Un reuşit roman de dragoste

Motto: „Timpul şi absenţa înfrumuseţează dragostea” (Maurice Maeterlinck)

Consider necesar a începe scurta incursiune prin recenta apariţie editorială a lui Emil Simion Lacrima piezişă a destinului, Editura George Tofan, Suceava, 2017, cu două versuri dintr-o creaţie a sa: „Iubirea-diamant la margine de gând/ Bobul de jar al inimii veşmânt”, temă prezentă şi în alte romane ce îi aparţin, precum Celia sau Furtună în liniştea gândului, amprenta afectivă a percepţiei sale este evidentă spre a da cuvântului scris putere să bucure şi să emoţioneze.

Într-o ţinută grafică deosebită şi sugestivă, cartea, prin titlu, induce involuntar în mental un traseu sinuos de viaţă. Romanul are toate ingredientele necesare, scris cu suflet pentru suflet, o adevărată oază în care să te retragi uneori din această societate tumultuoasă, parcă tot mai plină de aversiune.

Prefaţa cărţii: „Un imn închinat iubirii” elogiază capacitatea autorului de a surprinde adesea până în mici detalii fapte şi stări variate, legate de cei doi protagonişti, Ela şi Mituş, din etape diferite ale vieţii lor, sub cupola iubirii, a dragostei neprihănite: „Sunetul iubirii lui Emil Simion e de o limpezime fără seamăn, al unui bucium prin care păstorul îşi vesteşte mândra lui că se gândeşte la ea în tot momentul, că dorul e nestins, iar întâlnirea va fi cu atât mai bogată în simţire” (p. 6). Mai mult, autorul prefeţei, Ioan Ţicalo, aduce argumente care să trezească atât curiozitatea, cât şi interesul de a parcurge povestea lui Emil Simion, „captivantă, scrisă cu multă sensibilitate… în care vei descoperi un adevărat labirint de fapte şi întâmplări, ceea ce-ţi va aduce în suflet o intensă trăire estetică” (p. 7).

Firul epic izvorăşte surprinzător şi se leagă repede. Totul curge ca o apă într-o succesiune de evenimente, care cuceresc, împing curiozitatea spre limite neaşteptate. Lectura romanului dă măsura adevărată a unui scriitor atent, sensibil, profund, exigent, echilibrat în construcţia şi conţinutul frazei, uzând de un vocabular în limitele bunului-simţ, mai ales astăzi când, fără a generaliza, limba română suportă uneori un tratament nemeritat.

Pentru cei doi tineri îndrăgostiţi, făcuţi parcă anume să nu se mai despartă niciodată, destinul a fost dureros. Timpul a pus hotar între ei câteva decenii, fiecare urmându-şi cursul vieţii cu acelaşi dor ascuns, hotărâţi să se mai revadă măcar o dată. Anotimp după anotimp, zi după noapte, an după an au marcat acea ruptură nemiloasă a vieţii lor, care a plutit îndelung într-un timp desprins de orice, fără încetare. Căutau amândoi să afle adevărata cauză şi se întrebau unde sunt visurile pe care şi le-au făcut împreună. Se alinau însă cu gândul că „aşa ne-a fost croit destinul. Cândva, spera Mituş, vom încerca să reconstituim un puzzle din acele amintiri, sub formă de inimă, una dublă care să-şi regăsească ritmul…” (p. 136).

În trenul care o aducea de la Tirana, unde a trăit alături de un renumit medic, având o familie respectată şi trei copii bine realizaţi profesional, Ela era hotărâtă să rămână pentru totdeauna în spaţiul copilăriei şi al adolescenţei, cu credinţa şi speranţa de a-l reîntâlni pe omul pe care l-a purtat mereu în suflet. Frământările sufleteşti o răscolesc în fel şi chip, surprinse treptat de imaginaţia bogată a autorului. Se revedea în anii de demult alături de Mituş, cuprinşi de vraja ameţitoare a dragostei. Ca pe o peliculă cinematografică i se derulau secvenţe care acum reînfloresc în sufletul ei. S-a decis să reînnoade ce s-a rupt nemilos în acea primăvară venită ca un iureş, în care s-au „rătăcit asemenea unor neiniţiaţi în drumeţii montane”.

Durerea ei, acolo, departe, într-o lume ostilă, şi din punct de vedere religios (şi-a botezat, pe ascuns, copiii la Udeşti), şi-a făcut tot mai mult loc în sufletul părinţilor, rămaşi nemângâiaţi pentru tot restul vieţii:

„– Nu mi-ai spus încă nimic despre mama, tata? E bine?

 – Cum o ştii, Ela! Oftează lung, priveşte fotografiile, le mângâie şi le sărută. Câteodată te strigă: Fata mea, rea ursitoare ai avut… Cum nu aş zbura până acolo, să pot? Mă arde dorul de tine, de copii. De câte ori văd poştaşul, mă săgeată prin inimă şi aştept scrisorile de la tine ca pe Sfânta Duminică…” (p. 124)

Greu s-a decis Mituş să-şi întemeieze o familie. În inima lui plină de supărare exista doar ea. Mama mereu îl îndemna să facă şi el acel pas:

„– Ştiu, dragul mamei, că tânjăşti după ea. Mi-a fost de-a dreptul inimii, însă soarta a îndepărtat-o de noi. Cui să bănuim? Poate nu ai fost destul de insistent, Mituş!… De ce nu-mi răspunzi? Încă suferi, ştiu, se vede. Ai iubit-o… Cât ai fost cu ea, erai alt om. Încearcă să o uiţi. Trebuie să-ţi faci şi tu un rost. Uite câte fete îţi ţin calea.” (p. 102)

Viaţa a mers înainte şi pentru el. Mereu a purtat-o în suflet şi a sperat. Aflat cu soţia într-o excursie prin Ardeal, la o mănăstire, Mituş a dat şi el un pomelnic, cu o singură dorinţă:

„Doamne, dă-mi putere şi răbdare pentru a mai revedea-o măcar o dată pe Ela. Ştiu că îţi cer mult, dar asta îmi mai doresc de acum încolo. Inima parcă mi-ar spune că se va întâmpla.” (p. 148)

Reîntâlnirea din gara Vereşti, pe peronul căreia cei doi au petrecut de multe ori clipe de neuitat, s-a transformat într-o scenă de intense şi emoţionante trăiri. Emil Simion, un fin psiholog, şi prin profesie, şi un iscusit observator, ştie să aducă aproape de sufletul cititorului pagini de autentică vibraţie: „Pe peronul gării, la ceas matinal, a dat nas în nas cu el. Deodată i s-a părut că totul se năruie în jur. O ameţeală o cuprinse numaidecât şi privirea i-a rămas pironită pe chipul lui. Abia mai putu să exclame:

– Mituş! Dragul meu! Dumnezeu ne-a lăsat iar singuri… Nu e prea târziu? A înflorit iar migdalul? E adevărat?

– Ela! Tu eşti? Dragostea mea! Ce lungă a fost aşteptarea… Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ascultat ruga!…” (p. 158)

Aşteptarea nu a fost zadarnică, chiar dacă totul se destrămase între ei ca un fum străveziu, acoperindu-le minţile. Ela parcă îi mai simţea şi acum mirosul, întrebându-se dacă să creadă în minuni sau nu. Nu se putu abţine şi rosti cu emoţie: „Aş vrea ca toate zilele de acum încolo să fie binecuvântate ca o uşă ce nu a fost niciodată închisă cu cheia şi primul care să păşească spre ea să fie Mituş!” (p. 61)

S-au decis să-şi petreacă restul vieţii alături unul de celălalt. S-au cununat civil şi apoi religios şi au intrat fericiţi în lumea satului. Numai că Ela a trecut, nu cu puţine piedici, peste religia în care trăise o vreme şi care interzicea recăsătoria, iar el, încă mai era curtat de femei ce şi l-ar fi dorit ca soţ. Cei doi trăiesc a doua parte a poveştii lor de iubire, amintirile fiindu-le puntea aurită, oglinda de cristal în care adolescenţa şi o parte a tinereţii îi făceau tot mai fericiţi. Într-una din seri, după o plimbare pe urme din anii tinereţii, Mituş mărturisi cu mâna pe inimă:

„– Eu, Ela, am fost născut să iubesc doar o singură femeie”, iar ea adăugase fără întârziere: „Iar eu, dragul meu, doar pe unul. Cât am aşteptat iar îmbrăţişarea ta…” (p. 178)

În anii din urmă au călătorit prin ţară şi străinătate, au depănat amintiri, au poposit şi la mormântul fostului ei soţ, Azdren. Au gustat, cu adevărat, din fericire.

Romanul este presărat şi cu interesante descrieri de natură, pe-alocuri încântătoare, obiceiuri din viaţa satului, surprinderea unor personaje în diverse ipostaze, precum Hiluţa, Dona, Varana, Vanda şi altele. În propoziţii şi fraze scurte, sunt schiţate mici portrete care stârnesc hazul. Iată-l pe Mituş în vizită la fratele său, la casa părintească: „Deschise cu emoţie portiţa. Deodată apăru în prag cumnata, veselă şi cu un glas autoritar de jandarm:

– Bine ai venit, cumnate! Cum, singur? Dar unde e albaneza? Tot satul ştie că ai fugit iar la ea. Varana auzise că v-aţi certat deja…

– Mai bine invită-l înăuntru, moară stricată ce eşti! Nu-l mai tehui la cap chiar de la început.

– Tu să taci! Auzi? Ai prins curaj? Ia uită-te la el… Ai spate acum?, i se adresă ea tăios…

Filon amuţi pe loc. Nici nu mai clipea. Noroc că s-a oprit la timp.

– Aşa-i, frate! La mine în casă cântă doar găina. O dată, şi apoi nu mai cârâie nimeni…”(p. 238)

Cum viaţa e uneori imprevizibilă, Ela şi Mituş sunt încercaţi de o mare durere. Apariţia neaşteptată a bolii lui, zbaterile Elei de a-i mai prelungi existenţa, aşa cum spera şi ca medic, s-au dovedit zadarnice: „Doamne, ce scurtă e fericirea… Cât de repede se poate rupe… Firul vechi, uzat, cu noduri încă dureroase, a cedat definitiv. Cu ultimele puteri a rugat-o să-l ierte pentru că numai atât a putut să-i ofere şi că nu a iubit niciodată mai mult pe nimeni decât pe ea.” (p. 268)

Într-o discuţie cu Maria, Ela încerca să se înrădăcineze în suferinţa ei, să o arate cât mai puţin, în timp ce înăuntrul ei durerea se tot zvârcolea nebună:

„– M-am întrebat, Marie, de multe ori, ce e viaţa? Abia acum pot să spun că nu-i decât un an puţin mai lung. Uneori şi peticit… M-am zbătut ca apa de maluri şi, în spuma aceea, după retragerea valurilor, căutam ceea ce pierdusem. Parcă aşteptam ca din ea să apară chipul lui. A iubi cu adevărat, Marie, înseamnă ceva. Restul… nimic. Trebuie să plec…” (p. 280)

Revenită „acasă” cu sufletul greu cât toţi anii trăiţi fără el, pierdu treptat şi noţiunea timpului, captivă unei dureri iremediabile. Copiii au înţeles suferinţa. De ziua ei, în miez de noiembrie, Elad sosi primul cu un coş mare de flori, aşa cum obişnuia şi soţul ei, Azdren, să-i aducă. În dormitor, la fereastră, ea nu-i auzi paşii. Privea undeva, departe… Fiul reuşi să surprindă câteva fraze pe care mama la rostea aproape ca o implorare: „Nu mai pot striga. Merg hohotind în răstimpuri, de colo până colo, prin casă. Simt în pumnul strâns degetele tale, Mituş! Mă tot gândesc, îndoită de umeri, la primăvara aceea. Oare nu te-am ascultat destul? Simt parcă tot mai mult şi braţul ce după mijloc tu mi-l petreceai. Ia-mă cu tine, Mituş! Aici, pe pământ străin, nu mai însemn nimic…” (p. 282)

În întregul său, acest roman de dragoste este ca un balsam pentru multe suflete care se iubesc cu adevărat. O poveste dureroasă a celor doi, suferinţa le-a fost o perioadă liantul în care au sperat mereu. De ce nu, şi o lecţie despre viaţă, „predată” măiestrit, în scris, de profesorul Emil Simion care, cândva, a reuşit să-mi cultive şi mie gustul pentru lectură. Ca geograf, iubesc deopotrivă natura şi lectura, iar acest roman, trebuie să recunosc, m-a captivat. Mai mult, o neaşteptată bucurie la început de Gustar.

 Lector univ. dr. GHEORGHE CHEIA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: