Lirismul este dominanta personalităţii Mariei Elena Cuşnir, un poet interesant şi un prozator care, în Orele toamnei şi, mai ales, în cele trei volume ale unui Dialog cu umbra mea, fixează lumea prin fluxul de conştiinţă al propriei fiinţe interioare; scrisă la persoana întîi, proza Mariei Elena Cuşnir e o lungă mărturisire, un monolog interior care creşte din zbaterile lăuntrice ale unui personaj-narator ce adoptă calea lirismului drept filtru de percepere a lumii şi a sinelui. Cu cea mai recentă carte a sa, Un pas spre cer (Editura Opera Magna, 2017), Maria Elena Cuşnir face, cum spune Adrian Dinu Rachieru într-un cald şi pertinent Cuvînt însoţitor, “pasul spre roman”: în fond, amestecul genurilor este unul din semnele cele mai evidente ale (post)modernităţii literaturii noastre, astfel încît simbioza dintre liric şi epic, poezie şi roman, se dezvoltă, în Un pas spre cer, sub pecetea a ceea ce s-a numit un discurs îndrăgostit: poeticul şi epicul sunt lacrimile şi gîndurile lui Emil Cioran din motto-ul inspirat al romanului (“Dar n-am plîns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gînduri. Şi nu sunt gîndurile acestea tot atît de amare ca lacrimile”), iar pagina care îl deschide uneşte, într-o viziune integratoare, cele două perspective, sintaxa lirică şi logica narativă de organizare a textului care ia distanţă faţă de “literatura mărturisirilor”, păstrînd, însă, toate valenţele monologului interior, “exteriorizat”, obiectivat în vocea protagonistului şi povestirea prozatorului: “Fulgi de nea peste caldarîmul cenuşiu. Frînturi de tăcere între trecători. Unii străbat alene bulevardul, măcinaţi de obscure nelinişti. Alţii privesc spre cerul întunecat, vlăguit. În parcul din preajmă, doi plopi cu frunze aurii strălucesc precum roua în lumina soarelui. Razele astrului zilei nu străbat printre norii apăsători. Marginea lor se revarsă peste toată întinderea, pînă dincolo de şuvoaiele roşiatice şi rozii, atît de strălucitoare la primele ore ale dimineţii. Matei uită momentul în care s-a trezit cu o durere violentă în piept. Durere amară, ciudată. Se uita lacom la cei doi plopi. Ceilalţi copaci erau îmbrăcaţi în zăpadă, doar ei, luminaţi ca într-o poveste. Viaţa lui – o poveste cu atîtea mîzgălituri ciudate”.
Istoria cu “mîzgălituri ciudate” a vieţii lui Matei se scrie, mai întîi, pe calea lirică a unei poveşti de dragoste explorate în dinamica unor cupluri erotice – Matei şi Nadina, Vlad şi Anina, Matei şi Marina -, supuse încercărilor unor vieţi ca un calendar al suferinţelor; personaje vulnerabile, “atît de emotive”, cum se spune la un moment dat, temperamentale în expresie şi comportament, adesea, romanţioase, trăind în intensitatea convingerii că iubirea pentru celălalt este măsura vieţii, iar “flacăra vieţii nu poate fi întreţinută decît de iubire”, Matei, Nadina şi Marina, Vlad şi Anina experimentează dragostea ca pe forma unică de a-fi-în-lume, în sine cu sine şi cu celălalt, în dogoarea “scînteii pure” a erosului (“Te simt ca o chemare prelungă, ca o ploaie de primăvară. Un frumos vis care mă salvează în această lume confuză. Nu e sentimentalism. E scînteia iubirii pure”, spune, pentru că astfel trăieşte, Nadina; “Eşti leacul cel mai bun împotriva tuturor îndoielilor şi durerilor. E lumea mea de vis”, îi răspunde Matei; “Ştii bine că eşti respiraţia şi viaţa mea”, spune Vlad Aninei), dar şi suferinţa ca pe ultima frontieră a duratei (pe)trecerii prin lume; iubirea lui Matei pentru Marina, de pildă, se cristalizează în vecinătatea dramei unei boli necruţătoare care retează, la Arad, viaţa părinţilor Marinei şi o ameninţă pe aceea a mamei lui Matei, căreia i se descoperă un cancer incipient la sîn, în vreme ce povestea dragostei de-o viaţă a lui Vlad şi Anina e întărită de perspectiva sfîrşitului inexorabil; chiar dacă boala năprasnică e visul urît deasupra unei vieţi liniştite ce pare a-şi închide definitiv obloanele, reconsiderînd “felul de viaţă” şi vîrsta cînd începe să semene cu o “burniţă întunecată de toamnă tîrzie”, personajul se salvează în valoarea esenţială a cuplului, care rămîne iubirea transmisă mereu prin vibraţia vieţii interioare (“viaţa ei interioară nu putea fi decît o continuă vibraţie despre sine, despre cei din preajma ei” – acesta e spaţiul de identificare a protagonistei textului), risipind bezna, scuturînd “scrîşnetul întunecat şi neprevăzut al zilei”.
Roman al condiţiei umane de aici şi acum, desfăşurat în povestea lirică a iubirii ca măsură a vieţii, dar şi a suferinţei de pe “foaia de observaţie” a bolii, ca ultimă limită a ei, depăşită în semnificaţia recuperatoare a unor fraze precum “Viaţa merită trăită pînă la capăt”, “Viaţa foşneşte în tot ce ne înconjoară”, “Să facem din fiecare zi o mică sărbătoare”, “Fericirea o găsim în lucrurile mici, mărunte”, Un pas spre cer rămîne într-o paradigmă (neo)romantică, fixată în expresia poematică şi comportamentul “sincer” din mărturisirea-spovedanie a personajelor, pentru a se despărţi, însă, de aceasta nu doar prin asumarea mijloacelor prozei de analiză psihologică în care, iată, excelează scrisul Mariei Elena Cuşnir, ci şi prin adoptarea unei alte grile de percepţie a realului, dincolo de insula fiinţei interioare a protagoniştilor. Astfel, peisajul, preajma nu constituie, ca în romantism, doar o stare de suflet a personajelor sau naratorului; în proza “obiectivă”, în roman, acestea sînt avertizorii intrigii, ai desfăşurării firului epic fără a-l stopa ori a-l întîrzia, ci potenţîndu-l, în notaţii scurte, intrînd în ceea ce se numeşte logică narativă: “strălucirea roşiatică a cerului la ora amiezii” accentuează “starea de vinovăţie” a lui Vlad, cerul “plumburiu” punctează sentimentele Aninei în faţa verdictului medical necruţător, iubirea este, pentru Nadina, “ca o ploaie de primăvară”, iar textura cuplului erotic se vede în castanii de pe un bulevard bucureştean, care “şi-au unit coroanele” şi “s-au îmbrăţişat pentru eternitate”, ceaţa densă care învăluie oraşul “răspunde” stării de confuzie a personajelor, lumina amurgului, misterioasă, aducînd cu ea “ceva din himerele nopţii ce se apropie”, exprimă, şi ea, “fericirea de a fi împreună”, de care se lasă (cu)prinşi Matei şi Nadina, pentru ca, altădată, cerul întunecat, ca un reflex al vremurilor, să puncteze distanţa dintre năruirea în cenuşiul unor dureri nevăzute şi explozia speranţei din rîsul tonic al unor adolescenţi: “Îşi adînci privirea prin geamul balconului. Cerul era întunecat, priveliştea nu-i oferea nimic deosebit, maşini în şir nesfîrşit, blocuri cenuşii, trecători – destul de puţini – cu sacoşele pline. Se gîndi că între acei oameni se înfiripa o legătură nevăzută, generată de aceleaşi griji, proiecte de viitor, dureri nevăzute. Încercă să desluşească feţe zîmbitoare. De la etajul I vezi destul de bine încît să nu te înşeli. Aproape toţi aveau feţe şterse. De după colţul blocului de vis-a-vis, apăru un grup de adolescenţi. Viaţa emana de acolo. Vorbeau toţi, chiar dacă unii erau pe patine cu rotile. Rîsetele lor n-aveau nimic fals, exprimau o stare de bine. Nimic nu se compară cu frumuseţea adolescenţei. Poate să fie vremea mohorîtă şi rece, ei n-o simt, n-o simt fiindcă încă n-au cunoscut compromisul, libertatea e felul lor de a fi şi a simţi. Oare vor reuşi să nu se supună canoanelor care ne îngenunchează?”.
În Un pas spre cer, Maria Elena Cuşnir face pasul spre roman nu doar prin sugestiile “decorului” şi ale interogaţiei active din asemenea secvenţe ale textului pentru că, iată, monologul interior din povestea de dragoste, mărturisirea-spovedanie către sine şi celălalt sînt dublate de un discurs critic şi schiţa unei radiografii consemnate pe foaia de observaţie a bolilor de care suferă lumea de azi; Matei, specialist în optogenetică, model pentru studenţii săi, cum e Toma pe care îl învaţă “pasiunea şi perseverenţa” în cercetarea ştiinţifică şi Nadina, profesoară pasionată de elevii şi profesiunea ei, însoţiţi într-o iubire ce pare pentru totdeauna, se află în faţa opţiunii dramatice a surpării cuplului întrucît Matei, cu “oferte promiţătoare” de la Facultatea de Medicină din Heidelberg, Institutul de Genetică din Lyon şi Institutul “Pasteur” din Paris, unde “reuşise primul între douăzeci de concurenţi”, decide să emigreze, urmîndu-şi visul “împlinirii profesionale”, în vreme ce Nadina hotărăşte să rămînă în ţara unde iubeşte “pînă şi lumina tristă a sărăciei”: “Nu accept să fac altceva decît să fiu între elevi. Nu rîvnesc posturi de conducere. Sunt fericită cînd ochii aţintiţi ai elevilor mă urmăresc şi le simt vibraţia”, spune o femeie care iubeşte atît de pătimaş încît îşi îndeamnă iubitul să plece, să atingă orizontul cu “aer primenit” spre care năzuieşte, ieşind din subsolul întunecos al lipsei speranţei şi al eşecurilor profesionale: “Nu văd nicio perspectivă. Sunt cercetător şi nu vreau să mă îngrop între hîrtii, anchilozat în practici depăşite. Recunoaşterea valorilor nu se face pe baza studiilor riguroase, a descoperirilor. Totul e spectacol gălăgios în spatele căruia se încrucişează amoruri, mari interese materiale, bani, înaintare în ierarhia socială, politică. Frivolitate. Nu am părinţi care să poată clădi o carieră fiului lor. Nici n-aş fi acceptat. Visez să mă smulg din acest întuneric, altfel viaţa mea va fi o rană deschisă mereu. Nu vreau să trăiesc în subsolul vieţii (…) Traseul meu universitar în cercetare s-a împotmolit. Din păcate, la noi, scara valorilor e inversă, stabilită de relaţii şi bani. Rezultatele cercetărilor, precum şi ale concursurilor, pălesc în faţa acestora. Pentru mine e vital să lucrez în continuare aşa cum ştiu, neîncorsetat de angoase şi nemulţumiri. Trebuie să învăţ din nou să văd dincolo de linia orizontului. Aici, din cauza corupţiei, nu mai am aer, nu mai am pace în suflet. Nu mă pot mărgini să muncesc fără a-mi fi recunoscute rezultatele care, din fericire, în Franţa şi Germania, par copleşitoare. Aici îşi pierd esenţa pînă la dispariţie, comparaţiile nu au nici un rost”. Problematica emigraţiei din motive sociale şi profesionale, atît de actuală, reprezintă una din temele majore ale celui de-al doilea plan narativ al romanului Mariei Elena Cuşnir care analizează în profunzime resorturile interioare şi psihologia celui care emigrează şi ale celui care rămîne în ţară, exprimîndu-se nu o dată în duritatea netrucată a unor întrebări (aproape) retorice – “De ce să pleci? De ce să crezi că ţara ta e plină de derbedei şi vechituri? De ce să crezi că ţara ta e îngropată în umbre? Dacă aşa e, cine o s-o salveze?” -, a despărţirii de “pădurea fermecată” a familiei, acasei (“Îşi simţea sufletul sfîrtecat între datoria faţă de părinţi şi datoria faţă de el. Plecarea din ţară echivala, după Matei, cu destrămarea familiei”) şi de scînteia “pură” a iubirii (“Revărsarea lavei incandescente a vieţii o descoperise alături de Nadina. Ştia că ea nu-l va urma în Franţa”), trăind între confuzia alegerii – împlinirea profesională sau sentimentul faţă de Nadina? – şi configuraţia lumii care nu lasă nici o speranţă de mai bine, urmînd, parcă, sentinţa lui Dante de la intrarea în Infern: “Destinele ţării se află în mîinile unor nulităţi, cărora nu le pasă de suferinţa poporului, de progresul ţării. Nu-i interesează decît conturile lor, cele de afară şi cele de aici. Calcă şi peste cadavrele părinţilor pentru a se pricopsi. O adunătură de lichele. Treaba lor. Eu îmi văd mai departe de munca mea cu cea mai mare dăruire”. Nu altceva simt şi gîndesc, cu lacrimile şi gîndurile lui Cioran, “bătrînii”: Anina, la şaptezeci de ani, vede la fel realitatea de care trebuie să se desprindă fiul ei: “Totul e mascaradă, conchise Anina. Sunt descurajată. Nu văd ieşire. Poate e bine să-l îndemnăm pe Matei să plece. Am senzaţia aproape penibilă că la noi nu se va schimba nimic încă mult timp. Mă simt vinovată şi eu pentru tot ce se petrece în ţara asta, unde eşti îndemnat la somn, lene, uitare”.
Un pas spre cer e, în această ordine, un roman despre emigraţie şi libertatea opţiunii (“Destinaţia în viaţă trebuie s-o alegem singuri. Nu-ţi lăsa imaginaţia să zboare. Trebuie să ştii de ce ţi-e dor în fiecare clipă şi acolo este locul tău. Cînd eşti departe de lumea iubită şi dorită ştergi cîte o lacrimă. Dar dacă ştii că acolo îţi împlineşti dorinţele, luminile nu se vor stinge nicicînd pentru tine!”, îl învaţă Anina pe fiul său, Matei), într-o societate fără o scară de valori, condamnată, parcă, la mediocritate şi impostură şi într-o epocă în care generaţia (mai) tînără, deşi ferită de războiul pe care îl vor fi trăit părinţii, are războaiele ei, la fel de violente, cu terorismul (evocat în atentatele de la Nisa, Paris, Turcia, München), în isteria neliniştii şi panicii, a ameninţărilor “epocii roboţilor” ce va să vină, cu o criză a şomajului “fără precedent”: de aici şi acum trebuie să facă personajul pasul spre cer, dintr-o lume prea puţin dispusă să-şi asume şi să creadă în mesajul celebrei fraze a lui Goethe, “clipă, opreşte-te, eşti atît de frumoasă!”. Matei citeşte romanul Sunetul muntelui de Vasunari Kawabata, pasionîndu-se de “dualitatea trăirilor” unei “fiinţe complexe” şi ia act de judecata de valoare dintr-o recenzie tipărită într-o “renumită revistă din New York”, care se potriveşte perfect romanului Mariei Elena Cuşnir înseşi: elegie existenţială intensă aşternută pe hîrtie cu seninătate aparentă.
IOAN HOLBAN
Comentarii