Protopopiatul Fălticeni

OeNGizarea şi „iscariotizarea” Bisericii ?

Drept declic pentru aceste rânduri, sper eu, stilate şi distilate, s-au arătat a fi pericopele evanghelice şi troparele din această perioadă deosebită a anului cultic bisericesc, şi s-au potrivit de minune spre a servi drept motivare pentru a pune pe tapet unele idei care mă preocupă (ca să nu zic „mă frământă).

Pare-se că s-au mai estompat din meniul zilei al programelor circurilor mediatice, ce prezintă nu arareori „dezbateri” mahalagiste antiecleziale ce-şi arogă titulaturi de „păreri” defipte, „opinii” obtuze şi „absolutisme” într-ale adevărului, ştirile despre clopotul de la prim-Catedrala ţării, o adevărată povară/talangă la gâtul celor ce sunt mânaţi de la spate de interese meschine şi secularizante, paralele cu viaţa spirituală a românilor sau cu bunăstarea lor. De ce clopotul e aşa de mare? De ce e poza Prea Fericitului pe el? De ce a fost făcut outside? De ce…? de ce…? D C? Ca notă pentru anti-portretişti: oricine are ”treabă” cu arta ştie că un portret în basorelief se face doar din profil, aşa cum erau monedele de dinainte de ’47; deci portretul de pe clopotul cu pricina este cel puţin stângaci din punct de vedere artistic.

Dar să nu mai batem clopotele degeaba…! Clopotul e doar pretext, ţinta este Biserica… Problema liber-cugetătorilor (sau liber-regurgitatorilor?), soroşiştilor, secular-umaniştilor şi ocultiştilor a fost şi este Biserica – piatra din pantoful comodităţii, progresului şi bunăstării… unora. De ce? Că aminteşte de Hristos, iar Hristos continuă să fie urât, batjocorit şi răstignit continuu de 2000 de ani încoace (de multe ori, de aceiaşi ”farisei” contemporani, căci „veacul al XX-lea e veacul Sinedriului, alcătuit din Iudele botezate şi nebotezate”, Sinedriu care „a vestit că Hristos e mort pe vecie şi că n-a înviat.” – Sf. Justin Popovici). Orice „jalnic religios” (F. Dostoievski) vrea să vândă mirul de nard al desfrânatei turnat cu sfială pe capul Mântuitorului, pentru a da săracilor banii de pe el (adică a face milostenie cu banii altuia); toţi vor spitale şi şcoli făcute cu banii pentru biserici sau chiar ai Bisericii (…parcă e ”reforma” lui Cuza). Parcă prea se vrea o ”iscariotizare” a Bisericii, căci toată lumea năcută sub zodia lui Iuda Iscarioteanul crede că găseşte ceva mai bun de făcut cu Biserica decât Biserica însăşi, ar vinde şi ar cumpăra pe oricine chiar şi pentru mai puţin de 30 de firfirei. Însă diversitatea gândirii nu trebuie să devină diferenţă de gândire şi nu trebuie să ducă la separare” (Serghei Bulgakov).

„Hristos a biruit lumea. Fructul biruinţei Lui este Biserica”, care „este lucrarea lui Hristos pe pământ” şi „chipul şi locaşul binecuvântatei Sale prezenţe în lume” (pr. Georges Florovsky). Dar Biserica de azi se vrea a fi personală, neierarhizată (deci, anarhică), comodă, opţională şi fastuoasă ca o paradă a toleranţei şi diversităţii. Creştinii tipici de azi „sunt căldicei şi indiferenţi. Ei vin la biserică fără conştiinţă religioasă şi participă din obişnuinţă doar la nunţi, botezuri, parastase şi înmormântări […]. Cu toate acestea, cred despre ei înşişi că sunt oameni buni, şi iubesc pe toată lumea. Toţi aceşti «buni» şi nebisericoşi ignoră, însă, cu desăvârşire, adevărurile credinţei noastre, dispreţuiesc poruncile evanghelice şi-şi satisfac în fiecare zi şi în orice chip patimile. Sunt omenoşi, altruişti şi buni, dar, din nefericire, iadul este plin de astfel de oameni, pentru că nu este suficient să fii bun, ci şi credincios în fapte şi lucrare, cu credinţă lucrătoare (Gal. 5, 6). «Arată-mi credinţa din faptele tale» (Iac. 2, 18)” (pr. Stefanos Anagnostopoulos). Astăzi, în orice domeniu, virtutea este înlocuită cu politeţea, corectitudinea exterioară şi amabilitatea, şi aurul cu poleiala, iar Biserica se vrea înlocuită cu un creştinism cu o valoare nedefinită, în care nici nu te rupi cu totul de Hristos, nici El nu te incomodează prea tare sau, cum s-ar spune, lupii sunt hrăniţi fără ca oile să fie mâncate.

Oare Biserica şi-a uitat menirea? Care de fapt sunt obiectivele cadru ale Bisericii? Ortodoxia răspunde: omul şi lumea. Care sunt obiectivele de referinţă ale Bisericii? Aceleaşi meniri ca ale lui Hristos – Capul Bisericii: a sluji, a învăţa şi a ajuta (în ordinea aceasta; eu aş folosi un singur verb: a iubi), deoarece „Biserica, taina lui Hristos, nu e o societate «religioasă» de convertiţi, o organizaţie care satisface nevoile «religioase» ale omului. Este viaţa nouă şi răscumpărarea întregii vieţi, a întregii fiinţe a omului” (pr. Alexander Schmemann), iar „în afara Bisericii nu există viaţă creştină, ci este locul unei şcoli a raţionalismului, a filosofiei scolastice” (Sf. Ilarion Troiţki).

Pare-mi-se că Al. Brătescu – Voineşti a spus că „dacă vrei să spui adevărul, pregăteşte-te de suferinţă!”. Dacă am fi sinceri cu noi înşine, am recunoaşte unele carenţe instituţionale ale Bisericii (căci partea instituţională a Bisericii este failibilă), dar acestea nu lezează desăvârşirea harică a Bisericii şi misiunea ei ontologică. „Nu se poate identifica Biserica, care e «semn şi taină», cu instituţia. Ca instituţie, Biserica aparţine acestei lumi, iar ca desăvârşire, împlinire, e a lumii «ce va să vină». […] Partea văzută a Bisericii – structura instituţională, episcopatul, ordinea canonică etc. – nu e o structură a puterii, ci a prezenţei” (pr. Alexander Schmemann), deoarece „Ortodoxia nu admite papa-cezarism, nici cezaro-papism” (Serghei Bulgakov).

În Ortodoxie dacă s-ar avea în vedere doar slujirea (cultul, viaţa liturgică), atunci am deveni nişte obscurantişti mistici care nu îmbină ora cu labora, care, atenţi fiind la relaţia lor cu Divinitatea, uită de a iubi pe aproapele ca pe ei înşişi (cf. Mat. 22, 39). Dacă s-ar bate monedă mai mult pe educaţia religioasă (teologie teoretică, instituţional-academică), atunci cultul ar deveni un artificiu al cunoaşterii teologice, o paradă mistică – apanaj al unei gnoseologii diletantice (ca în romano-catolicism). Dacă am privi Ortodoxia doar prin prisma filantropiei ca scop unic sau principal al ei, atunci Ortodoxia ar apărea ca o instituţie diaconală, dar „preotul are datoria de a uni cerul cu pământul” (C. V. Gheorghiu), şi „nu este drept ca noi, lăsând deoparte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese” (F.A. 6,2) (ca în protestantism). Slujirea, îndrumarea şi filantropia trebuie întrepătrunse într-o simfonie a dragostei de Dumnezeu şi de semeni, în care liturgica, educaţia şi practica îşi au fiecare partitura sa, dar cântă aceeaşi melodie, într-o omogenitate latreutică, teandrică, sincretică – Biserica. Altfel, Biserica s-ar rezuma la a fi un ONG cu valenţe religioase, plină de proiecte, workshopuri, meetinguri, conferinţe şi talkshow-uri, cu vestimentaţii, podoabe şi bijuterii, cu procesiuni, defilări şi pancarte iconice (oare nu spre acestea se tinde?). De ce ar trebui ca Ortodoxia să-şi însuşească idei, modele şi scopuri străine de duhul ei, să-şi aproprieze o mască de lut din import peste obrazu-i haric şi hristic doar pentru a fi privită de ochii stinşi ai Apusului, să-şi cosmetizeze imaginea (exterioară) după chipul hâd al lumii acesteia? Oare Ortodoxia are nevoie de un „refresh” dogmatic? În ce sens? După criteriile cui, dar mai ales cui foloseşte? Dacă nu putem să ne apropiem de asemănarea cu Dumnezeu, să nu încercăm să-L sluţim pe Dumnezeu după chipul nostru. De cele mai multe ori (sau poate întotdeauna) „un jalnic «miluieşte-mă» cântat în comun de o mulţime biciuită de destin preţuieşte tot atât cât o filosofie” (Daniil Sandu Tudor).

„Pentru Sfinţii Părinţi, Biserica nu e obiect, ci subiect al teologiei”, dar „teologia modernă forţează limbajul, chiar şi pe cel biblic şi teologic, scoţând la iveală idei deşarte şi opuse creştinismului”. Chiar programa şcolară a educaţiei religioase din şcoli este de provenienţă protestantă şi „există azi manuale teologice sistematizate, cu referiri şi cu citate patristice, însă, în ciuda acestui lucru, conţin cel mai apusean şi mai scolastic gen de teologie”, „teologie care a devenit exclusiv «academică», «scolastică», în sensul literar al cuvântului”, şi asta este rodul ”teologilor” prezentului postpatristic, „al dispreţului lor cvasimaniheist faţă de nevoile practice ale Bisericii, al reducerii teologiei la un simplu şi inocent joc de «interesante puncte de vedere» şi de note ştiinţifice impecabile la subsol” (pr. Alexander Schmemann).

În locul unui deznodământ conclusiv, am ales o povestioară din cartea „Explicarea Dumnezeieştii Liturghii” a proto-prezbiterului Stefanos Anagnostopoulos:

„Odată, un pastor protestant s-a întâlnit cu un preot rus, credincios şi evlavios, şi i-a zis:

–     Noi facem fapte filantropice, aziluri, cămine, săli, spitale, organizăm spectacole cu muzică pop şi rock şi stadioanele sunt pline de tineri. Facem drumeţii, alpinism, turism, ne implicăm chiar şi în viaţa politică a locului şi a naţiunilor noastre, suntem plini de viaţă şi de activitate! Voi ce faceţi?

Preotul rus ar fi putut să-i răspundă că şi Biserica are activităţi filantropice şi sociale, începând cu Vasiliada până la înfăptuirile fiecărei mitropolii în parte, dar n-a făcut-o, ci i-a răspuns aşa:

–     Ce facem noi? Noi săvârşim Sfânta Liturghie cu Sfânta Jertfă care umple Raiul şi goleşte iadul.”

Să luăm aminte!

Pr. Gabriel Ciofu

parohia Baia IV

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!