Aşa mi-au apărut în faţă, în curtea Casei de Cultură din Rădăuţi, aşa cum îi vedeţi în fotografie: un grup de tineri veseli (li s-o fi tras, cred, şi de la ciorba rădăuţeană, şi de la şniţelul tocmai ingurgitate), care s-au bulucit afară din Duster şi din minivan şi au început a scoate recuzita din maşini. Capra – pe care o ţine Alina Mândru, pernele – o bucurie să le scoţi şi să le pui în maşină la fiecare spectacol, bănuiesc, costumele – care a trebuit să fie puse la uscat puţin şi apoi călcate, că aşa se întâmplă când eşti în caravană, ai puţin spaţiu de depozitare şi condiţiile sunt cum sunt.
Am stat şi i-am privit o vreme, de la o distanţă de câţiva metri, întrebându-mă ce-i mână pe actorii aceştia tineri să se suie în maşini şi să se apuce de străbătut ţara pe la marginile ei, jucând în spectacole în localităţi de frontieră în care rar a ajuns vreun teatru de amatori, darmite actori profesionişti!
Am aflat: dragostea de teatru. Şi de oameni.
„Frilensăr”, la începuturi
2013 e anul în care s-a născut Platforma culturală Frilensăr, după ce Daniel Chirilă a scris (sub pseudonim) textul spectacolului „Frilensăr”, care a avut premiera pe 21 aprilie 2013, la Cafeneaua „Maideyi” din Iaşi. Spectacolul a participat la câteva festivaluri de teatru, ceea ce a dus la formarea unei trupe care, în scurt timp – cam un an – avea în repertoriu trei spectacole: „Frilensăr”, „5 pm” şi „Mălăieş în Călcăieş”. Conturându-şi un loc stabil în peisajul teatral naţional, trupa a câştigat în 2014 premiul pentru Cel mai bun scenariu la Maratonul Teatral Independent şi Premiul carpato-danubiano-pontic la Festivalul Naţional de Teatru Independent.
Din iarna lui 2015 – după o perioadă de „navetă” între Iaşi şi Bucureşti – trupa s-a stabilit în „capitala alternativelor”, fiind „adoptată” de primul teatru independent din ţară, adică Teatrul LUNI de la Green Hours. Până în prezent, Frilensăr a avut peste 100 de reprezentaţii în Bucureşti şi în ţară. Are patru spectacole active („Mălăieş în Călcăieş”, „Mioritza”, „Once upon” şi „Înaintea erei noastre”) şi încă două în pregătire („Priveşte cerul” şi „Who I am”). Are şapte membri stabili (Loredana Cosovanu, Alina Mîndru, Claudia Chiraş, Tiberiu Enache, Dumitru Georgescu, Ovidiu Cosovanu şi Daniel Chirilă) şi doi colaboratori (Maria Veronica Vârlan şi Tudor Morar).
Şi multă energie, mult talent şi multă dragoste pentru meserie.
Pe Contour, adică zece reprezentaţii, în tot atâtea localităţi de graniţă. 25 de zile, pe drum
„Am pornit de la «Trilogia emoţiilor parţial (ne)închipuite – Tristory» şi de la statisticile îngrijorătoare privind domeniul cultural, din care reiese că publicul tânăr, şi nu numai, merge din ce în ce mai rar la teatru. Apoi am constatat că discrepanţa dintre creator şi spectator se accentuează şi că de cele mai multe ori creatorul este de vină. Aşa că ne-am propus să abordăm problema direct şi să acţionăm acolo unde teatrul şi implicit cultura pătrund foarte greu – în comunităţile mici de pe graniţele României” scriu membrii trupei pe pagina de Facebook.
În afară de cele peste zece reprezentaţii ale „Tristory” – „Mălăieş în Călcăieş”, „Mioritza” şi „Once upon”, vor realiza un documentar de tip „jurnal de expediţie”, care va prezenta întreaga experienţă trăită şi acumulată pe parcursul caravanei.
„Mergem cu spectacolele noastre vesele şi amare în locuri în care teatrul pătrunde mai greu, locuri despre care nu ştim foarte multe, dar pentru care avem o nestăvilită curiozitate. Şi plecăm hai-hui să ne-o potolim” spune Daniel Chirilă – coordonatorul Platformei culturale Frilensăr şi managerul proiectului „…pe contour”.
M-am dus la Rădăuţi să-i întâlnesc, să vă povestesc despre ei şi despre cum merg treburile cu caravana, ajunsă la jumătatea drumului. Vă spun de la început că Loredana Cosovanu susţine că a obosit. Dar nu arată asta deloc, pe cuvânt. Niciunul nu arată.
A venit lumea la spectacolele lor?
A venit. Au fost în sală, în localităţile mai mici, şi 50 de spectatori, au fost şi mult mai mulţi, în cele mai populate. În special copii, pentru că şi afişul i-a dus cu gândul la poveştile copilăriei. „Mălăieşul…” e inspirat din „Capra cu trei iezi”, „Once upon” – din „Fata babei şi fata moşului”. Şi, spune Loredana Cosovanu, „copiii erau în vacanţă, aveau timp liber, nu erau obosiţi că fuseseră la câmp, ca în cazul oamenilor mari”.
„Oricum, pentru localnici, teatrul nu părea a fi o treabă serioasă” îmi spune Alina Mîndru. „Ei se gândesc că sunt oameni serioşi, prea serioşi să meargă într-un loc în care nişte oameni se scălămbăie pe scenă” adaugă.
Dar mesajul l-au prins, cât de cât, oare? Alina zâmbeşte, trist, şi spune, cu sinceritate, că nu. Însă copiii s-au bucurat de ceea ce au văzut, asta e sigur.
Loredana o contrazice însă şi afirmă că „e nevoie de mult mai mult ca cineva să înţeleagă un spectacol, un actor, e nevoie de mult mai mult teatru, prezent în comunitatea lor”.
„Dar nu poţi să spui că nu au înţeles” completează Claudia Chiraş. „Oricum, nu cred că spectacolele noastre sunt pentru anumite niveluri de educaţie, eu cred că oricum au înţeles ceva. Poate nu au înţeles mesajele subliminale pe care le poate înţelege un om mai instruit, poate nu au înţeles simbolurile, nu le-au interpretat, dar sigur au înţeles ceva din piesele noastre. Nu poţi să le pretinzi oamenilor să aibă reacţii şi să înţeleagă.” Tot Claudia se declară încrezătoare că lumea îşi va aminti de ei şi de întâlnirea lor. Eu, una, sunt sigură că este aşa.
Cum aţi ales traseul?
Ovidiu Cosovanu spune, zâmbind, că el a ales obiectivele turistice. Eu aşa consemnez, doar nu pot să scriu altfel.
Daniel Chirilă mă informează că traseul s-a stabilit din start, când s-a discutat despre proiect şi când au început să contacteze potenţialii parteneri. „Unii au spus de la început că nu doresc acest parteneriat cu noi, cum ar fi cei din Giurgiu, fără să motiveze din ce cauză. Alţii nici măcar nu au răspuns (13 au făcut-o) am trimis e-mail-uri şi am început să îi sunăm, în încercarea de a obţine un răspuns, pentru că am observat că, în localităţile mici, nu exista obişnuinţa de a deschide e-mail-ul, poşta electronică”.
Loredana e puţin mai pornită, când vine vorba de asta: „Bine, unii nu au răspuns nici la telefoanele fixe, despre care aflaserăm de pe net. Ba chiar domnul primar din Limanu, Dan Georgescu, cu care ne-am înţeles la început şi care a spus că ne va primi să jucăm în localitatea pe care o gospodăreşte, după ce am luat finanţarea nu ne-a mai răspuns la telefon şi nu ne răspunde nici în ziua de astăzi. Foarte urât din partea lui”. Are dreptate să fie pornită, e lesne de înţeles de ce.
Daniel Chirilă a găsit însă soluţia, a găsit disponibilitate la Casa de Cultură din Mangalia, astfel încât în ultima zi a caravanei, pe 14 august, vor juca acolo.
Au fost în locuri unde rar a poposit o trupă de teatru şi, dacă a fost una, a fost de actori amatori, spune Claudia Chiraş. Au fost şi ei curioşi, au întrebat despre asta şi au aflat că au fost, rar, şi atunci cu spectacole pentru copii.
Prieteni
„Ce trupă faină sunteţi!” Nu mă pot abţine să nu le spun asta. Aşa cum stau, aşezaţi în şir pe marginea scenei de la Casa de Cultură din Rădăuţi, răspunzând pe sărite întrebărilor mele de om care îi cunoaşte prea puţin, dar care i-a plăcut din prima, se vede că le e bine împreună.
Doi – Loredana şi Ovidiu (şi el a avut soarta fraţilor mai mici şi şi-a mai luat câte o chelfăneală de la soră-sa) îs chiar fraţi, iar afară, în curte, îi aşteaptă mama, venită de la Botoşani să-i întâlnească (şi să-i aplaude, adaug eu), mă informează. Care mamă e verişoară cu Claudia Chiraş: „Suntem aici pe nepotisme!”, râde Claudia spre mine.
Sunt prieteni, se vede cu uşurinţă asta, când povestesc despre aventura prin ţară.
„Spune-mi ceva nostim, haios, petrecut zilele astea” îl rog pe Tiberiu Enache (24), în faţa căruia mă aflu şi căruia nu mă pot abţine să nu-i spun că-i frumos de pică. Asta văd, asta spun. Cică la fel au picat şi fetele din Halmeu, care s-au înghesuit să facă, toate, fotografii cu el.
Şi la fel s-au înghesuit şi ţânţarii din Satu Mare, în camera pe care o împărţea cu Dumi Georgescu, de-au fost nevoiţi să-şi facă o sită din perdeaua din dotare, pe care-au prins-o cu bandă adezivă, să scape de înţepăturile lor.
Ovidiu Cosovanu spune („şi Alina Mîndru se declară întru totul de acord” – ţine să precizeze) că doar celor doi li s-a întâmplat asta, poate şi pentru faptul că, neinspiraţi, au lăsat geamul deschis! E clar, sunt prieteni, se tachinează, deci se iubesc.
Se mai şi ceartă (cu grijă, să nu-i audă cineva prin jur, că mai sunt şi copii, le mai scapă câte o vorbă din aia grea). Dar nu vorbesc urât, doamne fereşte, să nu scriu asta, că se mai uită părinţii prin ziar şi se supără. Nu scriu.
Despre faptul că una din maşini avea janta spartă, că 100 km au condus cu ea pe zero şi că opreau la fiecare benzinărie să refacă presiunea roţii, spune Tiberiu că a fost tot ceva nostim. Eu am altă părere, dar nu eu îs intervievata.
Despre Radio România Actualităţi mi se spune să consemnez. Daniel afirmă că e un radio „foarte mişto, pentru că e un radio pentru toată lumea”. Au parcurs 2000 km cu el şi a devenit pentru ei „mai mult decât un radio”. „Are două piese care ne plac nouă, după care două piese care plac altora, după care două piese pe care nu le înţelege nimeni” spune el. Am identificat şi piesele, cu ajutorul lui Ovidiu: „Say something”, cântată de Laurenţiu Cazan, şi „Nu m-am gândit la despărţire”, a lui Dan Spătaru. Şi eu, care mă gândisem la „Drumurile noastre toate”…
Dumi joacă Candy Crush Saga
„Aoleu, păi toţi au spus chestii serioase despre teatru şi eu vorbesc despre Candy Crush?” sare Dumitru Georgescu când arunc provocarea.
Eu l-aş întreba şi despre cum se construieşte un personaj, dar nu e vreme de răspunsuri complicate acum, plus că sunt convinsă, privindu-l, că îi ies toate foarte bine. Dar nu pot să nu pomenesc despre nivelul 1200 la care a ajuns (mă gândesc că, uneori, ce să faci, pe drum joci joculeţe din astea, pe telefon).
Întrebat unde i-a plăcut mai mult, până acum, îmi răspunde că la Orşova, unde au stat într-un loc minunat, unde au mers cu şalupele şi unde au urcat în neştire scări. Câte o mie, să fie. Şi la Rădăuţi îi place, desigur, e diplomat.
„Laitmotivul caravanei, de fapt, aceasta e – scările” spune Loredana. „Scările şi bagajele”.
Mea culpa
Degeaba am telefon deştept, ceva s-a întâmplat – or fi fost şi emoţiile că am în faţă atâţia oameni frumoşi şi talentaţi –, am pierdut înregistrarea de început, cu Daniel Chirilă, unde am spus lucruri importante despre caravană („instrument al cercetării şi al cunoaşterii reciproce dintre artişti şi public, oriunde s-ar găsi acesta”) şi unde îmi amintesc eu că, între altele, am vorbit şi despre relevanţa teatrului în contextul social actual.
Aşa că despre Daniel Chirilă – coordonatorul Platformei culturale Frilensăr şi managerul proiectului „…pe contour” – o să vă spun că este actor, pe lângă trupa Frilensăr mai are colaborări cu Teatrul din Piatra Neamţ, acum joacă într-un spectacol al Andreei Gavriliu, dar că şi scrie „teatru sau forma asta, de ce-o fi” spune el. „Scrie bine, el e modest, dar scrie tare bine” spune Loredana. Scrie, acum, un text pentru cei de la Teatrul Mic din Bucureşti şi unul pentru Teatrul din Ploieşti.
Şi mai lucrează la Factual.ro, primul site de fact-checking pe politicile şi declaraţiile publice din România. Pe scurt, verifică dacă sunt adevărate sau false declaraţiile politicienilor (la o scurtă privire, cele mai multe se arătau a fi false).
xxx
Îmi spun, la sfârşit, că le-a plăcut felul în care am făcut interviul acesta, a fost „unul dintre cele mai faine”. Probabil nu ştiau că am pierdut o parte din înregistrare.
Vă spun cum l-am făcut. Cu drag şi admiraţie pentru nişte oameni tineri şi talentaţi care şi-au luat traista (şi capra) în spate şi au pornit să împrăştie teatru prin lume. Mulţumiri, dragilor!
Comentarii