Vreau la „bunica” mea !…

 August, cu temperaturi destul de ridicate, a dat destule bătăi de cap stranierilor reveniţi pentru o scurtă perioadă acasă, prilej şi pentru a-şi rezolva diverse probleme la Serviciul paşapoarte din Suceava.

Strada Petru Rareş, înţesată cu oameni cu copii în braţe sau de mână, dar şi cu maşini cu numere străine, a fost ca un furnicar zile în şir. Cozi interminabile le-au pus la încercare răbdarea, citindu-li-se pe feţe starea de oboseală şi iritare.

Într-una din zile am trăit bucuria să-l reîntâlnesc aici pe un fost elev, Andrei, împreună cu soţia şi copilul lor de vreo cinci ani, care m-a cucerit din prima clipă. Bucuria revederii ne-am exprimat-o printr-o îmbrăţişare emoţionantă şi o strângere de mână. A terminat o facultate, fiind coleg de grupă cu Anca, soţia lui. O pereche potrivită, de la care am aflat lucruri interesante.

Fără a sta prea mult pe gânduri, după încercări eşuate de a găsi ceva de lucru convenabil profesiei lor, au luat şi ei drumul lung al străinătăţii. Îi urmăream cu strângere de inimă şi aflam poveşti adevărate care ar trebui să-i pună serios pe gânduri pe guvernanţii noştri. Încet, încet ţara va rămâne fără mulţi locuitori pentru că reîntoarcerea multora stă sub semnul întrebării.

– Noi am avut noroc, spuse Anca, tot mângâindu-şi cu o mână odorul. Am nimerit la un patron omenos, căruia i-am căzut cu tronc, cum se spune. Ştim bine spaniola studiată în facultate, iar după proba de lucru am intrat în graţiile lui. Mereu ne dădea ca exemplu celorlalţi angajaţi.

– Mai mult decât atât, a intervenit Andrei cumva mândru, ne-a luat în gazdă la el. Are un fel de castel mobilat cu gust, pe care fiul nostru Ştefăniţă Xavier îl colindă ori de câte ori vrea.

Nu m-am putut abţine şi i-am întrebat de ce i-au pus şi prenumele Xavier.

– Aşa a vrut soţia patronului. Pe el îl cheamă Xavier.

Deodată, blonduţul cu ochii precum cerul senin i-a şoptit ceva tatălui la ureche. Andrei m-a privit fix şi a început să zâmbească. M-a întrebat apoi dacă aş vrea să ştiu ce i-a spus. Am dat afirmativ din cap, gândindu-mă că ar putea fi vorba şi despre mine.

– M-a rugat să vă transmit să nu mai vorbiţi, că nu îi place. L-am privit mirat şi l-am mângâiat pe creştet. Abia din acel moment durerea înstrăinării începu să se depene.

– Xavier nu ştie deloc româneşte şi nici nu vrea să înveţe. Într-un fel suntem şi noi vinovaţi, spuse mama cu un uşor tremur în glas.

Ajunşi de câteva zile aici, acasă, după o absenţă de doi ani, băiatul a început să plângă, refuză uneori să mănânce şi spune că el vrea înapoi la „bunica” lui, încât părinţii noştri au rămas fără cuvinte. Bunicile Maria şi Teodora i-au pregătit o frumoasă surpriză: un costum naţional cusut cu pui, opincuţe din piele, un fel de chimir cu mărgele şi o pălăriuţă cum se poartă prin zona noastră. Râzând, Andrei mi-a relatat toată scena.

– Tot auzind spusele bunicelor că i se potriveşte de minune costumul, iar puii sunt ochioşi, Anca îi traducea micuţului care devenea tot mai curios. Deodată a întrebat-o unde sunt puişorii, că el nu-i vede, n-au cioc, aripi, pene. Toţi au izbucnit în râs şi l-au aplaudat, după care a aflat că, de fapt, puişorii sunt floricele cusute pe cămăşuţă. Destul de des ne spune să sunăm în Spania pentru a auzi glasul „bunicii”. Se bucură grozav şi îi spune că o iubeşte şi că îi este dor de ea. Într-o seară i-a cântat la telefon şi a întrebat de prietenii lui de joacă.

După ce soţia a născut, a rămas un an acasă cu el. Apoi Xavier a trecut în grija „bunicii”, o femeie cu suflet mare, ca o adevărată mamă. Îl iubeşte nespus de mult, încât uneori ne face să fim geloşi pe ea. Noi, trei, mai rar reuşim să fim mai multe ore împreună. Seara, când ne întoarcem, de multe ori îl găsim adormit, iar dimineaţa îl lăsăm tot aşa. Îl sărutăm doar în somn. Am încercat în fel şi chip să-l convingem să înveţe şi româneşte. Am decis să nu mai vorbim spaniola în prezenţa lui, cu speranţa că îl vom determina să intre în dialog cu noi. Nici vorbă! După puţin timp fugea la „bunica”. Doamne, pentru bani ne înstrăinăm comoara de băiat!…

O pauză de câteva clipe bune se aşterne între noi. Nu ştiam pe moment ce să le spun. Xavier mă tot fura cu coada ochiului şi îşi încreţea fruntea, apoi muşca rar dintr-un covrig. După ce goli pe jumătate o sticlă de suc, i-a spus mamei să o sune pe „bunica”. Se plictisise să ne tot asculte, neînţelegând nimic.

– Pe care dintre ele? a intervenit Andrei, sorbindu-l din priviri.

Xavier începu să scârţâie puţin, bătu dintr-un picior şi îi spuse hotărât că pe cea din Spania. Amândoi părinţii au ridicat întrebători din umeri, în timp ce micuţul a început să le ordone: „Vreau, vreau, vreau!“, convins fiind că i se va îndeplini dorinţa.

– Familia patronului nu are nepoţi, rosti Anca. Fata, profesoară, într-un oraş la vreo trei sute de kilometri, iar băiatul, cadru militar la Barcelona, mult mai departe. Xavier probabil le mai alină dorul de ei. Ar fi păcat să nu recunoaştem că ne merge bine acolo. Am construit o casă destul de mare şi aici. S-ar putea ca până la urmă să rămână goală. Patronul i-a încredinţat lui Andrei conducerea unei ferme din cele patru pe care le are. Răspundere pe termen lung. Nici nu ştim ce să zicem: noroc sau nenoroc? Să ne înstrăinăm chiar cu totul? Nu putem accepta dictonul latin: „Ubi bene, ibi patria!”, ci acolo unde te-ai născut şi îţi sunt rădăcinile.

 – În puţinele momente de răgaz, gândul mă duce imediat acasă, la comuna noastră, aşezată la graniţă, un fel de rai pe pământ. Dorul de ţară, de locurile pe care ai deschis ochii şi ai rostit mamă şi tată e mai puternic decât toate averile străine. Vorba tatei: „Băiete, deschideţi bine ochii! Oricât de bine aţi fi văzuţi acolo, tot străini sunteţi. Pe cel mic l-aţi înstrăinat deja. Îmi arde sufletul. Cum să nu înveţe limba noastră? Cu cât aţi adunat până acum, mulţumiţi lui Dumnezeu şi rămâneţi români până la capăt!

Odată ajunşi acasă respirăm altfel şi ne simţim în largul nostru. Foşnetul ademenitor al codrului, susurul pârâului din apropiere, hora satului, slujbele duminicale la biserică, întâlniri cu rude, prieteni, cunoscuţi, plimbări ca în copilărie şi adolescenţă, nopţi de somn în fânul proaspăt din fânarul gospodăriei, mirosul de borş de găină de casă şi cel de plăcinte.

Andrei s-a oprit. Două bobiţe de rouă i-au apărut brusc pe obraz. Ar fi vrut să mai spună ceva, dar un nod i s-a pus în gât.

 – Ne tot gândim la copil că până la vârsta asta nu şi-a însuşit nicio boabă în româneşte. Mare, mare păcat. Cine ştie câţi copii de stranieri uită limba română şi treptat îşi pierd identitatea, devin apatrizi, a adăugat Anca pe un alt ton.

 – Of, Doamne, străinătatea asta multe lacrimi stoarce şi multă durere lasă acasă, spuse Andrei suspinând adânc.

 Deodată, un angajat al instituţiei, cu un tabel în mână, le-a strigat numele. Ne-am despărţit invitându-i să-mi facă o vizită, pentru că vor mai rămâne în ţară până spre sfârşitul lunii septembrie, un bonus din partea patronului, dar şi un gol în suflet pentru „bunica”.

 Duminică seara Andrei m-a sunat şi mi-a spus că Xavier a lăsat-o mai moale cu plânsul, când a auzit că va rămâne aici, la bunici, dacă nu încetează. Ne-a pus la punct, să nu râdeţi! Când a vorbit cu „bunica”, i-a transmis şi ceea ce intenţionăm noi. Ea, de zece ori mai agitată decât băieţelul: „Să nu cumva să-mi faceţi aşa o supărare. Casa e goală fără el şi tresar la cel mai mic zgomot, iar când aud voce de copil, mă gândesc repede la scumpetea noastră”.

 Am mai trecut pe strada cu atâtea amintiri estivale… Rar se mai pot vedea câte doi, trei oameni urcând scările solicitatei instituţii. Stranierii, majoritatea, au plecat înaintea primelor stoluri de păsări călătoare spre ţările calde…

 Îmi sună în urechi vorbele unui stranier, rostite într-un grup de pe strada cu pricina: „Nu trebuie să părăsim ţara cu totul. E atât de frumoasă şi primitoare. Sperăm ca nu peste mult timp să terminăm cu acest zbucium şi să ne regăsim liniştea aici, acasă. Nu vrem ca România să devină doar ţară de vacanţă pentru noi. Ne-ar bate Dumnezeu, nu alta”.

EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: