Drumuri spre frumos şi spre bine

Călătoria fiind un mod de cunoaştere, a scrie despre ea înseamnă inevitabil a informa, mai mult sau mai puţin extins, despre cele aflate. Cea mai recentă carte a monahiei Elena Simionovici ţine astfel, prin natura lucrurilor, de proza documentară – în cazul său, cu deosebire alertă, urmărind trasee lungi în timpul limitat impus de întreruperea activităţilor prioritare, cele de la Mănăstirea Voroneţ. Bucuria călătoriilor de suflet (Ed. Muşatinii, Suceava, 2017) cuprinde relatări – majoritatea publicate între 1999 şi 2016 – despre felurite locuri, din Israel, Palestina, Egipt, Grecia şi Italia, până în Ucraina şi Estonia, traversând în repetate rânduri Europa Centrală; din ţară, sunt reţinute Rohia, Sighetul şi Valea Cracăului, din Munţii Neamţului. În ansamblu, bilanţul acesta frapează prin lumină, notaţiile negative fiind periferice, ca atunci când amintesc starea materială a sărmanilor din Egipt sau Palestina. Cititorul urmăreşte aşadar o sumedenie de fiinţe şi de lucruri captivante, multe de neuitat, ca muzeele şi catedralele din marile oraşe, templele din Grecia ori Egipt şi bibliotecile din mănăstiri (Sfânta Ecaterina din Sinai, dar şi Rohia şi Scărişoara Mică, la noi). Preferinţa autoarei pentru linişte, contrariată de aglomeraţie la Vatican şi la muzeul de antichităţi din Cairo, n-o împiedică totuşi să admire explicit ceea ce risca să o tulbure: patrimoniul cultural al fiecărui spaţiu, care poate fi ameţitor, ori nivelul ridicat al civilizaţiei. De pildă, Luxemburgul opulent şi poliglot nu e un nou Babilon, ci un stat care-şi exploatează spornic resursele şi asigură tinerilor condiţii de studiu incomparabile; şi nu e tocmai o dramă că agricultura intensivă din Austria a izgonit, odată cu buruienile, podoabele câmpurilor de grâne din alte locuri, macii. Se vede că autoarea noastră e sensibilă nu doar la monumentalul urban, ci şi la natură, care se bazează tot pe o ordine, una specială. De aceea, repertoriul de date – istorice, demografice ş.a.– este dublat constant de imagini botanice şi de instantanee climatice. Eucalipţii şi transparenţa cerului spaniol, mestecenii şi ceţurile din ţinuturile reci fac regula, dar la fel de spectaculoase pot fi o furtună hibernală în Italia sau toamna grecească.

Favorizând o atare perspectivă organică, unde totul – natură şi cultură – se leagă, călătoriile sunt, pe deasupra, ocazii de localizare a punctului de plecare. Putem învăţa, de la Delfi, cum se asigură protecţia monumentelor cu sisteme de alertă, comparăm calitatea tiparului din Occident şi ce se face la noi la fel de bine sau raportăm, în numeroase cazuri, preţul ridicat al taxelor de vizitare cu cele de la mănăstirile bucovinene, sensibil mai mici. Pe lângă alăturări însă, survin unicatele – prezenţele româneşti de azi şi de ieri peste frontiere: Angela Gheorghiu la Opera din Geneva, o expoziţie colectivă la Ravenna, Brâncuşi la Centrul Pompidou, mai mulţi dramaturgi în câteva teatre pariziene, la Philae, în Egipt, împăratul Traian în ţinută de faraon şi, tot acolo, o firmă de construcţii pe malul Nilului; numeroase sunt, cum era de aşteptat, menţiunile despre clericii noştri şi despre bisericile lor, din trecut şi din actualitate, de la asceţii din Athos şi Meteora, până la cei întâlniţi în metropolele apusene.

Afară de călătorii, cărţile sunt cele care asigură deschiderea către lume, cum se ştie şi cum ştie deopotrivă autoarea, frecvent prezentă în presă cu aprecieri despre lecturile sale. Pentru ea, deplasările sunt obligatoriu pregătite cu dicţionare, cu hărţi, cu Encyclopaedia Britannica, iar la faţa locului, cu noi cărţi. Alta însă este condiţia textelor sacre şi a literaturii, repere absolute şi acasă, şi la drum. Că e vorba de vizita la celebra bibliotecă a Mănăstirii Sfânta Ecaterina sau de lecturile din biserica de la Voroneţ într-o slujbă nocturnă, efectul de adâncime e acelaşi. În prezenţa cuvintelor demne de veneraţie, monahia Elena simte, chiar atunci când este în lumea largă, un fel de emoţie a reîntoarcerii, o întărire a construcţiei sale interioare, o confirmare a credinţei şi a convingerilor. Pe scurt, cărţile pentru drum şi celelalte, de căpătâi, îi procură nu doar învăţăminte, ci şi linişte pentru suflet. De aici, proporţia însemnată, în volumul nostru, a prezentărilor de scriitori şi de artişti plastici. Mereu sintetice, acestea surprind, în fiecare caz – eseuri (Niadi-Corina Cernica), poezie (Ion Paranici), mărturii duhovniceşti (Doina Hasneş-Ciurdariu), povestiri (Elena Condrei), tapiserie (Cela Neamţu) şi pictură (Radu Bercea) – mai ales calitatea elanului spiritual, „gândul spre Cer”. O atenţie aparte este acordată scrierilor document: insistând asupra statorniciei şi neuitării în materie de angajament sufletesc, câteva comentarii se opresc asupra unei ediţii inedite din Leca Morariu, asupra memoriilor Micaelei Ghiţescu ( Între uitare şi memorie) ori asupra unor reconstituiri genealogice (Nicolae Noica – Neamul Noica, Marin Pop – Monografia Familiei Coposu). Că acesta e un gen de lectură vocaţională, făcut în primul rând din admiraţie şi celebrare, nu trebuie să ne mire: e clară afinitatea autoarei noastre pentru portretele de scriitori ale lui Bartolomeu Valeriu Anania din Rotonda plopilor aprinşi, şi acelea practici de cinstire, la alte proporţii. Privite panoramic, lecturile autoarei – texte istorice sau de imaginaţie – sunt, ca şi drumurile, căi de cunoaştere şi de îndreptare a vieţii. Cea mai elocventă pildă de asemenea deschidere – spre lume şi spre cuvinte – este aceea din scurta relatare Drum pentru o carte, despre gestul său spontan de a trece munţii, într-un noiembrie ceţos, în căutarea mai multor exemplare dintr-o carte a mitropolitului Maramureşului, Iustinian Chira, despre viaţa monahală, Trăiţi frumos şi-n bucurie. De ce mai multe? Pentru a fi oferite altora, cu ocazia propriei aniversări.

Deschiderea spre lumea mare şi spre cea a cărţilor asigură din capul locului, lucru ştiut, o comunicare mai liberă şi mai întinsă. Vorbitoare iscusite de limbi străine, primind zilnic mulţime de vizitatori, călugăriţele de la Voroneţ se înţeleg şi cu partenerii de discuţii la reuniunile internaţionale inter-confesionale, în felurite ţări, chiar dacă, aminteşte monahia Elena, nu cunosc graiul local – estonian, ucrainean ori copt; sunt fericite să prezinte biserica noastră şi să răspundă întrebărilor celorlalţi, ba chiar să-i înveţe cântări în limba română. Toate acestea ţin de o atitudine fraternă specială, care, excluzând ingerinţele, demonstrează practic continuitatea trăirii în umbra sfinţeniei. Se întâmplă chiar ca aceasta să depăşească spaţiul actual: în unele imagini din piramide, bunăoară, sunt văzute prefigurări ale monoteismului creştin, cu deosebirea capitală că religia egipteană valorifică orgoliul divin, precizează maica Elena. În fond, totuşi, dincolo de numărul cărţilor şi al ieşirilor în lume, care înmulţesc cunoaşterea, adevărata problemă o constituie adâncimea acesteia. Uneori, nu trebuie să mergi decât la doi paşi, în Munţii Neamţului, pentru a primi răspunsuri simple, dar limpezi, la întrebări mistuitoare, ca în impresionanta evocare a Părintelui Proclu Nicău: cu anahoretul cel smerit se leagă o înţelegere unică nu prin frecvenţă – fiindcă dialogurile sunt reluate periodic –, cât prin rezultat, care nu e simplă informare, ci îndrumare, nu e literă moartă, ci cuvânt viu; fireşte, povestirea comprimă întâlnirile, nu reproduce dialogurile, dar accentuează sentimentul de armonie şi de linişte.

În mai multe rânduri, cu toată practica de care dispune, monahia Elena observă limitele exprimării. Sunt anevoie de prezentat unele monumente, diverse creaţii artistice şi peisaje, care impun o frază concisă, corespunzând unei atitudini de respect şi atenţie, de „luare aminte”, în termenii săi. Există însă, pe lângă prilejurile de felul acesta, remarcabile, altele câteva, „rare” – adică puţine şi preţioase – generatoare de stări de o nebănuită intensitate interioară. Atunci vorbeşte autoarea despre „cutremurul” trăit în anumite puncte ale pelerinajelor, când primul semn este impresia de ieşire din actualitate – la Meteora, Salonic, Poceaev şi catacombele romane ale Sfintei Priscilla, dar şi la Sihla şi la Baia Mare. „Vin dintr-o lume a cuvintelor”, afirmă autoarea – cele, adaugă ea, din rugăciune, din obiceiul primirii străinilor în mănăstire, din cărţile parcurse: înţelegem prin urmare că, pentru cineva care operează în această măsură cu limbajul, a pomeni despre blocarea vorbirii nu vine atât din neputinţă, cât dintr-o mişcare interioară fără egal. „Cutremurul” e un termen care traduce o sumă de trăiri intense şi greu de explicat până şi pentru cineva care povesteşte fără probleme despre sfinţi, despre confraţi, ca monahul Hristofor, ca să nu mai amintim de puzderia de oameni şi de locuri.

Dacă tectonica sufletului este concentrată astfel într-un singur cuvânt – „cutremur” –, Bucuria călătoriilor de suflet ne îngăduie totuşi să aflăm câteva amănunte despre autoare, indirect legate de drumurile prin lume şi prin cărţi. Absolventă a Facultăţii de Filologie din Iaşi, mai întâi, apoi a celei de Teologie, la aceeaşi universitate, monahia de azi a predat româna şi latina în Bucovina, înainte de a intra în mănăstire, la Voroneţ. Aici, de mai mulţi ani, conduce oaspeţii prin istoria şi prin lumea de imagini a bisericii, de unde, probabil, apetenţa pentru vestigiile şi culorile din toată lumea. Mare amatoare de muzică sacră, dar şi de armonii clasice, cântă cu colegele de călătorie imnuri în faţa icoanelor Maicii Domnului, apreciază mult un concert în biserica St. Lorenz din Nürnberg şi se entuziasmează de un recital al Angelei Gheorghiu la Opera din Geneva. Menţionează şi câteva reţineri, motivate spiritual – când stă departe de zona sarcofagelor faraonilor la muzeul din Cairo –, sau istoric – când refuză să se fotografieze la monumentul vienez al împărătesei Maria-Tereza. Ostenită de căldură şi de mers, cheamă în ajutor pe sfinţii spre care se îndreaptă în pelerinaje. I se întâmplă să se refere, foarte scurt, la suferinţa cardiacă, când aminteşte de „aerul rarefiat” din piramide sau din peştera Sfântului Iov, în Ucraina: atunci, ca şi în istorisirea întrevederii cu părintele Proclu, identitatea sa e camuflată sub o oarecare „ea” fără nume.

În totul, pe lângă aglomerarea de informaţii din călătorii, notele autobiografice intervin cu mare discreţie, cele amintite aici epuizând aproape total inventarul lor. În mod firesc, rostirea cea mai fermă e, pe tot parcursul cărţii, de inspiraţie comunitară, legată de valorile credinţei, de la cele de fond, până la ritualul stilistic al frazei limpezi, punctate de câteva arhaisme. Înţelegem astfel că, de pildă, mulţumirea adresată, la finalul mai multor relatări, Celui de Sus şi superiorilor nu e un protocol anodin. Să amintim că stavrofora Irina Pântescu, cârmuitoarea obştii voroneţiene, apare constant drept „Măicuţa”. Cunoscută ca mare rugătoare şi chivernisitoare de elită, aceasta oferă, iată, şi un sprijin generos pentru ieşirile în lumea largă ale discipolelor sale. Îmbogăţite cu impresii şi cunoştinţe, răspândind şi ele bogăţia noastră de frumuseţi şi de trecut, acestea revin acasă, unde găsesc totul „mai frumos şi mai bine” ca oriunde, tocmai pentru că pot face comparaţii. Bucuria călătoriilor de suflet este aşadar o probă indirectă a dărniciei de la Voroneţ, unde se cultivă rugăciunea, fireşte, dar şi, într-o măsură admirabilă, interesul şi dragostea pentru oameni şi locuri. Forţa acestui mesaj vine cu siguranţă din experienţa colectivă a locului şi, cu siguranţă, deopotrivă din cea a autoarei.

 MAGDA CIOPRAGA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: