Cu apa curgând în lumină

Când prima fântână din Tivoli a ajuns în faţa ochilor mei, arteziana făcea parte de mult din cel mai durabil peisaj, acela gravat cu diamantul copilăriei fericite. Sirenele din Câmpulungul Bucovinei existau cu peste jumătate de secol înainte de venirea mea pe lume, sosite de la Viena după ce prinţul Rudolf de Habsburg, fiul împăratului Franz Josef, asistase la sfinţirea locului în care avea să se înalţe una din frumoasele biserici ale aşezării. Amănuntul aveam să-l aflu mai târziu, prea târziu ca să-mi zdruncine convingerea că apa care ţâşnea din gura plăsmuirilor pe care prinţesele acvatice le ţineau în braţe urca dintr-un afund de mare şi că înălţarea excepţională la suprafaţă, atât de deosebite cu dublele lor cozi, era legată de mezina, de Micuţa Sirenă a lui Andersen, pe care o implorau să renunţe la iubirea pentru un pământean şi să se reîntoarcă în împărăţia apelor. Superbă, dar mai puţin misterioasă, această primă fântână din Tivoli strălucea pe cartonul puternic colorat al unei ilustrate pe care mi-o trimisese un adolescent, ca şi mine atunci, dar nu din Roma, ci de undeva din sudul Italiei. Faptul că şi următoarele înfăţişau alte arteziene din Tivoli, m-a pus pe gânduri: nu mai întâlnisem pe cineva atât de îndrăgostit de fântâni create nu ca să ne astâmpere setea, ci ca să ne încânte privirea. Avea să mi se întâmple peste ani, la vernisajul unei expoziţii Dany Madlen şi Gheorghe Zărnescu, la Teatrul Naţional din Bucureşti, când cumnatul meu mi l-a prezentat pe sculptorul Constantin Lucaci, al cărui bursier Herder fusese la Viena. Cred că ar merita ca tinerii din liceele şi facultăţile de artă să-şi propună călătorii nu doar pe trasee desenate de muzee, ci şi de minunatele sale fântâni cinetice!

Distanţa de la Roma la Tivoli este relativ mică, însă s-a dovedit îndeajuns pentru ca să-mi depăn mie însămi amintirile cu fântâni sub cupola lor de cristal, iar pentru Niadi şi Valentina Veselovschi Buşilă – al cărei dicţionar explicativ pentru vizitatorul de muzeu face parte, de la apariţie, din bagajul meu restrâns de cititoare care călătoreşte ca să vadă -, să-şi evoce, fiecare în felul său, secolul XVI la Tivoli. Niadi pentru un subiect care o atrage, arta grădinii din perspectivă culturală, iar Valentina Veselovschi Buşilă pentru personalitatea cardinalului Ippolito d´Este, fiul faimoasei Lucreţia Borgia, şi pentru ce i-a arătat nou Villa d´Este la fiecare din nu puţinele vizite pe care le-a făcut aici. De fapt, faimoasă este întreaga familie d´Este cu o lungă istorie care ar începe chiar cu Hercule, convingere care pulsează şi în sanctuarul său, Santuario di Ercole Vincitore, recent restaurat, şi în podoabele vilei. Şi care consună cu aceea a aşezării, ce se consideră mai veche decât Roma şi care, în ipostaza de comună a provinciei romane, pe blazonul dominat de o acvilă încoronată a aşezat aprecierea lui Virgiliu din „Eneida”, „Tibur superbum” sau, în traducerea lui George Coşbuc: „Cinci înstărite cetăţi cu năimite ciocane lucrează /Arme din nou: bogata Atina şi Tibur cel mândru, /Ardea, Crústuminúm şi-Atemna cea groaznică-n turnuri”, din ediţia îngrijită de universitara Stella Petecel (Editura Univers, Bucureşti, 1980), pentru care fosta profesoară de limbi clasice a lui Niadi precizase în subsolul paginii, „Tibur (azi Tivoli), pe râul Anio”.

Oraşul – „orăşelul” spun ghidurile, dar cum Câmpulungul meu, cu un sfert din populaţia lui Tivoli (dar şi cu o suprafaţă de peste două ori mai mare), a fost prefectură şi reşedinţă de judeţ, iar acum este municipiu, nu pot să văd Tivoli, chiar venind de la Roma, decât ca un oraş -, cu străzile pline de turişti şi localnici deopotrivă, are nu numai respiraţia relaxată şi încântată a verii, a vacanţei, ci şi a sărbătorilor între care se află: ieri a fost cinstit patronul aşezării, Sf. Laurenţiu, peste două zile vor începe manifestările pentru Adormirea Maicii Domnului, cu mult aşteptata procesiune din Piaţa Trento, în care ne aflăm şi noi, între Villa d´Este şi Biserica Santa Maria Maggiore, ridicată, în forma iniţială, în secolul V, pe ruinele unei locuinţe romane. În partea de apus, Villa este străjuită de o altă biserică, San Pietro, şi aceasta veche, datând din secolul XII, iar Villa însăşi a fost edificată prin înglobarea unei mănăstiri benedictine. Accelerarea săpăturilor din zonă, în fostele clădiri ale Imperiului Roman, în special în spaţiul celebrei reşedinţe a Împăratului Hadrian, în căutarea unor statui antice care să decoreze grădinile şi palatul cardinalului Ippolito şi exproprierea, tot în folosul vilei sale, a aşa numitei Valle Gaudente, cu distrugerea grădinilor ei, întregesc imaginea unei lumi, lumea noastră, în care ieri, ca şi azi, fundaţiile noilor edificii lăstăresc în cimitirele altor construcţii omeneşti şi pe care nu o dată chiar acestea le-au doborât şi le-au îngropat. O lume care se sprijină în toate sensurile pe distrugeri şi care poartă în structură ceea ce a considerat că merită să preia sau ceea ce s-a insinuat fără ştiinţa, fără voinţa ei.

Cel care va fi solicitat după moartea lui Michelangelo ca arhitect-şef al Bazilicii San Pietro din Cetatea Vaticanului, Pirro Ligorio, deja pictor şi arhitect cunoscut în momentul în care cardinalul Ippolito d´Este, ajuns guvernator la Tivoli, i-a cerut să-i creeze o reşedinţă cu o grădină care să-i înmărmurească de uimire oaspeţii de seamă, nu bănuia că aceasta îi va încununa biografia cu o capodoperă şi că va scrie cu ea o pagină în istoria arhitecturii italiene renascentiste şi în cea a designului peisagistic european. Dar de valoarea sa a fost cu siguranţă conştient, fiind nu numai un om cu talent şi şcoală, ci şi cu solidă cultură. Pentru o cuprindere de ansamblu, specialiştii recomandă situarea vizitatorului în partea opusă clădirii edificate pe o creastă a terenului, pentru ca privirea să urce grădinile din terasă în terasă până la intrare, ferestre, etaj cu etaj, la linia acoperişului şi a orizontului. De la drumul de acces pe care vin perpendicular cele care delimitează grădinile, fie că e vorba de imaginile aeriene care o prezintă de sus, fie de litografiile vechi care o reconstituie, întregul tablou al vilei vorbeşte de apelul la geometrie. Numai că noi am străbătut-o invers, pornind de la palat, iar caroiajul aleilor a rămas doar o informaţie în memorie de cum ne-am început colindul de la o fântână la alta, când indecise cărei chemări să-i răspundem, când aproape grăbind pasul cu sentimentul că înainte de toate acolo eram aşteptate.

Farmecul fântânii cu sirene din Câmpulungul copilăriei şi adolescenţei mele era intensificat de copacii care o înconjurau şi o protejau în parcul de-acum umbros şi bătrân. Aveau aceeaşi vârstă şi fuseseră aduşi tot din Viena, din pepinierele imperiale, ca să marcheze dezvoltarea oraşului şi să celebreze printr-o grădină publică, o zonă de frumuseţe verde gândită şi creată de om într-un spaţiu al splendorilor naturale vegheate de Rarău şi de Pietrele Doamnei, semicentenarul domniei lui Franz Josef şi al Ducatului Bucovinei. Arborii ei necunoscuţi, exotici pentru meleagurile noastre, decorativi mă umpleau de încântare, însă niciunul nu se compara cu măreţia blândă, cu somptuozitatea plină de bunătate a castanilor, ale căror flori de culoarea fildeşului, care se aprindeau şi luminau ca nişte candelabre vegetale în luna mai, îmi evocau nu atât sălile de bal ale Vienei, cât palatul prinţului pământean la care visează micuţa zână a mării din transpunerea în limba română a lui Al. Philippide şi I. Cassian-Mătăsaru, palat cu „statui care parcă erau vii” şi care avea în mijlocul sălii celei mai mari o „fântână ţâşnitoare”: „apa ajungea până sus la cupola de sticlă a tavanului. Prin cupolă pătrundea soarele luminând apa şi plantele care creşteau în havuz”.

Primii paşi prin Villa d´Este, luând-o pe culoar la stânga, ne-au dus într-o grădină interioară, mărginită într-o parte de zidul Bisericii Santa Maria Maggiore, cu cea dintâi dintre fântâni, împodobită de o nişă în care o nimfă marină, sau poate Venus, de vreme ce fântâna îi poartă numele, doarme apărată de acvile, sub o arcadă de ramuri încărcate de mere, ca şi acvilele un simbol al familiei d´Este, aluzie la Hercule şi la cea mai grea dintre isprăvile sale: aducerea celor trei mere de aur din Grădina Hesperidelor. Legenda vrea ca merele să se fi întors în grădina Hesperidelor sub paza balaurului fără somn, cum îl numeşte un vers de Ovidiu, vers schimbat de cardinal, astfel încât să spună că nu mai sunt păzite de făptura insomniacă, aflându-se de-acum în grija acvilelor familiei d´Este. Studii, cărţi întregi au fost dedicate frescelor şi podoabelor palatului. Recunosc însă că nu am fost atât de absorbită de poveştile lor ca doamna Valentina şi ca Niadi, cuprinsă de un soi de febrilitate la gândul apropiatei întâlniri cu fântânile. Apartamentul cardinalului, sala de Arte şi Meserii, a lui Noe, a lui Moise, sălile tiburtine, cu istorii ale ţinutului, ale oraşului Tivoli, cu povestea râului său, Anio, până şi Salonul Fântânii, pictat nu numai cu scene din viaţa zeilor, ci şi cu racursiuri ale câtorva fântâni care există aievea, dincolo de pereţii lui, au plutit ca norii pe cer, într-o zi de vară petrecută în lene şi închipuiri în aroma ierburilor şi florilor de la marginea pădurii. Cadrul realizat tot aici de Girolamo Muziano cu vila şi grădinile trebuia să sugereze oaspeţilor cardinalului cum vor arăta la sfârşitul lucrărilor de amenajare. În faţa acestei fresce, simbol al oraşului Tivoli bogat în ape, este reprezentată de asemenea o fântână cu două cariatide într-o parte şi în cealaltă. Apoi, sălile lui Hercule, Nobilimii, Gloriei, Vânătorii.

În sfârşit – grădina! Fântânile! Statui antice, arbori, arbuşti! Sunt şi flori, cale, nuferi, dar arborii-arbori (precum platanii care venind din timpul vieţii cardinalului au trecut de 450 de ani), arborii şi arbuştii joacă rolul principal în lumea vegetalului. Cu verdele lor, cu albul statuilor şi transparenţele cu irizări de curcubeie ale apei, grădina, grădinile, de fapt grădina cu grădini de la Villa d´Este reuşeşte să fie atât de sobră în fantastica sa desfăşurare, ceea ce-i intensifică deopotrivă splendoarea şi originalitatea. Splendoare şi originalitate care rezidă desigur şi în număr – sute de fântâni, cascade, jeturi de apă pe doar patru hectare şi jumătate de teren, şi în sonoritate, în muzicalitate: Rilke o numea „grădina cântătoare”. Este, desigur, la vârful cel mai de sus al acestui perpetuu concert al naturii celebra Fântână cu Orgă proiectată şi construită de francezul Claude Venard, prin tuburile căreia curenţii de aer şi apa fac să se audă armonios însăşi melodia naturii. Dar nu e numai această fântână, clocotul, foşnetul, clipocitul, murmurul, ţârâitul, susurul izvoarelor subterane, al fiecărei frunze, al fiecărui strop de apă, al oricărei mişcări de ram, al celei mai uşoare bătăi de aripă – pasăre, fluture, peşte, făptură zburătoare plăsmuită în marmură -, amplificate prin mulţime şi vecinătăţi intră în auzul nostru, nu printr-o încordare a acestuia, mai curând printr-un soi trezire, de conştientizare acută a universului sonor în care ne-a fost dat să ne naştem şi de care nu am ajuns să ne bucurăm deplin, doar din când în când, în trecere, fragmentar, până la popasul în această grădină.

Chiar să vreau – dar de ce aş vrea? – să renunţ la această mare, curată şi emoţionantă, vitală pentru mine, reîntoarcere la cărţi prin călătorie, nu aş mai putea după o viaţă de lecturi. Dacă fântâna din grădina publică a Câmpulungului mă reîntâlneşte şi acum cu povestea lui Andersen, fântânile de aici îmi redeschid cărţi ţinând de antichitatea greacă şi latină. Fântâna cu Orgă este încadrată de cântăreţii-vrăjitori ai vechimii, Apollo şi Orfeu, Cele O sută de Fântâni ilustrau „Metamorfozele” lui Ovidiu, Fântâna Romei ni-i aduce în faţă pe Romulus şi Remus alăptaţi de Lupoaică, cele ale Proserpinei, Dianei, Neptun, Hercule reconstruiesc scene din mituri şi legende care îi au protagonişti. Dar basmul nu lipseşte nicăieri pentru cine îl iubeşte. La Tivoli ne visează şi ne pândeşte tensionat venirea cu toate gâturile şi capetele prelungi întinse în Fântâna Balaurilor. Pe lângă admiraţia, plăcerea, încântarea pentru fantezia şi frumuseţea sculpturii, arhitecturii, pentru inspirata situare în relieful terasat al grădinii, în care şi scările alcătuiesc un spectacol, ţâşneşte atât de vie şi recunoaşterea paginii citite. Până şi Fântâna Ovalului, simbol al oraşului Tivoli, în faţa căreia şi noi respectăm ritualul fotografiei, este dominată de Pegas. Ne odihnim, mai exact aşteptăm să ni se astâmpere bătaia inimii fermecate în Rotonda cu Chiparoşii multicentenari. Mireasma răşinilor, de la dulceaţa de miere a unora până la gustul amărui al altora, ne găseşte şi ne învăluie pătrunzător, până simţim nemăsurata bucurie a cardinalului Ippolito d´Este: niciodată oaspeţii nu-i vor uita grădinile grădinii. Niciodată nu vom mai putea privi o fântână cu apa curgând în lumină, fără să auzim cum cu paşi uşori vin şi se aşază lângă ea şi lângă noi, să o vedem, să fim împreună, Fântânile de la Tivoli.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: