Ion Luca – o personalitate pregnantă în dramaturgia românească interbelică (1)

Teatru de Ion Luca în editii Nicolae Cârlan

 În 1947, când, la nivel politic, în România, se considera, oficial cel puţin, încheiată tranziţia spre comunism, desfăşurată sub straja vigilent-revoluţionară a bravei armate sovietice „eliberatoare”, Ion Luca era (se poate spune cu perfectă îndreptăţire acest lucru) Cineva în perimetrul dramaturgiei româneşti. Era Dramaturgul ION LUCA nu numai consacrat, dar şi validat ca atare! (Vezi, în acest sens, studiul critic Drama vitalistă a d-lui Ion Luca, de Petru Comarnescu, în „Viaţa românească”, anul XXXVI, nr. 12, decembrie 1944, p. 81-101.) Din 1933, anul debutului, dramaturgul acesta viguros şi tenace izbutise să-şi introducă în spaţiul public 10 (zece) piese de teatru, toate viabile, într-un fel sau altul, până în zilele noastre şi dincolo de ele, din care 6 (şase) cunoscuseră gloria ascensiunii scenice la teatre din categoria „Naţional”: 1) la Bucureşti (Iuda din Cariot, stagiunea 1933-1934, încununată cu marele premiu al Teatrului Naţional pentru cea mai valoroasă piesă a stagiunii (semnată, însă, de George Ciprian şi Ion Luca!); Femeia cezarului, stagiunile 1940-1941 (încununată, de asemenea, cu marele premiu al Societăţii Scriitorilor Români – de data aceasta – pentru cea mai valoroasă piesă românească a stagiunii) şi 1946-1947; Icarii de pe Argeş, stagiunea 1940-1941 şi Năframa iubitei, stagiunea 1946-1947), 2) la Cluj (Morişca, stagiunea 1936-1937) şi 3) la Iaşi (Rachieriţa, stagiunea 1942-1943), performanţă nu ştim dacă egalată de careva dintre congeneri, cel puţin în această perioadă interbelică la care se raportează intervenţia de faţă.

De asemenea, concomitent cu prezenţa scenică, Ion Luca şi-a văzut tipărite (la edituri prestigioase) şi cele mai multe dintre piesele concepute în acest timp, precum urmează: 1) la Editura Cartea Românească: Alb şi negru (Constantin Vodă Cantemir) – în proză şi în versuri – şi Icarii de pe Argeş – în versuri – (ambele, în anul 1933) şi Rachieriţa – în versuri – (în anul 1934); 2) la Editura Casa Şcoalelor: Femeia cezarului, în acelaşi volum cu Morişca (în anul 1943) şi 3) la Editura Fundaţiilor Regale (în colecţia Scriitorii români contemporani): Amon-Ra – în versuri – (1943), Năframa iubitei (1944) şi Salba reginei (1947). Toate aceste piese au fost publicate şi la Bacău, anticipativ sau nu, după cum unele piese din repertoriul dramaturgic al lui Ion Luca au văzut lumina tiparului doar la Bacău : Femeia, fiica bărbatului (la Tipografia Municipiului Bacău, 1938) şi Javra pământului (în Tiparniţa Primăriei,1942).

Celor considerate de el ca fiind de maximă alonjă axiologică, preponderent pe baza succesului spectacular, autorul s-a îngrijit să le asigure transpunerea în limbi de prestigiu universal : Evdochia /Femeia cezarului) – în limbile italiană (Bacău, 1938, trad. Enzo Loreti), engleză (Bacău, 1938, trad. Alice V. Wise), germană (Bacău, 1938, trad. Alfred Klug), franceză (Bacău, 1939, trad. Fred Hermann) şi greacă (trad. Anton Mistachide; aceasta rămasă în manuscris, va fi fost depusă de traducător, înainte de război, pe la vreun teatru din Atena); Femeia, fiica bărbatului – în limbile germană (Bacău, 1938, trad. Alfred Klug) şi franceză (Bacău, 1939, trad. Fred Hermann); Morişca – în limba germană sub titlul Rechts oder Links? – Stânga sau dreapta? – (Cernăuţi, 1938, trad. Alfred Klug) .

Iată, s-ar putea afirma, pe bună dreptate, un autor prestigios, cu rosturi împlinite în ceea ce priveşte creaţia literară proprie, care, dacă ar fi înţeles încotro şi cu ce consecinţe (dezastruoase) se va îndrepta existenţa românească începând cu anul 1948 (dar de unde atâta perspicacitate? De la Ialta doar! Însă…), ar fi considerat că cel mai înţelept din partea-i era să-şi pună „lira-n cui” şi să se complacă a vegeta în sfera unei existenţe anodine, chiar pur şi simplu domestice, ca belfer de liceu sau / şi ca avocat la Bacău, punând „la păstrare” zestrea literară acumulată în circa un deceniu şi jumătate de activitate creatoare asiduă şi de reprezentare publică (spectaculară sau /şi editorială) a produselor acesteia pe scenele teatrelor sau pe file de carte tipărită. Uşor de zis astăzi, dar să ne gândim, intrând (cum se zice) în pielea împricinatului Ion Luca, în condiţiile vremurilor tulburi de atunci, dacă ar fi fost posibil să şi dăm curs soluţiei imaginate de noi acum, la atâta vrem „după trecerea turcilor”… sovietici!? Cum însă pentru un atare demers n-am putea face apel decât la argumente colectate exclusiv de prin universul prezumţiilor, ceea ce n-are prin nimic a face cu investigaţia ştiinţifică, proprie istoriei literare, preferăm să cedăm întâietate amatorilor de operaţiuni conjecturale, iar noi să cercăm a proiecta pe ecranul vremii interbelice româneşti imaginea realistă a unui Ion Luca fanatizat de patima dramaturgiei, aidoma vreunui călugăr „nebun după Christos”, căci, „Pe la patruzeci de ani, când şi-a descoperit vocaţia pentru dramaturgie, insul acesta, care poseda două doctorate […], în Teologie şi în Drept, avea să părăsească totul – baroul, catedra, altarul, oraşul şi chiar familia – pentru a deveni scriitor. Devenise.” (Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Bucureşti, Editrura Cartea Românească, 1983, p. 188.)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!