Se pare că depozitele de imaginaţie şi creativitate se află la aceste vremuri mai degrabă în dotarea dascălilor noştri, care au irupt în „producţii” de literatură. Mircea Aanei, Ioan Ţicalo, Valeriu Sandovici, Lucian Ioniţă, Octavian Nestor, Traian Rei, Emanuel Rei, Traian Nistiriuc. Iată doar câteva nume, într-o enumerare „după memorie”, care şi-au „adunat” producţia literară într-o carte sau mai multe.
Între aceştia se numără neapărat profesorul Emil Simion, care îşi încearcă din nou puterile într-un roman – Lacrima piezişă a destinului – roman de dragoste (Ed. George Tofan, Suceava, 2017). Vâna acestuia este înfiptă în lumea satului, una conectată însă la modernitatea vremurilor. Iubirea nu este – precum în folclor adesea – o boală, ci, spune Ioan Ţicalo în prefaţă, „Eşti atâta om de câtă iubire eşti capabil (…). Pare că această credinţă vrea să inducă Emil Simion în paginile romanului”. (Un imn închinat iubirii, p. 4). Sentinţa Elei din finalul romanului „A iubi cu adevărat, Marie, înseamnă ceva. Restul… nimic”, pare să salveze mesajul unui venit din simplitatea, astfel curată, a lumii satului. (D.T.)
Comentarii