„Au doară a secat înţelepciunea ?” (IV)

„Dacă lumea este controlată de divinitate, de ce există răul?”

(Întrebare pusă de un actor american)

Este o întrebare pe cât de neroadă pe atât de frecventă. Am spus asta pentru că este formulată anume ca să inducă în minte un gând de revoltă împotriva lui Dumnezeu şi fiecare să adauge acuzaţii care, în cascadă, să-L aşeze în rândul multitudinii de dumnezei pe care lumea i-a cunoscut din cele mai îndepărtate vremuri şi au „ocupaţiuni” secvenţiale de film. Unii dumnezei se ocupă de război şi cultivă teroarea (vezi suita de atentate), alţii se ocupă de senzualitate şi libertinaj cât încape (vezi „N” parade gay), iar cei mai mulţi au legătură cu „stăpânitorul acestei lumi”, adică ofertantul de serviciu care lucrează în numele stăpânului întunericului şi care spune pe şleau: „mi te închini îţi dau” (vezi goana celor ce se cred stăpânii lumii pentru că şi-au umplut vistieria cu avere).

Are vreo legătură Dumnezeul cel adevărat cu toate aceste tipuri de oameni? Categoric NU! Din „Scripturi” cunoaştem că Dumnezeul cel adevărat are legătură doar cu Iubirea şi cu virtuţile care derivă din iubire. Ştiu, însă, că cel care pune întrebări neroade, aşa cum a făcut-o actorul american, va deturna sensul iubirii şi va spune: Păi, noi, cei care clamăm senzualitatea, tot despre iubire vorbim, de ce nu suntem înţeleşi în vrerile noastre? Şi aceasta este tot o întrebare neroadă, pentru că Dumnezeu cel adevărat este Iubire ca esenţă existenţială şi nu ca plăcere carnală, care face parte din categoria celor „şapte diavoli” scoşi de Mântuitorul din Maria Magdalena înainte de a deveni Mironosiţa Magdalena. Întrebarea de la care am pornit se vrea a fi un „exerciţiu în ring” pe care dacă cineva îl rezolvă a câştigat, adică musai Dumnezeu trebuie să rezolve, în întrecere, o dilemă existenţială ca să demonstreze omului că El este „Şeful”, că El „controlează totul”, iar… dacă El controlează totul atunci „de ce există răul”? Ce încercare subtilă de a pune pe seama lui Dumnezeu cel adevărat făptuirea şi existenţa răului din lume! De unde a apărut această înşelăciune? De la diavolul! El trebuie să-şi justifice „începutul răutăţii”, el trebuie să justifice războaiele, atentatele, „războiul rece de înarmare” pentru menţinerea păcii şi tot el trebuie să justifice de ce mor oamenii de foame… El… El! Din Evanghelie ştim că s-a proclamat stăpân al întregii lumi şi că o dă celor care i se închină, dar se pare că cei înfometaţi, cei îngroziţi de atentate, de războaie şi de „urâciunea pustiirii” încă nu au fost îngenuncheaţi.

Aşadar, cine este autorul răului şi cine-l controlează?

Mântuitorul, auzind întrebarea celor doi călători care mergeau de la Ierusalim către Emaus, adică Luca şi Cleopa, pusă cu durere în suflet – „Numai Tu singur eşti străin de Ierusalim şi nu ştii ce s-a întâmplat în aceste zile?” –, devine aspru şi le zice: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, ca să credeţi toate câte au spus proorocii…” (Luca XXIV, 13-32). Dar dacă în locul celor doi s-ar fi aflat „pe calea vieţii” actorul nostru şi L-ar fi întrebat „Dacă lumea este controlată de divinitate (adică de Tine, n.n.), de ce există răul”, oare nu i-ar fi spus la fel? Oare nu l-ar fi mustrat ca şi pe ei cu aceeaşi asprime? Sunt convins că da, ba chiar că i-ar mai fi adăugat şi alte cuvinte mai aspre pentru acuzaţia potrivit căreia Dumnezeu ar fi cauza răului din lume. Apoi, dacă cu acesta ar fi aspru, atunci cum va face cu Marx, Engels, Lenin şi Stalin? Cu ei nu mai are nicio treabă, pentru că singuri şi-au ales culoarea… şi focul iadului!

Dragilor, Dumnezeu nu este Cel care a făcut începutul răului în lume, El este Cel care i-a „pus hotar peste care nu mai poate trece”! În serviciul divin funerar al înmormântării, atât de cunoscut, cea dintâi rugăciune de iertare pe care slujitorul o citeşte celui răposat face următoarea precizare: „Ca răul să nu fie fără de moarte, ai poruncit amestecului şi acestei negrăite legături a Ta (adică omului, n.n.), să se desfacă şi să se risipească…” (Molitfelnic „Slujba înmormântării). Diavolul, ca autor al răului, „a început lucrul său” din invidie. El nu a suportat „starea din Rai a primei perechi de oameni zidite de Dumnezeu, bărbat şi femeie, binecuvântaţi ca să se înmulţească şi să fie stăpânii întregii lumi, el se considera nedreptăţit că nu a fost desemnat „controlor al lumii” (ca să fiu în tema întrebării actorului), aşa că a început lucrul său distructiv, care copiază în sens negativ lucrarea lui Dumnezeu, adică:

Dacă Dumnezeu a făcut lumea din iubire, el pune lumea în contradicţie prin ură;

Dacă Dumnezeu a cerut lumii credinţă şi mărturisire prin închinare, el îndeamnă la necredinţă;

Dacă Dumnezeu a zidit în om nădejdea că drumul său se va finaliza prin mântuire, el pune îndoiala şi întrebările care raţionalizează credinţa.

Din această lucrare potrivnică vedem că ţinta diavolului este mintea, pentru că prin minte se acceptă credinţa; a doua ţintă este inima, pentru că din inimă izvorăşte nădejdea; iar ultima ţintă este însăşi fiinţa umană, care prin credinţă şi nădejde ajunge la mântuire, adică la iubirea de Dumnezeu, or acest lucru nu-i este pe plac şi atunci pune pe unul sau pe altul dintre slujitorii săi ca să întoarcă pe om din drum, punând în conflict credinţa cu raţiunea, în locul nădejdii îndoiala şi în locul iubirii ura nemărginită. Istoria ne arată că această lucrare a diavolului a îndepărtat lumea de Dumnezeu atât de mult încât ea nu se mai putea întoarce din drumul spre pieire decât prin Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului, astfel activându-se în om din nou credinţa şi nădejdea, încât ochii minţii şi voia inimii să simtă din nou Lumina, care de acum lucrează în întuneric şi oricât s-ar mai zbuciuma diavolul întunericul lui nu o va mai putea cuprinde.

Dar să revenim la întrebarea americanului Morgan Freeman (n. 1937), cel care a realizat serialul în şase episoade sub titlul „Povestea lui Dumnezeu” şi să precizăm că uneori devine necesară, fie măcar pentru că ne trezeşte din nou şi din nou preocuparea de a ţine drept drumul credinţei adevărate – pe de o parte, fie că ne cheamă raţiunea ca să deschidă calea către cunoaşterea dumnezeiască fără a ne pune singuri piedici; adică „să nu ne mai faultăm singuri” că are cine să o facă, ce s-au terminat americanii şi acoliţii lui Marx?

Vremurile de azi sunt pline de capcane, de ispite îndreptate atât către minte, cât şi către trup, astfel încât trebuie să păşim nestingherit pe treptele cunoaşterii lui Dumnezeu, măcar din lucrurile Sale, dacă nu şi din învăţătura Sa. Calea obţinerii acestei cunoaşteri are trei trepte, toate izvorâte din rugăciune curată. În slujba Vecerniei este o rugăciune care le însumează aşa: „Doamne, învaţă-mă îndreptările Tale”, adică dă-mi credinţă; „Doamne, înţelepţeşte-mă cu îndreptările Tale”, adică dă-mi nădejde; „Doamne, luminează-mă cu îndreptările Tale”, adică dă-mi minte ca să pricep cu câtă iubire ai făcut lumea şi ce Jertfă a dat ca prin ea să se mântuiască. Cele trei trepte acoperă distanţa dintre „chipul lui Dumnezeu”, care i-a fost dăruit omului la creaţie, şi „asemănarea cu Dumnezeu”, care este încununarea virtuţilor ce-l fac pe om „să se odihnească în El”.

Numai că scara drumului de la pământ, adică de la „chip”, şi până la cer, adică până la „asemănare”, este „controlată la sânge” de fârtaţii diavoli şi slugile sale, oamenii care înşişi „s-au dat lui”, încât nu-i de mirare că apare câte un american să întrebe nătâng, or vreun Marx sau… Stalin, care să îmbârlige mintea ca să-l convingă pe om că este propriul lui stăpân şi, ca atare, face ce vrea cu viaţa lui. Acesta este argumentul care face lumină şi dă răspuns întrebărilor neroade, adică:

  1. Dumnezeu este Stăpânul lumii pentru că El a zidit-o, dar a trecut acest atribut în mâna omului ca dar când i-a zis: „umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Gen. I, 28), deci este stăpân real, nu facultativ, or ca stăpân real devine şi responsabil de urmările faptelor proprii, deci a călcării poruncii şi a căderii din Rai. Omul a devenit responsabil pentru că prin cădere a început răul să existe în lume, nu contează că această cădere a fost provocată, pentru că porunca i-a fost dată lui şi nu altcuiva. Amintiţi-vă cuvântul Scripturii care consemnează că omul a vrut să se disculpe şi să dea vina pe şarpe, ceea ce Dumnezeu nu a acceptat.
  2. Dumnezeu guvernează lumea deoarece vrea ca să-şi împlinească rostul pentru care a fost zidită, adică, dând slavă Creatorului, să ajungă la fericirea veşnică, dar guvernarea nu o face ca dictatorii care s-au înscris în istorie prin faptele lor ca dictatori. Scriptura precizează că omul, desăvârşit de liber în opţiunile şi faptele sale, îşi alege drumul pe care să meargă: unii vor merge pe calea lui Marx, alţii vor pune tot timpul întrebări neroade încercând să-L scoată vinovat pe Dumnezeu pentru propriile lor fapte, doar doar vor scăpa de consecinţe, iar cei mai mulţi se vor îndrepta spre numărul fatidic, „666”, adică „sex, sex, sex”, iar cei mai „curajoşi” vor mărşălui pe străzi strigând şi în acelaşi timp confirmând că sunt liberi, că nu-i sileşte Dumnezeu ca să creadă în El şi că sunt responsabili pentru ceea ce au ales ca să facă.
  3. Dumnezeu a lăsat diavolului (iată câtă libertate…) „lucrarea încercării”, pe care Mântuitorul o numeşte generic „sită” când s-a adresat lui Sf. Petru şi i-a atras atenţia: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu, iar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu piară credinţa ta!” (Luca XXII, 31). Şi pe Iov îl ceruse (Cap. I integral) Satan, l-a rostogolit în sită până când a ajuns plin de răni pe grămada de gunoi în afara cetăţii, ba chiar l-a ajutat cu sita şi nevasta lui, care-i propusese să facă ultimul pas, acela de „a-L blestema pe Dumnezeu”, dar credinţa a biruit, aşa cum şi credinţa Sf. Petru a biruit în final. Vechiul Testament aminteşte de „oferta” făcută de Dumnezeu lumii în termeni foarte precişi: „Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronom XXX, 19).

Cât de inutilă şi de nătângă a fost pusă întrebarea de americanul nostru! Şi, culmea, jucase cândva într-un film rolul lui Dumnezeu! Poate tocmai de aceea l-a ales diavolul ca să pună întrebarea, nu credeţi?

Nu, nu sunt antiamerican, ba dimpotrivă aş zice, le respect opţiunile şi îi apreciez, dar mai sunt şi unii dintre ei care „dau cu bâta-n baltă”. Iată, am apreciat şi chiar sunt recunoscător unui alt american care, referindu-se la educaţia copiilor (în familie şi-n şcoală), a spus aşa: „Nu trebuie să pregătim drumul pentru copil, ci trebuie să pregătim copilul pentru drum”. Jos cu pălăria domnia ta, strigă mai tare ca să audă şi guvernanţii noştri, însă chiar dacă nu ştiu la care drum te-ai referit, tot meriţi aplauze, pentru că, la sugestia domniei tale, cel credincios are în faţă icoana cu Mântuitorul care binecuvântează pruncii!” (Matei XIX, 14)

Am apreciat atitudinea unui alt american, actorul Jonathan Jakson (n. 1982), care, înainte de a se converti la Ortodoxie în anul 2007, îşi mărturisea nedumerirea privind multitudinea de „credinţe”, zicând: „Nu mai înţeleg protestantismul pentru că, după mine, o casă care se divide nu poate exista. Există deja 23.000 de confesiuni, mii şi mii de confesiuni doar în America. Cum se potriveşte aceasta cu unitatea vechii credinţe din primii 1000 de ani? Biserica Universală era una singură… În unitate stă esenţa credinţei”, context în care a şi opinat că „un adevărat artist trebuie să nu uite că este chipul lui Dumnezeu!” (Interviu despre convertirea la ortodoxie, realizat în ziua de 27 febr. 2012 şi publicat în „Cuvântul ortodox” din 29.05.2017)

Dacă fac o comparaţie între cei doi actori americani, dintre care unul crede că Dumnezeu este o poveste şi a pus întrebarea amintită la început (pe când avea 79 de ani, adică ar fi trebuit să fie şi înţelept), iar celălalt, mult mai tânăr, s-a convertit la Ortodoxie pentru că a ştiut să aleagă Calea, Adevărul şi Viaţa, după ce „a cutreierat cu mintea prin hăţişul de credinţe, dar fără a pune întrebări neroade”, atunci pot repeta fără a greşi cuvântul Scripturii, care zice: „Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe (Cartea Înţelepciunii lui Solomon IV, 9), tradus în proverb pe glasul românilor aşa: „Părul alb nu ţine loc de înţelepciune, dar înţelepciunea ţine loc de păr alb!”

Concluzia celor scrise pe marginea temei ar fi tot o întrebare: Oare din pricină că „a secat înţelepciunea” se pun întrebări neroade sau din cauză că avem de ascuns neascultarea faţă de Dumnezeu şi, ca urmare, unii aleg să se ascundă în întunericul necunoştinţei ca să nu fie văzuţi cu adevăratul lor chip? Eu încă mai cred că n-a secat înţelepciunea, dar…

Pr. IONEL FILON

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: