La Bucureşti, cu memoria, Doamna „Memoriei” şi „Memoria” 100

 „Ce ai luat atât de greu cu tine?” o întreb pe Maria Toacă, ajutând-o să urce în trenul Suceava-Bucureşti. Maria Toacă este cunoscuta ziaristă de la Cernăuţi. De câte ori suntem împreună şi-i fac cunoştinţă cu cineva, spun că ea este cea mai bună ziaristă din nordul Bucovinei şi eu din sudul ei. Apoi avem un suspin geamăn, de o viaţă, şi pare pe viaţă, pentru Bucovina întreagă despicată. În bagajul sumar, mergem doar pentru două zile în Capitala României, cea mai mare greutate aparţine unei cărţi, „Durerea memoriei”, volumul II, de Octavian Bivolaru, în fapt o masivă antologie a articolelor publicate în „Zorile Bucovinei” Cernăuţi, ziarul românilor din Ucraina, condus de Nicolae Toma, în almanahul „Ţara Fagilor”, realizat de Dumitru Covalciuc, şi în alte publicaţii despre martirii români despărţiţi de Ţară de sârma ghimpată: cei executaţi încercând să-i treacă graniţa, cei deportaţi în Siberii, cei aruncaţi în închisori, deţinuţi politici, antologie alcătuită de preşedintele Societăţii „Golgota” din Cernăuţi, cu sprijinul financiar, citez din semnalul publicat de Maria Toacă la apariţia primului volum, „al unui român din Elveţia – dl Corneliu Constantinescu. Născut la Buzău, el a emigrat în 1971 în Occident, dragostea şi apartenenţa la neam exprimându-le prin contribuţii concrete la înveşnicirea memoriei martirilor români din nordul Bucovinei. Iată, deci, un om care trăieşte nu numai pentru bunăstarea proprie, dar poate să răspundă la întrebarea poetului «Cu noi cum rămâne?» La fel putem spune şi despre Octavian Bivolaru, şi despre alţi activişti ai Societăţii «Golgota» – de la temerarii care au stat la temelia fondării ei şi până la cei din timpul de faţă. Or, nu întotdeauna a fost uşor şi simplu să se înfăptuiască, s-ar părea, cele mai paşnice, mai loiale, mai creştineşti fapte, cum sunt înălţarea semnelor comemorative, a monumentelor funerare, oficierea parastaselor în memoria martirilor români. Deşi în Ucraina independentă victimele regimului sovietic totalitar au fost reabilitate prin lege, iar unii lideri naţionalişti şi ai Armatei Ucrainene de Răsculaţi sunt ridicaţi la rangul de eroi naţionali, când e vorba de români apar suspectări şi etichetări dintre cele mai sfidătoare. E suficient să amintesc de emoţiile şi gâlcevile iscate în jurul Complexului memorial al militarilor şi martirilor români din fostul cimitir militar din centrul istoric al Cernăuţiului, neoficializat de autorităţi nici până astăzi”. Da, îmi aduc aminte, amândouă am însoţit-o şi în acel cimitir cernăuţean pe scriitoarea Micaela Ghiţescu, preşedinta Fundaţiei Culturale Memoria şi director al publicaţiei (fără pereche, şi la propriu, şi la figurat) „Memoria – revista gândirii arestate”, care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

Deşi buletinele meteo anunţaseră vreme urâtă pentru 4 octombrie 2017 în Bucureşti, dimineaţa începe în splendoarea unei lumini dulci, de toamnă în Bucovina. Nu simţim nimic din oboseala zilei de ieri, oboseală în primul rând a Mariei, ieşită la ora 5,00 din locuinţa sa, aflată pe strada şcolii lui Eminescu, în imediata vecinătate a Consulatului General al României la Cernăuţi, vecinătate şi profesie (de ziaristă de la absolvirea facultăţii la Chişinău) care au făcut-o să înregistreze, să scrie şi apoi să-mi povestească în tren, cu mai multe amănunte decât în articol, despre pichetarea sediului misiunii noastre diplomatice de către ultranaţionaliştii ucraineni în apărarea legii care ne distruge limba şi contra celor care au protestat împotriva ei. Au fost de faţă, alături de ea, demni, de neclintit, ca să se ştie că în nicio împrejurare Limba Română nu rămâne singură, şi bărbaţii corului „Dragoş Vodă”.

Ce vrea să vadă sau să revadă în Bucureşti? Ştiu răspunsul chiar fără să rostesc întrebarea. Oriunde ar pleca, un cernăuţean merge în primul rând la o întâlnire cu Eminescu, „Cea mai curată lacrimă a noastră”, cum îl numeşte în titlul cărţii pe care i-a dedicat-o prozatorul Grigore Crigan. Aşa că o luăm pe lângă Cişmigiu, pe drumul pe care am mers cinci ani de zile la facultate, dar nu ajungem la ea, în dreptul Cercului Naţional Militar, a cărui faţadă este acoperită de schelele şi perdelele unor lucrări de restaurare, o luăm la stânga pe Calea Victoriei. Nu înainte de a ne bucura de jocul soarelui în ploaia fântânii arteziene, din faţa acestui celebru palat, „desenat” de arhitectul Dimitrie Maimarolu şi ridicat din banii ofiţerilor armatei române, la a cărui fastuoasă inaugurare, în 1923, a luat parte şi cuplul regal Ferdinand şi Maria. Mă gândesc la splendoarea sălilor, la spectacolele pe care am avut norocul să le văd când se numea Casa Centrală a Armatei şi la expoziţiile vizionate aici după 1990, când şi-a reluat vechea denumire, între care şi ale unor apreciaţi pictori bucovineni: Octavian Vişan, Ion Grigore, Lucia Grigore, Costin Neamţu. La fiecare pas este ceva de văzut, ceva de povestit. Dar întârziem în faţa Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, cu o mare de vizitatori care se ordonează în grupuri în preajma statuii ecvestre a regelui, ca să-i spun Mariei că aici, în aula fostului Palat al Fundaţiei Universitare Carol I, sediul Fundaţiilor Regale, am asistat în vara anului 2015 la clipa în care Doamna Micaela Ghiţescu a devenit Mare Ofiţer al Ordinului Infante Dom Henrique, decoraţie decernată personal de Preşedintele Portugaliei. Scriitoarea i-a mărturisit atunci preşedintelui lusitan că trăieşte cea mai mare minune din viaţa sa. O viaţă plină de dramatism, povestită cu o simplitate şi o sinceritate zguduitoare în ceea ce autoarea a numit „singura mea carte”, „Între uitare şi memorie”, Humanitas, 2012. Arestată în celebrul „lot francez” şi condamnată la 4 ani de detenţie politică, cu diplomă universitară şi vorbitoare de limbi străine, Micaela Ghiţescu, căreia i se luase dreptul de a lucra în învăţământ, şi-a însuşit singură portugheza, limbă din care editurile noastre nu aveau traducători şi pentru care nu i-au refuzat colaborarea, astfel că în momentul decoraţiei avea în urmă peste 80 de titluri transpuse din literaturile de expresie portugheză. Altele, cred că urcând până la 100, fiind din spaniolă, franceză, germană şi engleză. Cea mai recentă, pe care Doamna Micaela Ghiţescu o consideră „cartea mea de suflet”, a apărut în anul 2016, la Humanitas şi este jurnalul de război (noiembrie 1916-aprilie 1918) al lui Marcel Fontaine, membru al Misiunii Militare Franceze. Rămas de pe frontul românesc ataşat de România, căsătorit chiar cu o româncă, Marcel Fontaine a ajuns apoi directorul Liceului Francez din Bucureşti. Reîntors în Franţa după Al Doilea Război Mondial va purta corespondenţă cu câteva dintre fostele cadre didactice şi eleve de la acest liceu, care vor plăti cu închisoarea îndrăzneala acestei nevinovate corespondenţe. Între fostele eleve, aşa cum am amintit deja, s-a numărat şi Micaela Ghiţescu.

Cu ochii încă la Biblioteca decernării decoraţiei, nu pot să nu-i alătur şi celelalte recunoaşteri de care, veritabil ambasador cultural al României, a avut parte, scriitoarea Micaela Ghiţescu fiind şi Cavaler al Ordinului Naţional „Serviciul credincios” şi Ofiţer al ordinelor braziliene „Rio Branco” şi „Cruzeiro do Sul”.

Apoi privirea se întoarce şi traversează Calea Victoriei, numită în această zonă, în memoria evenimentelor, schimbătoare de vieţi, din decembrie 1989, Piaţa Revoluţiei, cum ne aminteşte şi monumentul sculptorului Alexandru Ghilduş, şi, mai ales, bustul lui Corneliu Coposu, realizat de sculptorul bucovinean Mihai Buculei.”. Privirea noastră traversează acest spaţiu central şi de inimă al Capitalei, ca să aleagă punctul din care să păstrăm cât mai cuprinzător într-o imagine foto Palatul Regal, astăzi Muzeul Naţional de Artă al României, şi ca să-i spun Mariei că în istoria sa se află cu litere mari numele universitarului şi arhitectului Nicolae Nenciulescu, cel care a primit de la Carol al II-lea misiunea refacerii edificiului şi îndeosebi a Sălii Tronului, acolo unde avea să depună jurământul în 1940 Regele Mihai. Ţin la această menţiune nu numai fiindcă în casa Doamnei Micaela Ghiţescu se află la loc de cinste portretul Majestăţii Sale, nu numai pentru că povesteşte cu emoţie despre audienţa pe care i-a acordat-o, ci şi pentru că fiul cunoscutului arhitect este tatăl talentatei şi originalei sculptoriţe Daniela Nenciulescu, cu expoziţii cu răsunet în ţara în care trăieşte de la vârsta de 16 ani, Italia, dar nu de mult şi în Bucureşti, la Muzeul Ţăranului Român („Umbra coaselor şi Steaua Populară”, cu lucrări care au ilustrat şi un număr al revistei „Bucovina literară”), şi la Seneca Anticafe, unde a însoţit o evocare a valorosului cărturar Cezar Papacostea. Or, Daniela Nenciulescu este pe linie maternă o Papacostea, nepoată a Doamnei Micaela Ghiţescu.

Dar, iată-ne şi la cel dintâi Eminescu al călătoriei noastre, monumentul lui Gheorghe D. Anghel în grădina din faţa Ateneului Român, conceput de sculptor la Mănăstirea Pasărea şi inaugurat în 1963. Timpul i-a cernit făptura de bronz şi i-a adâncit aerul meditativ, acel „Optzeci de ani îmi pare c-am trăit, / Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit. Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri…”, accentuat cu siguranţă şi de lucrările expuse temporar în acelaşi spaţiu al grădinii de Alexandra Nechita, cândva Micuţa Picasso, azi o artistă faimoasă, ai cărei părinţi, persecutaţi politic, au părăsit România, stabilindu-se în Statele Unite, înainte de 1989.

Eminescu, cel pe care îl vom întâlni în continuare, ne aşteaptă în holul de marmură al Universităţii căreia i-a fost studentă şi Doamna Ghiţescu. O studenţie întreruptă crud de detenţie şi nu uşor reluată, aşa cum ştim amândouă, pentru că şi Maria Toacă se numără printre miile de cititori ai cărţii „Între uitare şi memorie”. Nu ne putem apropia însă de Poet fără să stingherim mulţimea tinerilor de la Facultatea de Litere, care adunaţi lângă soclul bustului completează cu râvnă formulare, notează pe carnete orarul. Ne mulţumim cu privirea sa prietenoasă peste creştetele lor şi, înainte de a ieşi în strada Edgar Quinet, îi răspundem la fel şi zâmbim citind înscrisul de lângă uşă „Numele mari se formează cu litere”.

Trecem prin Pasajul Universităţii la Spitalul Colţea. Ne gândim la tot ce povesteşte, ce sugerează informaţia plăcii comemorative de pe zidul său, ctitorirea aici, în 1704, de către spătarul Mihai Cantacuzino, a primului aşezământ de asistenţă medicală din Ţara Românească, dar şi la zguduitoarea amintire a medicului chirurg Nicolae Constantinescu, redactor coordonator al revistei „Memoria”: „La Revoluţie, Spitalul Colţea avea şapte săli de operaţie, în condiţiile în care ne-au venit zeci de bolnavi. Eu am operat fără întrerupere începând de joi seară şi până în noaptea de sâmbătă spre duminică. Fără întrerupere! Duminică dimineaţă m-am culcat şi am dormit până luni seara, păzit de studenţi”. În acelaşi timp, instituţia ni-l evocă pe chirurgul Constantin Ghiţescu, care a profesat şi în acest spital, şi care – deşi om puternic, înzestrat cu tăria cerută de condiţia de medic şi dată de o experienţă de viaţă bogată, care includea şi înrolarea sa ca voluntar de pe băncile liceului în Războiul Reîntregirii – nu a putut să treacă peste închisoarea fiicei. Astfel că într-un lung interviu acordat pentru atât de urmărita emisiune a Eugeniei Vodă, la întrebarea realizatoarei „Dacă ar fi să alegem cea mai dureroasă amintire, pe care aţi da orice să vi-o smulgeţi din creier, să nu o mai aveţi, care ar fi?”, Doamna Micaela Ghiţescu a răspuns: „Cea mai dureroasă amintire a fost în momentul când am fost eliberată după trei ani de închisoare şi am aflat pe peronul gării că în timpul celor trei ani au murit tatăl meu şi fratele meu. Nu ştiusem absolut nimic din ce s-a întâmplat acasă, nu am avut niciun fel de legături cu familia, şi atunci am aflat. Ieşeam din închisoare, eram… liberă, să spunem, nu mai eram după gratii. E.V.: Câţi ani aveaţi? M.G.: 24. Şi în momentul acela am simţit într-adevăr cea mai mare durere cu gândul la ai mei pe care nu aveam să-i mai văd şi la mama care rămăsese singură”.

Mai târziu, când i-am fost povestit că am fost la Cimitirul Bellu şi Doamna Micaela Ghiţescu ne-a spus unde se afla mormântul soţului ei, ne-a părut rău că nu am ştiut, să-i fi aprins o lumânare. Dar, cu siguranţă, continuă să o facă foşti studenţi, colaboratorii săi mai tineri, deoarece Prof. Petre Ionescu Stoian – iniţiatorul farmacovigilenţei pe plan mondial, membru corespondent al Academiei de Farmacie din Paris şi al Academiei Regale de Farmacie din Spania, rămâne unul din reprezentanţii de seamă ai farmaciei româneşti.

La Bellu am ajuns pentru Eminescu, cu flori şi lumini. De când în Ucraina a fost legiferată distrugerea limbii române, Maria Toacă aproape numai despre asta vorbeşte şi scrie. Aici simte un moment de linişte şi alinare. Şi o solidaritate de dincolo de veac. În vecinătatea locului de odihnă a lui Eminescu sunt scriitori de primă mărime ai literaturii române şi ai limbii române. Trece pioasă, şi o urmez cu inima strânsă, pe lângă toţi. Şi se opreşte la toţi.

Mergând spre Cişmigiu pentru un ritual obligatoriu, o sorbitură de apă de la Izvorul lui Eminescu, ne întâlnim cu pictorul şi universitarul Horea Paştina. Îi spun că suntem invitate la „Memoria” 100, că Maria Toacă a venit de la Cernăuţi şi că aşteptăm şi o invitată de la Chişinău, pentru o Românie întreagă la eveniment. La Cernăuţi, Horea Paştina a fost la sfârşitul lui august, apoi a urcat pe Rarău. Ne invită la expoziţia sa de la Chişinău. Câţi kilometri sunt de la Suceava la Cernăuţi? 90. Dar de la Suceava la Chişinău? 300. Ce distanţe mici şi uriaşe, totodată!, ne gândim. Expoziţia este deschisă până la sfârşitul lui octombrie, la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei. Se cheamă „Lumină lină lin lumini”. Îi sunt tăcut recunoscătoare artistului: versul lui Ioan Alexandru leagă subtil şi indestructibil memoria de „Memoria”, acum când intrăm pe tărâmul ei de suflet şi hârtie. „Lumină lină lin lumini /Răsai din codrii mari de crini /I-atâta noapte şi uitare / Şi lumile-au pierit în zare / Au mai rămas din veghea lor / Luminile luminilor…”

Deşi eram după o zi de colindat prin Bucureşti, am simţit nevoia să mergem tot pe jos la Ateneul Român, pe lângă respiraţia lacului şi frunzele galbene plutind legănat în aer sau înstelând gazonul verde, încă tânăr. Maria poartă pantofi incomozi, dar deosebit de eleganţi, în ton cu întreaga sa ţinută: va trece pentru prima data pragul Ateneului. Înăuntru, rezistăm cu greu tentaţiei de a păşi cu capul lăsat pe spate, dar şi oamenii merită văzuţi! O salutăm şi o îmbrăţişăm întâi pe Doamna Micaela Ghiţescu, mulţumindu-i din nou pentru invitaţie şi felicitând-o pentru eveniment. Arată minunat şi reuşeşte cu distincţie şi căldură să schimbe două cuvinte cu toată lumea, să accepte fotografii, să se bucure de flori. Printr-o asociere căreia nu am vreme să-i caut explicaţia, dar care poate să ţină de un anume rafinament coloristic, îmi apare în memorie volumul bilingv (român-portughez) cu poezii de Eminescu, cu prefaţă şi postfaţă de Mircea Eliade, de a cărui editare Micaela Ghiţescu s-a ocupat în anul 2000. Un volum cu o copertă de catifea vişinie, cu titlul, numele şi efigia Poetului în aur. Lângă Domnia Sa, Oana Ichim, secretar general de redacţie, în ie, surâzătoare, calmă şi eficientă. Nu am mai văzut-o de când aştepta venirea pe lume a primului băieţel, acum are doi. Octavian şi Matei sunt la vârsta solicitantă a grădiniţei, dar de câte ori am vrut să o cruţ de un plus de oboseală, mi-a răspuns cu sinceritate dezarmantă: „Eu sunt la foc continuu!” Sau: „Am o viaţă plină de energie!”

Sigură că vor veni aici, întâlnirea cu poeta Ana Blandiana şi cu istoricul Ioana Boca are totuşi ceva din farmecul surprizei. Ana Blandiana se bucură să se reîntâlnească sub cupola Ateneului cu Bucovina (mai devreme se îmbrăţişase cu măicuţele de la Sf. Mănăstire Voroneţ, al căror oaspete fusese cu puţin timp în urmă), iar Maria Toacă le înmânează protestul corului „Dragoş Vodă” Cernăuţi faţă de Legea Învăţământului din Ucraina care loveşte în ceea ce au românii mai scump – limba lor. Limba Română. În ce mă priveşte, mă regăsesc cu amândouă, şi cu Micaela Ghiţescu, şi cu medicul Nicolae Constantinescu, şi cu profesoarele Angela Bilcea şi Valentina Bilcea, şi cu Oana Ichim, şi cu prea devreme plecatul Romulus Rusan, într-o amintire care ne cuprinde pe toţi, parte a proiectului consacrat „Memoriei deportaţilor din România” realizat de Fundaţia Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet – Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, împreună cu Fundaţia Culturală Memoria. Îmi amintesc că atunci (era în decembrie 2010), numărul 72-73 al revistei „Memoria”, care aducea în paginile sale episoade din epopeea sfâşietoare a deportărilor, a fost lansat în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor. Un loc de cinste, fireşte, dar ce ar putea rivaliza cu Ateneul Român? În România, pentru că iată, numărul 100 al revistei fixează pe coperta 2 instantanee de la sărbătorirea revistei, cu un număr special, la 20 de ani de la apariţie, şi în Franţa, la Versailles. Pe coperta 2, deoarece cu recunoştinţă, omagial şi cu mult drag, Doamna Micaela Ghiţescu a ales pentru coperta 1 patru imagini în care apare fondatorul publicaţiei, Banu Rădulescu, cel care avea mai apoi să-i încredinţeze nobila misiune a asigurării continuităţii acesteia. Aspecte dintr-o activitate bogată, a Fundaţiei şi a Revistei, sunt reînviate pe ultima copertă, în vreme ce pe coperta 3 sunt prezentate, faţă în faţă cu numele realizatorilor, distincţiile care le-au recunoscut valoarea: diplomă şi medalie de la Preşedintele României Emil Constantinescu, „în semn de recunoaştere pentru meritele deosebite avute în lupta pentru promovarea democraţiei şi a societăţii de drept în România”, Înscris de Onoare de la Ministerul de Interne (ministru Constantin Dudu Ionescu), medalia comemorativă „Un deceniu de luptă pentru democraţie” (Piaţa Universităţii, 13-15 iunie 1990-2000), titlul de Revista Anului 2009 de la Asociaţia Imprimeriilor şi Editurilor Literare (preşedintele juriului – Nicolae Manolescu) şi Premiul Special 2015 de la PEN România, preşedintă, Magda Cârneci. Şi în vreme ce în hol lumea răsfoieşte cu interes acest număr 100, să reţinem şi numele realizatorilor care încă nu au fost pomenite pe parcursul acestor rânduri: Daniela Nenciulescu, consultant artistic, Loredana Marin, Andrada Neacşu – tehnoredactare computerizată, Ecaterina Ionescu – corectură, precum şi componenţa Consiliului consultativ: Ana Blandiana, Mircea Carp, Mircia Dumitrescu, Ilie Popa, Romulus Rusan (în chenar îndoliat), Dana Ţăranu, Alexandru Zub. Şi iată-ne la prima pagină, care reia înscrisul de pe copertă, Memoria – revista gândirii arestate, Editată de Fundaţia Culturală Memoria sub egida Uniunii Scriitorilor din România, Fondator Banu Rădulescu, Nr. 100 (3/2017), cu portretul lui Banu Rădulescu văzut de Mircia Dumitrescu şi cu menţiunea „Acest număr face parte din proiectul Arhiva Memoria 100 – realizat împreună cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Tot în ie (pentru străvechimea şi frumuseţea căreia i se ceruse voie la Fălticeni să fie fotografiată de un cunoscător al folclorului), dr. Roxana Cristian, un nume asociat lui Vasile Lovinescu şi creaţiei acestuia, se bucură să ne reîntâlnim şi aici. Iar Maria Toacă şi cu mine încercăm din plin acest sentiment la revederea cu monahiile dr. Gabriela Platon şi Elena Simionovici, de la Sfânta Mănăstire Voroneţ, şi cu apropiata lor, universitara Carmen Cornelia Balan. Suntem în aceeaşi lojă de onoare, în care ia loc şi dr. Viorica Olaru-Cemârtan, după un drum contra cronometru de la Varşovia, Bălţi, Chişinău, Bucureşti. O prezint participantelor din Bucovina în ipostaza de universitară şi de autoare a unei trilogii despre deportările din Basarabia, monahia Gabriela Platon o recunoaşte şi ca autoare în ediţia enciclopedică despre mănăstirile şi schiturile din Basarabia, în care, îmi spune, a beneficiat şi de sprijinul soţului, Romeo Cemârtan, doctor în Teologie, sprijin reciproc în general în activitatea ştiinţifică şi care se regăseşte binecuvântat şi în creşterea celor trei copii ai lor. La rându-i, Viorica Olaru-Cemârtan ne-o prezintă pe colega sa, Ludmila Cojocaru. Maria Toacă nu oboseşte să admire Ateneul, construcţie de desăvârşită frumuseţe, a cărui piatră de temelie a fost pusă în 1886, căruia cu puţin timp în urmă un alt apropiat al Sf. Mănăstiri Voroneţ, Nicolae Noica, fostul ministru şi specialistul de recunoscută autoritate în domeniu, i-a dedicat o cuprinzătoare carte-album. Conf. univ. dr. Carmen Cornelia Balan mă întreabă dacă a reţinut bine că Arsenie Boca s-ar fi aflat pe schela frescei de la Ateneu. Nu am ştiut să-i răspund atunci, dar reîntoarsă acasă am căutat şi am găsit răspunsul: între cei care l-au ajutat pe Costin Petrescu la înfăptuirea impresionantei lucrări – istoria poporului român surprinsă în aproape cercul acestei capodopere, lungi de 75 de metri şi late de trei, s-a aflat şi studentul său, Zian Boca, pe care artistul l-a implicat în realizarea scenei care îl reprezintă pe Mihai Viteazul intrând biruitor în Alba Iulia. Cu acest prilej, am mai aflat un amănunt pe care nu îl ştiam: în 1940, Mareşalul Antonescu i-a cerut lui Costin Petrescu să-l scoată din frescă pe Carol al II-lea. Maestrul l-a înlocuit atunci cu scena ţărăncilor reprezentând provinciile României Mari: Vechiul Regat, Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Fiind o scenă cu mai multe personaje, autorităţile comuniste nu au renunţat la Bucovina şi Basarabia, deşi nordul Bucovinei şi Basarabia nu mai erau între graniţele României.

Îmi caut ochelarii, ca să văd mai bine totul, şi simt pe neaşteptate durerea unei mărturisiri a Doamnei Micaela Ghiţescu din perioada detenţiei: mioapă, a fost lipsită de ochelari, confiscaţi de cum a intrat în închisoare, timp de 13 luni, pe perioada anchetei.

Sala este plină. 800 de persoane la lansarea numărului unei reviste! Nu. Corect este 800 de persoane la lansarea numărului 100 al publicaţiei unicat „Memoria – revista gândirii arestate”, o revistă care de 27 de ani, „evocând universul concentraţionar din România şi de pretutindeni”, ilustrează „dorinţa de a menţine trează imaginea ororilor şi suferinţelor din anii totalitarismului comunist”, cum se spune în comunicatul de presă al IICCMER, director executiv Radu Preda, şi al Fundaţiei Culturale Memoria, preşedintă Micaela Ghiţescu, organizatorii evenimentului – cu sprijinul Filarmonicii „George Enescu”, director Andrei Dimitriu, şi al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale”, director Ion Caramitru.

Pe scenă, un gard subţire de sârmă ghimpată, sugestie şi a cununii de spini a Mântuitorului. Intră Grupul Psaltic Tronus al Patriarhiei Române, impresionant şi ca apariţie – uniforme negre, partituri în coperte vişinii, care întoarse de cei peste 50 de interpreţi în exact aceeaşi secundă, desenează o izbucnire, o desfacere şi o închidere de aripi albe. Sunt cântece ale detenţiei, cu versuri cunoscute din poeţii închişi în temniţele comuniste. Dar vocile bărbăteşti, puternice şi grave, au în memoria mea ecoul glasului trist şi dulce al Doamnei Ghiţescu rememorând în convorbirea cu Eugenia Vodă versurile din Radu Gyr învăţate în urmă cu peste 50 de ani: „«Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă, /Ce înalt şi ce trist părea Crist! / Luna a intrat după El în celulă /Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.» E.V.: În puşcărie aţi învăţat poezia? M.G.: Da, bineînţeles. În închisoare e foarte greu să rezişti. Trebuie să speri în ceva şi atunci rugăciunea te ajută să speri”. „Ne vom întoarce într-o zi, /Ne vom întoarce neapărat. / Vor fi apusuri aurii, / Cum au mai fost când am plecat. / (…) Şi-n lacrimi ori în mângâieri, /Tot noi vom curge, zi de zi, / în tot ce mâine, ca şi ieri, / Va sângera sau va iubi”, sună puternic şi înalt finalul concertului. Interpreţii ies unul după altul de pe scenă, iar ropotele de aplauze nu contenesc nici când pleacă cel din urmă. Suntem cinci, monahiile dr. Gabriela Platon, Elena Simionovici, universitara Carmen-Cornelia Balan, Maria Toacă şi cu mine, care îl chemăm în gând pe prozatorul Radu Mareş cu romanul său, „Când ne vom întoarce”, primul roman postbelic al Bucovinei întregi, şi chemăm şi ziua împreună, şase şi cu Doamna Micaela Ghiţescu, prima din toţi, şapte, ziua cu „Memoria”, „Când ne vom întoarce”, Albastrul de Voroneţ, la Cernăuţi, la Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu”, condusă de Vasile Bâcu, într-o întâlnire memorabilă cu istoria şi cu amintiri ale urmaşilor victimelor deportărilor şi apoi în cimitirele fostei Capitale a Bucovinei, în cimitirul marilor noştri cărturari, începând cu Aron Pumnul, şi, aşa cum am amintit deja, în Complexul memorial al militarilor şi martirilor români.

Din partea gazdelor manifestării, Andrei Dimitriu propune întâi un moment de reculegere pentru cei care nu mai sunt şi aplauze pentru foştii deţinuţi politici aflaţi în sală. După care incriminează prezenţa pe scena ţării a unor figuri precare, inculte, vinovăţia mass-media, indiferenţa părţii tinere a societăţii româneşti, care „are probleme în a-şi omologa valorile”, pasivitatea societăţii civile. Eroii autentici ai României, a spus în încheiere, merită omagierea în sanctuarele ţării, cum este Ateneul Român, sanctuar al spiritualităţii româneşti. Invitându-l la microfon pe Preşedintele Emil Constantinescu, Micaela Ghiţescu menţionează că „este singurul din preşedinţii României care a observat existenţa revistei «Memoria» şi ne-a urmărit. Îi mulţumim!” Dl Emil Constantinescu îşi exprimă convingerea că numai „memoria consolidată prin adevăr poate crea conştiinţe”, că „este important să ai repere morale” şi că rezistenţa morală la impostură se consolidează numai prin respectul de sine şi prin credinţa în Dumnezeu”: „Această revistă trebuie să continue!” Octavian Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi Subsecretar de Stat în cadrul Secretariatului de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, vede în „Memoria” „o revistă care între coperţile sale adună suferinţa neamului românesc, adună sânge, demnitate şi moralitate, poate de aceea de atâtea ori n-am avut fonduri să apară la termen”, cere „un muzeu al crimelor comunismului” înainte ca să dispară „ultimul dintre noi” care ar putea fi „consultantul acestui muzeu” şi nu renunţă la credinţa că iubirea şi iertarea ne fac mai puternici”.

Doamna Micaela Ghiţescu îşi deschide concisul şi penetrantul cuvânt cu un citat din Ana Blandiana, „când justiţia întârzie, memoria trebuie să-i ia locul”, şi vorbeşte despre miracolul ajungerii la acest număr 100, amintindu-l pe Regele Mihai, care în interviul acordat „Europei libere” în decembrie 1989 spunea că miracolul nu vine dacă nu credem în el, dacă nu luptăm pentru el. După care mulţumeşte pentru prezenţă unor participanţi deosebiţi, începând cu Măicuţele de la Sfânta Mănăstire Voroneţ, dr. Gabriela Platon şi Elena Simionovici, care cu binecuvântarea Stareţei, Stavrofora Irina Pântescu, s-au desprins de treburile obştii ca să-i fie alături. Cunosc adâncul acestei gratitudini, din aceeaşi convorbire cu Eugenia Vodă: „E. V.: Aţi fost o femeie puternică. M.G.: În general, m-a ajutat rugăciunea tot timpul. În toată viaţa. Şi în închisoare, şi după aceea, întotdeauna”. Mulţumiri adresează, de asemenea, fiicelor lui Banu Rădulescu, şi mai ales „Corinei, venită din Germania”. Şi ziaristei Maria Toacă, din Cernăuţi, şi istoricului Viorica Olaru-Cemârtan, de la Chişinău, care au dat sărbătorii sentimentul prezenţei României întregi, sentiment şi nume salutate de cei 800 de participanţi cu aplauze pline de căldură. Şi exprimă de asemenea gratitudine pentru solidaritate faţă de Academia Civică, Filarmonică, Teatrul Naţional şi Tronos. După care dă citire celor două mesaje aparte venite din străinătate, de la Munchen din partea cunoscutului om de radio de la „Vocea Americii” şi „Europa liberă”, Mircea Carp, încheiat cu celebrul său salut, „Să auzim numai de bine!” Şi de la Tel-Aviv, de la Rabinul Rafael Shaffer, care din cauza Sărbătorii Corturilor nu a putut să ajungă acum la Bucureşti, dar speră să participe la următorul eveniment al „Memoriei”.

În continuare, Nicolae Constantinescu se adresează publicului cu „Dragi colegi de luptă pentru o Românie normală”, vede în „«Memoria» 100 o îmbinare de litere şi cifre pe care cu greu o puteam imagina în anii 90” şi acuză mass-media românească de „informaţii incorecte, derutante, răuvoitoare” care în ultimă instanţă duc la decizii eronate. Spre deosebire de mai toate celelalte mijloace de presă, spune, „Memoria” va continua să scrie despre „suferinţe şi torţionari”, va veni „cu o informare corectă, primul pas spre o decizie corectă”. În încheierea luărilor la cuvânt, Radu Preda, directorul executive al IICCMER, care nu a făcut detenţie politică „şi sper să n-o fac”, spune în concluzie că „memoria trebuie să hrănească sentimentul pro libertate. Nu vom înlocui o ideologie cu alta, ci vrem să înlocuim lipsa libertăţii cu abundenţa acesteia. Nu cred că există lecţie mai bună pentru cei care trăim astăzi decât să vizităm memorialele Sighet sau Piteşti pentru a vedea unde duce lipsa libertăţii. Atunci când scoţi libertatea din viaţa omului apare bestialitatea. Mesajul meu de final este unul scurt: iubiţi libertatea cu gelozie, nu lăsaţi pe nimeni, nici măcar statul, sau mai ales acesta, să v-o răpească. Doar conştiinţa trebuie să dicteze în această sferă. Libertatea are nevoie de memorie şi memoria este ingredientul fără de care viitorul nu poate fi conceput”.

Manifestarea se încheie cu zguduitorul monolog dramatic „20 de ani în Siberia” (după cartea „20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă” de Aniţa Nandriş-Cudla), interpretat de Amalia Ciolan, regizor Sorin Misirianţu. Altceva nu e de zis decât că prezentat în aşezarea Aniţei, la Mahala, şi la Cernăuţi, spectacolul a ţinut-o cu sufletul la gură, „ca şi cum nu l-aş mai fi văzut niciodată”, pe Maria Toacă, iar mie mi-a dat simţământul că mai mult decât a fost Amalia Ciolan alt om din această lume, Aniţa Nandriş-Cudla, nimeni nu poate să o facă.

Cumva încă în transă, în foaier, nu-i pot spune acestei mari Doamne a presei culturale româneşti care este Teodora Stanciu, cât mă bucur că evenimentul a avut în Domnia Sa condeiul de elită pe care îl merită un eveniment de elită. În schimb, uşor mai dezmeticită, sunt încântată să mă salut cu foştii colegi de facultate, diplomaţii şi scriitorii Florina Nicolae şi Ştefan Nicolae. Şi să mă îmbrăţişez cu nepoatele Doamnei Micaela Ghiţescu, Luana Săvescu din Bucureşti, Daniela Nenciulescu din Italia şi Pia Danielopolu din Franţa, în ordinea în care apar în imaginea foto împreună cu extraordinara, admirabila lor mătuşă. Cât despre Doamna Micaela Ghiţescu, ce pot să spun? Doar atât, că sper ca mărturisirea făcută de traducătoare Preşedintelui Portugaliei la primirea decoraţiei, să şi-o facă sieşi, în ipostaza de realizatoare a revistei gândirii arestate după manifestarea „Memoria” 100 trăită împreună cu 800 din cititorii ei la Ateneul Român. Este o nădejde care s-a limpezit când doi tineri necunoscuţi i-au înmânat un trandafir, simbol al respectului şi recunoştinţei lor.

*

În noaptea de joi spre vineri, Maria Toacă a străbătut pe jos graniţa dintre România şi Ucraina. Avea aripi la umeri, crescute de când numele său îi fusese rostit sub cupola Ateneului Român, şi picioarele însângerate de trecerea pe pământul înstrăinat, în care Limba Română fusese de curând osândită la detenţia memoriei. Şi la speranţa ei.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: