O carte care ne învaţă să spunem doar adevărul

După ce am citit cartea „O istorie a expansiunilor ruseşti”, apărută la Editura „Pontos”, Chişinău, 2009, scrisă de Ion Iachim, am început să cunosc mai bine istoria neamului meu. Autorul este poet, prozator, dramaturg, pedagog pentru mulţi pedagogi. Prin această apariţie, se face cunoscut şi ca cercetător istoric. Cartea se datorează investigaţiilor sale, o istorie adevărată despre zbuciumata, furata, trădata… ţară a Moldovei. Prima impresie, pe care mi-o lasă lectura cărţii, îmi aminteşte despre o mai veche legendă, pe care ne-o tălmăceşte Sadoveanu, prin gura personajului său, Nechifor Lipan, care spune că atunci când sosirăm noi cu întârziere pe lume, Domnul ne-a dat ce a mai rămas. „Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera şi cel cu băutura; s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe”, ne spune o voce de Sus.

Cel cu cetera s-a filtrat printre noi şi nu ne mai deranjează, cel cu băutura nici nu se filtrează, ca să-şi astâmpere pofta de viaţă, nici nu ne lasă să ne trăim traiul la noi acasă. Are acest neam de vechi slavi o normă de conduită: „Noi suntem obişnuiţi a lua pământuri, şi nu a le ceda pe ale noastre duşmanilor. Aşa va fi de acum înainte, cât există pe lume războiul cu paloşul”. (p.15)

Cartea este un real ghid sau un manual de alternativă, şi care se poate încadra în orice categorie de concurs, cuprinde întreaga istorie a ruşilor începând cu întemeierea lor ca stat. În ea poţi afla despre bătăliile purtate de Ivan cel Groaznic, Petru I, Alexandru I, Suvorov etc. Ferice de ţara care n-a avut nevoie de eroi, i-a avut pe ai săi. Din păcate, invaziile acestora nu aveau „dorinţa de slavă, ci dorinţa de pradă” (p.16). Îngăduind în aceeaşi perioadă 1400-1500, ţara noastră era condusă de eroul legendar Ştefan cel Mare. Spre deosebire de alţi eroi, Ştefan, însă, a recurs la alte strategii mai umane, mai creştine: „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile, şi neamul…”. De aceea noi avem o istorie deschisă spre lume, iar „Ştefan cel Mare a fost cu adevărat sfânt”, conchide autorul la p.28, în comparaţie cu atrocităţile pe care le făcea Ivan cel Groaznic. Despre atrocităţile comise de ruşi vorbeşte – aproape obiectiv şi cu mai multă mândrie – Karamzin: „Cinci ani ruşii n-au lăsat sabia din mână: ardeau şi tăiau” (p.31). Cuvintele de ordine erau – tăiau, ardeau…

Cartea mai poate fi şi un adevărat manual de demnitate. Răsfoind filele istoriei oricărei ţări, cugeţi şi alegi: în cinstea multor victorii Ştefan cel Mare construia câte o mănăstire, scriu cronicile. Slavofilii au şi ei modele de luptători din trecut: „În ceea ce priveşte actele de cruzime, Petru I l-a întrecut pe Ivan cel Groaznic, dar a fost, ulterior, eclipsat de împăratul roşu, Stalin… Crimele, monstruozităţile lui Ivan al IV-lea sunt floare la ureche în raport cu ferocităţile luminatului ţar Petru I. Dacă Ivan cel Groaznic şi-a ucis fiul fără să vrea, lovindu-l la mânie, atunci „prietenul” lui Dimitrie Cantemir şi-a torturat feciorul până la moarte. Nu scrie Ion Iachim la p.43, ci scriu aceşti împăraţi istoria ţării lor. Iar atunci când ai un asemenea manual, din care poţi cunoaşte adevărata istorie a „fratelui mai mare”, viaţa ţi-o trăieşti doar în demnitate. Doar aşa dreptatea poate fi un privilegiu al puterii.

Destinată şi tinerilor, „O istorie a expansiunilor ruseşti” e un îndemn să înţelegem mai bine ideea mareşalului Antonescu: „Frica trebuie să fie unicul mijloc de a stăpâni hoardele slave”. Chiar dacă mioriticul nostru pământ seamănă mai mult cu o Vale a Plângerii, nu poţi tolera la nesfârşit cunoscuta frază plină de îngâmfare a lui Kutuzov „N-am să le las moldovenilor decât ochii ca să plângă” (p.78).

Suntem un popor prea blând, prea creştin, prea…, dar asta trebuie s-o ştie şi străinii. Îndepărtaţi, înstrăinaţi, dezbinaţi de sistem, ne sfâşiem pe dinăuntru, dăm vina unul pe altul, pentru că „de la 1812 bucata de Moldovă, răpită de ruşi, numită apoi Basarabia, este o vale a lacrimilor. Este o orfană avându-şi mama în viaţă. Ţara-mamă a şters lacrimile fiicei între anii 1918-1940; marele bărbat al neamului, Ion Antonescu, a încercat s-o readucă în familie, dar destinul i-a jucat festa…” (p.78). Autorul cărţii, prin dragostea sa de neam, crede că unitatea poate distruge orice sistem: „Mamă-Românie, fii mai cu inimă! Procedează aşa cum face Rusia în raport cu rusăraia vărsată pe tot globul; fii tot atât de aţoasă şi-i apără pe români, precum face Ungaria în raport cu maghiarii de oriunde. Românie, Ţară-mamă…” (idem).

Ce poate fi mai crud decât adevărul? Dar ce te poate face mai fericit de-a lungul timpului? Tot adevărul. În loc de epilog, autorul „Istoriei expansiunilor ruseşti” scrie că această carte „e un strigăt de durere, o legitimă revendicare naţională, un Ion fără de ţară”. Cititorii, adică noi (de la Ion, doar că ne-am cam inversat), o contopire fericită cu autorul, am devenit mai împliniţi cu adevărul istoric relatat aici, adevăr care merită să ne fie retrocedat, ca şi aurul dacilor.

 SILVIA STRĂTILĂ,

 profesoară de limba şi literatura română,

Liceul „V.Alecsandri” Chişinău05

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: