Oameni şi cărţi

Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (CXXXII)

Revizionismul statelor vecine României întregite – respectiv al Rusiei Sovietice, Ungariei şi Bulgariei – s-a născut imediat după hotărârile plebiscitare adoptate de românii de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, dar mai ales după discutarea şi adoptarea Tratatelor de la Versailles, care recunoşteau pe plan internaţional starea de fapte creată de către basarabeni, bucovineni, transilvăneni şi bănăţeni.

Să încercăm să rezumăm cum au evoluat lucrurile în cazul bolşevicilor, în Rusia, Rusia Sovietică şi în URSS.

În general se cunoaşte că Antanta a sprijinit revoluţia burghezo-nobiliară din februarie-martie 19l7, în speranţa că va antrena şi păstra noua Rusie în cadrul alianţei iniţiale. În schimb, comandamentul german l-a ajutat şi finanţat pe Lenin şi ciracii lui să se întoarcă în Rusia, traversând frontul de răsărit şi organizând lovitura de stat din 25 octombrie – 7 noiembrie 1917. Câştigaţi n-au fost nici partenerii din Antantă, nici Puterile Centrale, ci doar bolşevicii.

Întreaga lume a apreciat răsturnările din Rusia ca un „adevărat cataclism”, care a produs „o impresie cu mult mai mare decât însuşi războiul mondial”; contemporanii au spus că aceasta era „o răsturnare mai radicală şi mai integrală” decât cele din 1789, 1848-1849 şi 1871 (Comuna din Paris).

Marile puteri victorioase în război n-au avut o poziţie nici unitară, nici constructivă, ci au privit lucrurile cu neîncredere, teamă şi ostilitate.

În cele 14 puncte ale lui Wilson (8 ianuarie 1918), SUA spera că va păstra Rusia cuprinsă de revoluţie în tabăra Antantei şi ea va intra în Societatea Naţiunilor, ca membră fondatoare. Wilson declara că „tratamentul” ce i se acorda Rusiei la Conferinţa Păcii va fi „piatra de încercare a bunăvoinţei învingătorilor”. Primul ministru englez Lloyd George spunea şi el la 5 ianuarie 1918 că „suntem mândri că luptăm uniţi cu noua democraţie rusă”. Însă, în curând, evoluţiile s-au schimbat. Când s-a semnat Tratatul de la Brest-Litovsk, la 3 martie 1918, Wilson a criticat acest document ca un „dictat” impus de germani şi îşi exprima simpatia pentru ruşi. Ulterior, aducând completări la cele 14 puncte din programul său de pace, Wilson declara un fapt care îi înfuria pe bolşevici: „teritoriul rus nu este sinonim cu fostul imperiu”. Wilson se referea la toate zonele periferice, în care îşi declarau independenţa Ţările Baltice, polonezii, finlandezii, basarabenii, armenii, iar pentru Asia Centrală el admitea neclar sistemul mandatelor şi trecerea acestor teritorii sub protectoratul Societăţii Naţiunilor. Ce rămânea din fostul imperiu trebuia să facă parte din forumul păcii de la Geneva.

Când s-a deschis Conferinţa Păcii la Versailles, Wilson spunea că acolo se auzea şi „vocea poporului rus”, fără să bănuie că el, Wilson, va cădea în alegerile ce se pregăteau şi SUA se vor retrage în acel fals „izolaţionism”. Între aliaţii SUA se conturau trei soluţii: a) ideea angajării unor tratative cu Rusia Sovietică; b) intervenţia armată în sprijinul centrelor de putere alb-gardiste (apărătoare ale vechiului regim contra bolşevicilor); c) crearea unui „cordon sanitar” din statele vecine şi dornice de pace, care să stopeze răspândirea bolşevismului şi să izoleze Rusia Sovietică.

Se pare că englezii au fost primii care, în martie 1918 au debarcat trupe la Murmansk, urmaţi de japonezi în august 1918 la Vladivostok, iar americanii în Siberia, în timp ce francezii – în Crimeea şi Odesa. Bolşevicii au încercat prin şase memorii, expediate la Londra, Paris, Tokio, Washington, în intervalul august 1918 – ianuarie 1919, să anunţe că dacă încetează intervenţia militară, ei sunt gata să restituie împrumuturile acordate vechiului regim şi chiar să acorde concesii firmelor străine. S-a încercat şi convocarea unor delegaţii ruseşti ale tuturor centrelor de putere, dar n-a fost posibil. Wilson, înainte de a se reîntoarce în SUA, a trimis la Moscova o delegaţie condusă de W. Bullit, care s-a întâlnit şi a discutat cu Lenin şi Cicerin, s-a schiţat şi un tratat de pace, fără a fi semnat. În luna mai 1919, Consiliul Suprem de la Versailles l-a recunoscut pe amiralul Kolceak „unic cârmuitor al Rusiei”. Ulterior, a fost recunoscut şi Denikin „stăpânitor al Rusiei meridionale”.

Pe măsură ce bolşevicii au înfrânt centrele de putere alb-gardiste, ei s-au întors cu ură împotriva marilor puteri victorioase. SUA l-a înlăturat pe Wilson şi s-a întors spre „izolaţionism”, iar Lenin şi-a instalat dictatura „proletară” şi a format nucleul URSS, folosind cu machiavelism contradicţiile între marile puteri: „vom antrena SUA contra Japoniei, întreaga Antantă contra SUA (fiindcă SUA e puternică, toţi sunt datori ei şi acum depind de SUA); ne vom mai baza pe contradicţiile dintre Antantă şi Germania” şi „vom colabora cu Germania”; pentru noi, Societatea Naţiunilor „nu-i decât Internaţionala Neagră care are ca scop „conservarea orânduirii burgheze”; de aceea, „contra ei vom ridica Internaţionala a III-a”, formată în martie 1919 de partidele comuniste şi muncitoreşti, care au aderat ca la un partid mondial. Încât, preciza Lenin, „de o parte Liga Naţiunilor, de altă parte Internaţionala a III-a, acestea sunt cele două tabere care se vor angaja în lupta finală”. Pacea de la Versailles era apreciată de Lenin a fi „o pace făţarnică, o pace nedemnă, silnică, impusă în scopuri de jaf şi îmbogăţire”, cei de la Versailles şi Geneva sunt „o haită de fiare, ce nu fac decât să se bată între ele şi nu au pic de încredere una în alta”. La 15 februarie 1920, Lenin declara public că „de îndată ce Rusia Sovietică se va întări, praf şi pulbere se va alege din Tratatele de la Versailles!”.

Presa românească îşi informa cititorii că Cicerin, comisarul afacerilor externe al URSS, declara în 1924 că „URSS nu a recunoscut tratatele de pace de la Versailles şi nici nu are de gând să le recunoască”; sovieticii, preciza el, contestă frontierele Ţărilor Baltice, Finlandei, Poloniei, României şi, ca urmare, „cere insistent revizuirea tratatelor de pace”. Când, în 1926-1927 Franţa şi Italia au încheiat tratate bilaterale cu România şi recunoşteau, în mod firesc, integritatea acesteia, guvernul sovietic găsea cu cale să facă declaraţii publice că URSS nu a recunoscut şi nu va recunoaşte graniţele României. Tot astfel, când în 1929 s-a adoptat Pactul Kellogg-Briand şi Protocolul de la Moscova – care prevedea punerea cu anticipaţie în vigoare a prevederilor sale, adică excluderea războiului ca mijloc de rezolvare a conflictelor între state, guvernul sovietic făcea din nou precizarea că semnarea de către România a acestui document diplomatic nu rezolvă litigiul teritorial pe care îl are în problema Basarabiei.

Internaţionala a III-a sau Kominternul, ca partid mondial aflat în solda URSS, înfiinţa, după crearea sa în martie 1919, centre de propagandă clandestine în toate capitatele europene şi avea o ceată de propagandişti, în frunte cu Radek, Bella Kun, Buharin, Markovici, Grunzenberg etc., care se adresau partidelor comuniste şi muncitoreşti afiliate partidului mondial de la Moscova cu lozinca: „Fabricaţi revoluţionari aşa cum Ford fabrică maşini! Cu ei trebuie să distrugem sistemul tratatelor de la Versailles şi Internaţionala Neagră!” Internaţionala a III-a avea un „stat major” de salariaţi în lume, al căror număr sporea de la 800 la 1.000 în primul deceniu, 19l9-l929, iar numărul membrilor Kominternului creştea, după unele statistici ale vremii, de la 887.745 în 1921 la 1.200.000 în 1939. Chiar dacă Stalin l-a îndepărtat pe Troţki de la conducere, în 1926 preşedintele Kominternului, Zinoviev declara la Moscova: „Credem că va fi dat generaţiei noastre să trăiască victoria proletariatului la scară mondială!”. În acelaşi an, în Rezoluţia Comitetului Executiv al Kominternului se arăta că „nu există decât un singur mijloc de a scăpa de jugul imperialismului: distrugerea Societăţii Naţiunilor”, iar la Congresul al VI-lea al aceluiaşi partid mondial se lansa lozinca: „Război hegemoniei militare franceze, apărătoarea odiosului sistem al tratatelor de la Versailles!”.

Concret, după eşecurile revoluţiei din Ungaria şi Germania, în atitudinea faţă de statul român, sovieticii au pus la cale două acţiuni diferite până la criza din 1929: răscoala de la Tătar Bunar şi crearea în vecinătatea României întregite a Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldova. 

Print Friendly, PDF & Email

Admitere USV

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: