O Românie întreagă sub cerul Teilor de Aur şi Argint

La prima oprire în Botoşani a autocarului care mă aducea de la Suceava, cadrul uşii larg deschise pentru cei care voiau să coboare înainte de autogară s-a umplut pur şi simplu de mireasma şi de frunzişul verde al unui tei în floare, încercând parcă să irumpă în interior, atât de neaşteptat şi de năvalnic, încât instinctiv am făcut un pas înapoi. Niciodată de la începutul acestei veri nu mai inspirasem ceva atât de curat şi de dulce, era ca un soi de purificare pe care oraşul o oferea celor ajunşi aici la Zilele Eminescu, la oricare din sărbătorile pregătite de botoşăneni la 128 de ani de la urcarea Poetului la cer.

Aceea la care fusesem invitată, Premiile Eminescu pentru Literatură, Arte Vizuale, Colecţii şi Colecţionari „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint” ale Editurii Geea Botoşani, condusă de scriitoarea Elena Condrei, începuse de joi, 15 iunie 2017, cu vernisajul unei expoziţii la Muzeul Judeţean Botoşani dedicată Centrului istoric al aşezării şi cu o lansare de carte, „Călătorind cu stelele” de Mariana Adăscăliţei, dar mă consideram norocoasă că izbutisem să ajung măcar acum, vineri, pe 16, în ziua a doua, consacrată festivităţii pentru decernarea minunatelor medalii, veritabile bijuterii ale coroanei de omagii aduse lui Eminescu de-a lungul timpului, o dată prin valoarea intrinsecă şi încă o dată prin numele unora dintre deţinători. În adâncul inimii, nu pot să nu mă mândresc cu „naşul” lor bucovinean, inclasificabilul George Muntean, preşedinte de onoare al juriului până la plecarea dintre noi, în anul 2004, şi să nu cred în pasul cu dreptul pentru valoarea laureaţilor semnificat de „Teiul de Aur” al celei dintâi ediţii acordat Maestrului Ion Irimescu, pentru colecţia de autor a creaţiei sale pusă în lumină de Muzeul de Artă „Ion Irimescu” Fălticeni. Cezar Ivănescu, preşedinte al juriului, şi Grigore Vieru, laureat al „Teiului de Aur”, fac de asemenea parte din personalităţile marcante ale începutului şi chiar dacă niciun premiu nu reuşeşte să încununeze în exclusivitate piscuri, nu putem să nu observăm străduinţa juriului, din care şi Elena Condrei a făcut parte permanent, pentru cât mai multe valori indiscutabile.

Toată lumea ştie unde este hotelul „Rapsodia”, dar conducătorul auto opreşte brusc buchetul binevoitor de lămuriri pe care întrebarea mea îl adună din toate părţile, anunţându-mă scurt: „Vă las acolo!”. Nu ştiu dacă are acolo o oprire obişnuită sau e un gest de politeţe faţă de un oaspete al oraşului şi nici nu apuc să aflu, deoarece, coborând, sunt întâmpinată de pe treptele hotelului cu bunvenitul: „Pentru Eminescu?” „Întotdeauna!”, răspund şi urc scara, mulţumită că nu sunt singura care o face.

Sala, vastă, elegantă, în rafinate combinaţii de albastru, auriu şi alb, căreia ţinuta amfitrioanei îi adaugă o undă de trandafiriu ca aurora zorilor, este aproape plină, dar jilţurile neocupate nu mă duc cu gândul la manifestarea omagială organizată la aceeaşi oră la Biblioteca Judeţeană, ci, cu un tremur uşor al pleoapelor, le văd păstrate pentru „Teii” care nu vor mai ajunge vreodată la sărbătoarea lor: artista plastică Dany Madlen Zărnescu, traducătorul Nikos Blithikiotis, PS Gherasim Putneanul, ca să-i pomenesc numai pe cei cu care, într-un fel sau altul, am fost împreună în momente de neuitat pe drumul vieţii. Tresar, dar nu amintirea este cea care îmi atinge uşor braţul în clipa următoare, ci prietena mea, ziarista Maria Toacă, de la Cernăuţi. Ce face Veronica ei, ce face Veronica mea este o întrebare previzibilă la fiecare întâlnire a noastră, dar la o sărbătoare Eminescu, numele acesta, atât de scump Poetului şi atât de scump nouă, pluteşte deasupra noastră, în jurul nostru ca un fluture albastru, ca o steluţă de miere desprinsă dintre frunzele, din coroana în formă de inimă ale unui tei nemuritor.

Ce bucurie însă, Nordul Bucovinei este prezent aici şi cu poetul, traducătorul şi publicistul Mircea Lutic, şi cu poetul academician Vasile Tărâţeanu, şi cu poetul şi ziaristul Vasile Bâcu, preşedintele Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” Cernăuţi, şi cu doamna sa, prof. Ancuţa Bâcu, şi cu interpretul de muzică populară Ilie Caraş! De altminteri, ceea ce distinge instituţia creată şi însufleţită de Elena Condrei, pe lângă deosebitele sale medalii şi deosebitele domenii din care îşi alege laureaţii (de regulă, cele anunţate de titulatură, dar, la o ediţie ori alta, şi spiritualul, şi biblioteca, şi publicistica, şi folclorul, şi dansul), este alegerea lor constantă şi din Regiunea Cernăuţi, şi din Republica Moldova, redesenând o Românie culturală întreagă sub cerul Teilor eminescieni.

Am stat de la căderea serii până în zori citind atentă şi reluând pasaje, uitându-mă la fotografii cu acea implicare afectivă pe care documentele foto nu o pot genera, ci doar albumele de familie, deşi documente foto anexaseră la sfârşitul cărţii lor Elena Condrei şi Vasile Tărâţeanu. Cu certitudine, este un simţământ pe care îl vor încerca şi alţi cititori din Sudul Bucovinei ai acestui volum intitulat „Arheul eminescian la Cernăuţi. Interviuri cu acad. Vasile Tărâţeanu”, al 12-lea realizat de Elena Condrei în seria sa (putem spune aşa, fiindcă este deopotrivă şi serie de autor), „Eminescu nestins”, serie biobibliografică a laureaţilor Premiilor Eminescu „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint” ale Editurii Geea Botoşani. Misiunea prezentării proaspătului volum (Vasile Tărâţeanu l-a văzut tipărit doar în dimineaţa lansării) ne-a fost încredinţată Mariei Toacă, lui Mircea Lutic şi mie. Neavând cum, când să-l citească (spre deosebire de mine, ajutată de dl Vasile Condrei şi de „Lilian Express”, firma de transporturi Botoşani-Atena la care activează de decenii), dar la curent cu dificultăţile zămislirii lui din cauza lui Vasile Tărâţeanu, mereu pe drumuri, mereu ocupat, Maria Toacă a considerat un miracol chiar apariţia acestuia în preziua ediţiei a XVI-a 2017 a „Teilor”, salutându-i din inimă tema, deoarece „la noi, la Cernăuţi, mai mult decât oriunde, Eminescu este biblie lucrătoare”, cum spunea acad. Mihai Cimpoi. În schimb, supervizorul cărţii în manuscris, Mircea Lutic, şi-a desfăşurat amplu evantaiul entuzismului, vorbind de cei „doi autori de mare condiţie culturală”, de faptul că „m-a impresionat titlul, mai frumos nu se poate”, povestind că „prinde, începând de la rădăcini până în prezent, toate momentele importante din istoria Bucovinei prin Eminescu”, că „Nordul e pentru prima dată atât de bine cuprins”. Apoi, plecând de la destinul Bucovinei sfâşiate, a mărturisit, s-a revoltat: „nu pot să nu-mi exprim mâhnirea pentru ceea ce se face astăzi din partea Patriei Istorice pentru Bucovina. Bine că a murit tata şi nu aude ce se spune la Radio Bucureşti! Noi, teritoriile ocupate considerate diasporă?! Termenul vine din episodul biblic, de la evreii care au rămas de bună voie în Egipt. Noi nu am am plecat şi am rămas din proprie voinţă în alte ţări căutând acolo o viaţă mai bună! O victimă a ocupaţiei să fie considerată om al diasporei?! Şi Basarabia diasporă?! Treptat Patria Istorică îşi întoarce faţa de la noi. Este o mare tragedie pe care o trăim azi!” Reîntorcându-se la carte, Mircea Lutic a încheiat, afirmând că „pune accent pe rănile istorice ale neamului. Prin Eminescu noi putem să ne tămăduim rănile. Faceţi tot posibilul să apară în tiraj mai mare, să fie în casa fiecărui bucovinean, în special în casele nord-bucovinenilor, în casele cărora lăzile de zestre păstrează Tricolorul!” Acest îndemn s-a bucurat de replica imediată a Elenei Condrei, care a promis o sporire a numărului de exemplare, chiar dacă ar trebui să renunţe, să amâne ceva din lucrările de la Cetate, nume sub care este cunoscută locuinţa familiei Elena şi Vasile Condrei, situată în Centrul istoric al municipiului Botoşani.

În ce mă priveşte, am mărturisit că „Arheul eminescian la Cernăuţi” este cea mai răscolitoare, cea mai apropiată sufletului meu din toate cărţile din colecţia „Eminescu nestins”, că îi preţuiesc privirea proaspătă peste o istorie veche, darul de a fi surprins esenţialul, importanţa lui Eminescu ca susţinător al identităţii româneşti şi al limbii române, implicarea constructivă, exemplară a lui Vasile Tărâţeanu pe schele, pe şantierul faptelor menite să le asigure continuitatea, gestul extraordinar al florilegiului alcătuit din versurile scriitorilor cernăuţeni de azi, sfârşind însă cu un regret: absenţa respiraţiei solidare a Sudului Bucovinei în lupta românilor din Nordul ei înstrăinat, ceea ce dovedeşte că noi, cei din Ţară, nu am făcut îndeajuns, că nu le-am fost puternic alături, că le suntem, le rămânem datori.

Din mulţimea cuvintelor de mulţumire adresate de acad. Vasile Tărâţeanu, le păstrez în această relatare pe cele adresate Elenei Condrei, Primăriei Municipiului Botoşani şi Consiliului Municipal Botoşani, şi la această ediţie susţinătoare ale „Teilor” şi deci şi ajutor în editarea cărţii. Şi, de asemenea, aleg din alocuţiunea sa (în întregime citabilă) nădejdea zilei în care va fi inaugurat în spaţiul Casei Aron Pumnul Muzeul Eminescu, îngemănată cu profundul regret că hotărârea Guvernului României din 2014 de finanţare a consolidării şi amenajării vestitei, valoroasei Case, nu a fost asumată şi de guvernele care i-au urmat, precum şi îndureratul: „Dl Lutic are dreptate! Nu suntem de pretutindeni! Noi suntem acasă, noi am fost rupţi, tăiaţi şi înstrăinaţi! Ajută-ne, Doamne! Ajută-ne, Patrie Istorică! Ajutaţi-ne!”

Dacă anul trecut, între laureaţii „Teilor”, venind de dincolo de Prut, Aurul a luminat, la Literatură, creaţia acad. Mihai Cimpoi şi, la Arte Vizuale, pe aceea a lui Ion Daghi (acad. Nicolae Dabija: „Dacă ar putea să le vadă M. Eminescu, cu siguranţă, s-ar recunoaşte în comentariile picturale ale operei sale făcute de maestrul Ion Daghi”), ediţia 2017 a Premiilor Eminescu decernate de Geea va rămâne în istoria instituţiei cu numele cunoscut de o lume întreagă al compozitorului Eugen Doga – Diploma în rang de Excelenţă şi medalia „Teiul de Aur” – la Muzică, şi al tinerilor balerini de la Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Maria Bieşu” Tatiana şi Nicolai Nazarchevici – „Teiul de Argint” – la Dans, toţi trei din Chişinău. Toţi trei coautori ai celui mai aşteptat moment al ediţiei – momentul magic al baletului „Luceafărul”, compus de maestrul Eugen Doga şi interpretat de soţii Nazarchevici. Muţi, cu respiraţia oprită, cu sonorul aparatelor foto şi al celor de filmat asurzit, participanţii, unii din spate ridicându-se în vârful picioarelor, alţii venind mai aproape ca să-i vadă mai bine, au trăit „Luceafărul” ca într-o vrajă. Prinsă în laţul unor probleme grabnic de rezolvat şi decisă în ultima secundă să lase, să amâne totul ca să ajungă şi acum la „Tei”, la sfârşit Maria Toacă a suspinat: „Ce rău mi-ar fi părut să nu fi venit!”

Invitat să rostească tradiţionala Laudatio pentru laureat, laureatul Eugen Doga, Vasile Tărâţeanu, cu utilizarea încântorului (şi deja răspânditului) apelativ al maestrului, Eugeniu, după rememorarea câtorva din cele mai iubite compoziţii şi a câtorva din cele mai importante recunoaşteri ale talentului său, întregind într-un fel frumosul gest al florilegiului publicat în cartea „Arheului” – „Ofrandă bucovineană la picioarele poetului”, a dat citire inspiratei evocări semnate de Grigore Crigan a întâmplării trăite în gospodăria Samoilenilor împreună cu Grigore Vieru şi compozitor, „Simfonia herţană a lui Eugen Doga”, şi a recitat tulburătorul poem al poetei cernăuţene Elena Mariţa, „Fă, Doamne, românilor parte!” Originala, aplaudata laudatio a lui Vasile Tărâţeanu nu a putut totuşi să concureze emoţia din glasul Elenei Condrei („Voi păstra acest moment unic în sufletul meu toată viaţa!”), sentimentele generate de acceptul prezenţei şi de prezenţa compozitorului la Botoşani, la decernarea Premiului Eminescu „Teiul de Aur”, de calităţile omului, între care gentileţea şi modestia cu o strălucire de departe. A considerat firesc să vină cu trenul de la Chişinău la Iaşi, sigur că de acolo se va găsi o maşină care să-l aducă la Botoşani, a povestit Elena Condrei, mulţumind generalului de armată care a ajutat-o în această privinţă.

Îndelungilor aplauze de care s-au bucurat muzica şi cuvintele maestrului Eugen Doga, ca şi dansul soţilor Tatiana şi Nicolai Nazarchevici, cunoscutul artist plastic Aurelian Antal, cu o expoziţie de „Psalmi” în sala festivităţii de premiere, le-a alăturat două lucrări, darul său personal, expresie a admiraţiei pentru compozitor şi balerini. De altminteri, e bine să ne oprim aici câteva minute ca să consemnez (de privit rămânând un răgaz la sfârşit, pentru cine nu a făcut-o înainte de începerea ceremoniei), pe lângă această expoziţie de plastică poematică – precizarea autorului!, şi una Eminescu, de carte, filatelie şi numismatică aparţinând botoşăneanului Ludvic Schibinschi – „Teiul de Argint”, ca şi pentru Ivan Silviu Mihai, din Odobeşti, la secţiunea Colecţii şi Colecţionari.

Doamna Elena Condrei a reuşit să aducă azi la Botoşani, la Premiile Eminescu, două numere 1: Numărul 1 în Muzică – Eugen Doga şi Numărul 1 în Eminescologie – Nicolae Georgescu. În esenţă, aşa a debutat extraordinara Laudatio a lui Theodor Codreanu pentru Nicolae Georgescu – Premiul Eminescu şi Medalia „Teiul de Aur” la Literatură în anul 2017, extraordinară, deoarece pentru mulţi dintre cititorii adevăraţi ai lui Eminescu şi ai exegezei eminesciene Theodor Codreanu este la fel de îndreptăţit la acest număr 1, la acest loc 1 în eminescologia contemporană. Bucurându-ne de această (atât de) rară eleganţă în viaţa românească literară de azi, să punctez doar câteva din argumentele aduse în faţa publicului de elevata prelegere ştiinţifică ţinută de Theodor Codreanu ca laudatio şi urmărită cu o atenţie neobişnuită la astfel de festivităţi: Nicolae Georgescu debutează în 1994 cu o carte care va schimba faţa eminescologiei, întreprinde cea mai bună cercetare şi ajunge cel mai bun cunoscător al ediţiilor Eminescu, redă adevărata imagine a relaţiei dintre Eminescu şi Veronica, schimbă viziunea asupra biografiei lui Eminescu şi devine cel mai mare eminescolog prin calitate şi cantitate, depăşindu-l pe G. Călinescu prin cantitate. A doua Laudatio Nicolae Georgescu a adus la microfon tot un nume important din rândul iubitorilor şi cunoscătorilor de Eminescu, pe dr. Lucia Olaru Nenati, care a insistat asupra magnetismului eminescian, ce a atras şi continuă să atragă în cercetarea vieţii şi operei sale mari personalităţi, spirite înrudite: Maiorescu, Iorga, Perpessicius, Vatamaniuc, Theodor Codreanu, Nicolae Georgescu. Recunosc că am trăit cu o emoţie aparte decernarea acestui „Tei de Aur”, deoarece soţii Doina Rizea şi Nicolae Georgescu sunt oaspeţi îndrăgiţi şi apropiaţi ai Sucevei, care prima i-a recunoscut eminescologului Nicolae Georgescu înalta calitate în eminescologie cu Premiul Eminescu al festivalului său literar, înmânat în cadrul de neuitat al Sfintei Mănăstiri Putna, după slujba de pomenire a Poetului, lângă bustul său, în chenarul de albe zăpezi al unui ianuarie care a fost ca ieri. Mulţumind pentru Premiu, Nicolae Georgescu m-a/ne-a surprins cu amănuntul că aceasta, pentru „Teiul de Aur”, este prima „când mi se face cinstea, onoarea…” unei invitaţii oficiale la Botoşani şi ne-a confirmat convingerea, îndreptăţindu-ne admiraţia, unei existenţe benedictine întru Eminescu: „Dacă l-ai ales, eşti supus scrisului… Cărţile mele sunt scrise sub presiunea cuvântului…”

Lansarea volumului care îi scrie numele pe copertă lângă cel al Elenei Condrei, Laudatio pentru Eugen Doga şi acum Laudatio pentru Mircea Lutic – Premiul Eminescu, Diploma în rang de Excelenţă şi medalia „Teiul de Aur” la Publicistică i-au încredinţat acad. Vasile Tărâţeanu un rol principal în această ediţie a XVI-a, în care de altfel a strălucit, arborând şi ţinuta care ne sugerează Tricolorul şi pe care o alege la zilele mari. A vorbit cu bucurie colegială despre lungul şirag de merite al lui Mircea Lutic, membru al Uniunilor Scriitorilor din România, Republica Moldova şi Ucraina, cu un previzibil accent pe cei 36 de ani de secretariat general în redacţia ziarului românilor din Ucraina, „Zorile Bucovinei” Cernăuţi. Mircea Lutic a mulţumit cu un ales cuvânt, în care Geea, Geniu, Georgescu, Eugeniu s-au regăsit într-un elaborat, perfect buchet poetico-lingvistic şi i-a făcut o mare plăcere să ne cânte, pe versurile sale, „Avem o singură tămadă”.

Dar, iată, amintind doar „Teiul de Aur” pentru pictoriţa Atena-Elena Simionescu, din Iaşi, „Teiul de Argint” pentru Liviu Şoptelea, din Botoşani – la Arte Vizuale, „Teiul de Aur” pentru PS Galaction Stângă, Episcop al Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului – la Colecţii şi Colecţionari, şi „Teiul de Argint” – la Folclor, pentru Ilie Caraş din Ropcea-Cernăuţi, precum şi competenta, inspirata moderare a ceremoniei de către Traian Apetrei, directorul Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, mă despart cu greu de autoarea acestei ediţii la superlativ a instituţiei Premiilor Eminescu decernate de Editura Geea, curajoasa, imbatabila şi, cu siguranţă, învingătoarea Elena Condrei, de prietenii pe care i-am reîntâlnit şi de oamenii aparte pe care i-am cunoscut, venind dintr-o Românie Mare a iubirii pentru Eminescu, pentru Limba Română şi pentru valorile spirituale, culturale ale românilor. Şi urc în maşina scriitorului, eminescologului Ion Filipciuc, pentru drumul meu la Suceava, dar cu inima călătorind până în Câmpulungul Bucovinei, drum care întotdeauna la mijloc de iunie iese din Botoşani printr-un tunel luminos şi înmiresmat de tei înfloriţi sub cerul Teilor Eminescu de Aur şi Argint.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!