Nu foarte înzestrată într-ale artei culinare – nu că acum aş fi –, m-am străduit, când mi-am început cariera de mamă, să-mi hrănesc copilul astfel încât să fie sănătos, să-i ofer diversitate şi, totodată, să-i creez amintiri gastronomice de neuitat. Am apucat, temeinic, în mână, cartea de bucate, am învăţat să fac supe, borşuri şi ciorbe, mi-am exersat îndemânarea cu tocăniţe, m-am străduit să fac sarmale şi ardei umpluţi, ba chiar mi-am dat măsura talentului făcând gogoşi şi plăcinte, lucru mare, având în vedere că aluaturile dospite îmi ridicau mari probleme. Eram chiar mândră de mine, având în vedere că nu păream a fi dăruită pentru a rămâne în amintirea copilului meu cu mâncărurile mele.
Crescuse mărişor al meu, era adolescent şi, după o discuţie în care am rememorat fapte şi oameni, m-a pus păcatul să-l întreb, tainic, pregătindu-mă să-i savurez răspunsul şi ascuţindu-mi auzul să captez orice şoaptă laudativă: „Oare tu, când o să fii om în toată firea, despre ce mâncare o să-ţi aduci aminte cu drag, ca fiind cea care îţi aminteşte de casă şi de mine?”.
Şi al meu, serios cum a fost întotdeauna, îmi răspunde, fără să-şi dea seama că-mi face sufletul ţăndări: „Cartofii prăjiţi cu ochiuri, mama!”.
Orgoliul meu de gospodină s-a întins pe jos, atunci, cât era de lung, şi-a început să plângă, cu sughiţuri, momentele când m-am chinuit să învăţ a învârti sarmale şi-n care m-am luptat vitejeşte cu aluaturile fiindu-mi încă vii în amintire. Se vede treaba, inutile strădanii. M-am consolat doar la gândul că putea să-mi răspundă că-i e totuna ce-a înfulecat de-a lungul anilor şi că important este că a scăpat fără nicio toxiinfecţie alimentară, dar am protestat slab, cât de elegant am putut. „Lasă, mama, nu te supăra! Important este să-i faci tu, cartofii ăia!” Şi mi-a mai venit să mă întind o dată pe jos, topită de vorbele lui.
Copiii se hrănesc cu iubire, amestecată, uneori, cu cartofi prăjiţi şi ochiuri.
Mi-a placut meniuuu …
saru-mana