PSD Suceava 2020

Teatrul „Matei Vişniec” Suceva

Grifa lui Hausvater

Prima ediţie a Zilelor Teatrului „Matei Vişniec”, cel mai tânăr teatru din ţară, a debutat mai mult decât promiţător. Cu un adevărat festin artistic, cu un „carnaval al simţurilor”, după cum îşi numeşte regizorul Alexander Hausvater spectacolul cu „Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare”. Atmosfera de la premieră a fost una specială, publicul fiind asaltat chiar de la intrarea în teatru de senzaţii tari.

De cum pătrunzi în foaier eşti împresurat de sunetele unei muzici intense, iar când ajungi în sală vezi un ecran de pe burtiera căruia se scurg breaking news. Afli astfel că Fernando Krapp este căutat de organele de ordine, şi totul are ceva din aerul unui policier. Aşa începe, cu o stare de alertă, spectacolul „Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare”, un minunat text de Tankred Dorst şi Ursula Ehler (tradus de Victor Scoradeţ), având ca punct de pornire o mult frumoasă nuvelă de Miguel de Unamuno. Piesa ne poartă prin labirintul unei complicate poveşti de dragoste, plină de mister, de tenebre. Adaptând textul, regizorul Alexander Hausvater îl pune în scenă în stilul său foarte personal, provocator, excitant, convocând toate componentele acestei arte sincretice care este teatrul. Ce a ieşit este un spectacol încântător, pictural, cu o bogată, debordantă teatralitate, cu muzică, dans, lumini, proiecţii video (foarte bun, ca de obicei, Lucian Moga), cu inefabilă poezie. Montarea suceveană se desfăşoară într-un cadru scenografic de o extremă şi rafinată simplitate, conceput de Maria Miu, autoare şi a costumelor. Albul este culoarea aleasă, mai precis non-culoarea predominantă. Scena este într-o pantă lină, având un perete de fundal, un tavan transparent, nişte stâlpi luminoşi, un suport de garderobă cu costume într-o laterală, şi în cealaltă un copac dezfrunzit. Din când în când, pe ramurile acestuia apar nişte frunze noi, câte o altă rămurică, semn că lucrurile se schimbă, că timpul curge. Totul se petrece la vedere, convenţia e devoalată, nu şi misterul tulburei poveşti de dragoste dintre Fernando şi Iulia. El, un personaj sulfuros, un bărbat bogat, pasional, violent, cu un trecut dubios (e cumva asasinul fostei sale soţii, e un fel de Barbă albastră în versiune modernă?), ea, o tânără himerică, pierdută în visele sale, sacrificată de tatăl său pe altarul unei căsătorii din interes. Mai brutal spus, vândută lui Krapp de părintele datornic. Interesant în spectacolul lui Hausvater, unul despre dragoste şi demonii ei, despre fragilitatea iubirii, trădare, adulter, nebunie, în fine despre o anume tectonică a sentimentelor, este cum naraţiunea e fragmentată de comentariile unui personaj colectiv, ingenios conceput. Mereu prezent în scenă, acesta transcrie prin sugestive mişcări o întreagă gamă de sentimente, de trăiri, remarcabila coregrafie aparţinându-i experimentatei artiste Victoria Bucun. La temperatura ridicată a acestor intervenţii contribuie şi protagonista Cristina Florea, care interpretează live cântece flamenco, cu toată aspra, răvăşitoarea lor senzualitate. De altfel, întreg spectacolul este impregnat de muzică, expresivul univers sonor fiind creaţia lui Mircea Kiraly.

Sub bagheta lui Alexander Hausvater, tânăra trupă a teatrului sucevean funcţionează admirabil, omogen. Se vede că regizorul i-a cucerit necondiţionat pe actori, insuflându-le o energie ieşită din comun. Jocul lor este atent controlat, are rigoare aproape geometrică, dar asta nu exclude tensiunea, emoţia. Care se transmite şi spectatorilor, în cel mai empatic mod. Pentru că eşti prins în magma acestui spectacol, eşti sedus de vibraţia, de intensitatea lui.

În rolul titular, Cosmin Panaite e o apariţie cu parfum de scandal; enigmatic, elegant ca un dandy, ironic, cinic, dar şi cu o latură sensibilă, el îşi asumă personajul. Delu Lucaci în himerica Iulia e fragilă şi puternică totodată, jucând nuanţat trecerea de la candoare, de la juvenila visătorie romantică la însingurarea nevrotică, la naufragiul în nebunie. Totul ca o misterioasă zbatere de aripi. Personajul complex al Contelui îşi găseşte în Cătălin Ştefan Mândru un excelent interpret. Actorul e deosebit de maleabil, de versatil, probând maturitate şi ştiinţa de a întrupa contrarii. E expresiv, convingător şi în ipostaza serioasă, şi în cea bufonă. Sunt buni, eficienţi, făcând ceea ce trebuie în economia spectacolului, creionând în special personajul colectiv, Bogdan Amurăriţei, Bogdan Cantacuz, Clara Popadiuc, Diana Lazăr, Sergiu Moraru, Alexandru Marin.

„Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare“ poartă, indiscutabil, gheara lui Hausvater. Regizor cu o carieră internaţională, creator de stil, autor al unor memorabile spectacole, novatoare, insurgente, de o frapantă expresivitate – să ne amintim de „…au pus cătuşe florilor”, un adevărat reper în teatrul românesc din perioada post-revoluţionară – Alexander Hausvater a pus o cărămidă la temelia unui teatru tânăr (după propria-i mărturisire), de fapt o bornă valorică. Asta obligă. Pentru că vom avea, de acum încolo, mereu, astfel de aşteptări de la teatrul sucevean.

CARMEN MIHALACHE

(Revista „Ateneu”, nr. 574, iunie 2017)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: