Limba română moare câte puţin?

Este mai greu pentru un vorbitor cult să-şi imagineze, chiar şi să stea de vorbă, cum e cu cineva care stăpâneşte greu o limbă. Mi s-a întâmplat şi mie când am fost în vizită într-o ţară a cărei limbă nu o cunoşteam şi parcă mă simţeam marginalizată. Am înţeles din această experienţă că locuitorii oricărei ţări care îşi respectă limba impun, totodată, şi respect pentru ţara lor.

În Basarabia, nu ştiu de ce, inversarea valorilor a fost, este şi încă mai rămâne a fi un fenomen firesc. De fapt, am mai multe argumente, în a căror interpretare oamenii se împart în diferite categorii. De ierarhizarea lor depinde şi criza lingvistică din care nu mai iese Republica Moldova. Aşadar, o categorie, încep cu ea, din compătimire, şi-a băgat în cap şi transmite convingerea din tată-n fiu, că are importanţă ce pui pe limbă, dar nu ce scoţi pe limbă. Vocabulele din organul vibrant al acestora curg ca o diaree de cuvinte: vorbesc liber, uşor, acordă, iau interviuri, îi poţi vedea des la emisiuni TV, le ştiu pe toate, vorbesc de politică, dau sfaturi, – ce mai, ei le ştie pe toate. Pe aceştia nu-i deranjează însă că în verbozitatea lor e mult deşeu lingvistic. Important pentru ei este mediatizarea lor verbală, popularitatea, în rest – „Aveţi puţintică răbdare”.

În faţa acestora, ca într-un con de umbră, stă o altă categorie de oameni – intelectuali ajunşi prin muncă proprie, formaţi profesional prin lucrul bine făcut (nu e o expresie întâmplătoare), căutând „cuvântul potrivit la locul potrivit” (o afirmaţie a lingvistului basarabean Emil Mândâcanu), care nu vor să dezamăgească „limba ca un fagure de miere”. Aceştia sunt invitaţi doar la emisiuni de cultură, care se difuzează noaptea, la ore târzii, şi sunt privite/audiate de cei care mai au insomnia lecturii. La această oră vax populi schimbă a lehamite asemenea canale. El îşi potoleşte foamea instinctuală, la oră târzie, bineînţeles, pe care o reproduce într-o ambianţă desăvârşită, iar în această situaţie cultura e în plus.

Intelectualitatea din Basarabia marginalizată şi până azi de conducere, privită cu indolenţă de societatea mediocră are câteva explicaţii. Exodul multor intelectuali peste Prut, imediat după război, a lăsat această periferie a României fără creiere. Politica de deznaţionalizare avea tendinţa să lichideze omul cu poziţie, demn, cărturar ca să conducă mai uşor cu cel necărturar. Asta s-a reuşit să-l pocească interior pe basarabeanul cuminte, timp de 50 de ani. Cuminţenia lui a devenit o lecţie însuşită, pe care o mai moştenesc generaţiile tinere, atunci când unii mai spun şi azi „ne ponimaiu, govori po russki” (nu înţeleg, vorbeşte ruseşte), „vaş ţaranskii iazîk” (limba voastră ţărănească) etc. Iar altă explicaţie, de ce limba română nu este regină nici azi în Basarabia, este că, îndoctrinaţi, obosiţi şi de nădejdea, nu doar de limba în criză, intelectualii nu se mai solidarizează aşa ca paşoptiştii de cândva.

Limba română în Basarabia parcă moare câte puţin. Şi asta s-a întâmplat, pentru că bunătatea noastră proverbială, despre care ne-am dat seama mai târziu că este o povară, a cedat în faţa „fratelui mai mare”. Ne-a plăcut să demonstrăm, învăţând limba rusă şi vorbind-o mai bine decât pe cea maternă, că suntem mai civilizaţi. Poate cineva să spună, şi are dreptate, nu contest, constrângerea politică de deznaţionalizare a fost categorică în perioada sovietică, impunând băştinaşilor o limbă străină, băgându-ne pe gât limba rusă, de care nu ne putem descotorosi nici astăzi. Mă întreb, însă, îi întreb şi pe alţii, mai ales pe tinerii din Basarabia, care au mult mai multe oportunităţi decât până în ´89 – biblioteci, cărţi, informaţii, întâlniri cu mediul lingvistic din România – , vorbesc astăzi o română corectă? Nu cumva, am cedat rusa în favoarea limbii engleze ca să părem mai cool? Azi nu ne mai împiedică nimeni ca să ne strălucească chipul de inteligenţă în limba română, dacă, în primul rând, cei de la guvernare nu sunt un model de exprimare. Acesta este însă ultimul bastion care ar putea să îmbunătăţească mediul nostru lingvistic.

Dacă n-am exclude lectura ca necesitate din priorităţile şi preocupările noastre actuale, am deveni culţi cu desăvârşire, însă „un om cult, scria Nicolae Iorga, înseamnă o minte deschisă către bunătate şi frumuseţe”. Un om cult nu este cel care vorbeşte bine, dar care gândeşte şi vorbeşte frumos în limba sa maternă, care nu le ştie pe toate, dar le trece prin raţiunea sa pe toate.

În cartea sa „Şi totuşi, limba română”, scriitorul, publicistul, lingvistul şi marele român Vlad Pohilă scria: „Dacă ar fi să ne exprimăm într-un spirit mai realist, limba noastră aici, în Basarabia, este ca o căprioară hăituită de vânători sălbatici. Sau, de vreţi, ca o copilă frumoasă de la ţară, părăsită de ai săi, şi expusă mereu primejdiei violului”. Ce bine ar fi ca să iubim această căprioară – Limba Română – să o vânăm mai des, chemând-o şi ademenind-o cu cele mai alese cuvinte, mâncând şi plângând ca Labiş, sau Mateevici, sau ca Vieru „când nu poţi plânge şi nici râde,/ când nu poţi mângâia/ şi nici cânta/cu-al tău pământ,/ cu cerul tău în faţă,/ tu taci atuncea/ tot în limba ta”.

SILVIA STRĂTILĂ

Chişinău

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. respect pentru atitudine

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: