Bucurie cu lesă

Tainice şi adânci resorturi ascund anii îndelungi de tăcere! Tăcere vinovată, căci nimeni nu ne-a oprit să ne transmitem câte vreun semnal atunci când am fi putut să o facem. Abia când, de exemplu, după (doar!) 45 de ani te întâlneşti cu cutare coleg de facultate, acele resorturi pun în funcţiune o complicată maşinărie de descifrat amintiri, amintiri despre care nici nu-ţi imaginai că se mai află acolo, aşteptând, dacă va veni vreodată, clipa devoalării.

Umiliţi cumva de iniţiativa colegilor de la istorie – geografie de a se întâlni, de curând, la 45 de ani de la terminarea facultăţii, noi, filologii din aceeaşi promoţie am reuşit să dăm sfoară în ţară şi ne-am adunat şi noi vreo 20 (din cam 100 de absolvenţi), cu intenţia de a pregăti cum se cuvine (mai ales din perspectiva numărului de participanţi) întâlnirea de 46 de ani. Cu revederea Universităţii, atât de schimbată faţă de ce am lăsat la absolvire, cu cursul festiv, cu catalog, cu profesori (atât de puţini rămaşi, din păcate), dar mai ales cu loteria descifrării chipurilor foştilor colegi: „Tu cine eşti?…”. Surpriza aceasta a funcţionat şi la întâlnirea ad-hoc din acest an, fiecăruia dintre noi oferindu-i-se „pe viu” dovada că timpul trece şi neapărat lasă urme…

Fiecare ne-am asumat misiunea de a descoperi cât mai multe numere de telefon la care să ne sunăm colegii – risipiţi în toată ţara – pentru a-i convoca la întâlnirea de anul viitor. Eu mi-am asumat şi descoperirea numărului de telefon al unuia dintre băieţi (am fost puţini în an), cu care mă întâlnisem la Braşov acum vreo 15 ani, în redacţia Gazetei de Transilvania. Era corespondent pentru Braşov al Adevărului – Adrian Popescu. Noi îl alintam Piţ.

Am aflat până la urmă, după câteva zile de apeluri telefonice (mai ales la Adevărul, unde nu am prins niciodată un telefon liber), de pe atoateştiutorul Facebook că Piţ a murit. Pe 5 iunie, anul acesta, de un cancer, la Fundeni. Drama familiei Popescu nu s-a oprit însă la pierderea lui Adi, ci şi a fiicei sale, pornită în România din Japonia, unde era măritată, ca să-şi mai prindă tatăl în viaţă şi nemaiajunsă vreodată în România. Cea rămasă în viaţă – soţia, mama, actriţă la teatrul braşovean – a pornit, după înmormântarea aproape neştiută a lui Adi, către Japonia, să aducă acasă urna fetei.

 Casa lor din Braşov are şi acum storurile trase…

Ne-au murit şi alţi colegi, alţii sunt foarte bolnavi şi nu vor veni la întâlnire. Dar, pentru câţi mai suntem valizi, reaprinderea focului care ne-a unit cândva rămâne o intensă dorinţă. Studenţia, oriunde s-ar fi întâmplat ea, rămâne o formă remarcabilă de comuniune.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: