În concluzie, Rakowski considera în numele URSS că tratatul româno-francez este „un inamical îndreptat contra intereselor URSS şi a populaţiei Basarabiei”. Obtuzitatea şi răutatea voite cu care bolşevicii au refuzat să vadă în actul legitim al Sfatului Ţării, de-a proclama Unirea cu România şi cererea tot atât de dreaptă, firească, legitimă adresată armatei române frăţeşti de-a interveni şi menţine ordinea, legăturile cu depozitele de alimente şi muniţii de pe malul Nistrului şi a aprovizionării necesare pentru ducerea războiului, în care acţionam ca aliaţi, reprezintă una din cele mai absurde, încăpăţânate şi criminale poziţii, care îi condamna pe bolşevici în faţa umanităţii şi a istoriei de ieri şi de azi, ca şi de mâine. Iar basarabenii şi nord-bucovinenii, care au fost deportaţi după 1940 şi-au căzut în Siberia, pot avea satisfacţia, acolo unde sunt, că, cel puţin, acum, la o sută de ani de la Marea Unire, un astfel de regim atât de utopic şi criminal a fost aruncat la lada de gunoi a istoriei.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: