Oameni şi cărţi

Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (CXXII)

Carol s-a reîntors în ţară, având numeroşi partizani şi sprijinitori, câştigaţi fie în cercurile politice din străinătate, între care chiar şi ataşaţi şi diplomaţi români, fie mai ales în ţară, în Regenţă, în partidul şi guvernul naţional-ţărănist, în toate partidele şi în armată, ba încă şi în partidul liberal, care oficial i se opunea, toţi aceşti „prieteni” de ocazie nutrind speranţa că, ajuns rege, vor fi recompensaţi. El şi-a bazat lovitura de stat pe un risc psihologic: luată ţara prin surprindere, nimeni nu va reacţiona, ceea ce s-a şi întâmplat. Întregul eşafodaj politic şi militar al ţării a fost pur şi simplu paralizat. Aşa cum s-a mai întâmplat, bunăoară, atunci când Hitler a ordonat trupelor sale şi au invadat teritoriul demilitarizat al zonei renane şi niciun ostaş francez n-a schiţat cel mai mic gest de împotrivire.

Iuliu Maniu, ca şef de partid şi de guvern, nici măcar nu şi-a informat miniştrii şi prietenii din partid despre o posibilă reîntoarcere imediată a lui Carol. Ba, încă a dat ministrului Armatei – care nu era altul decât generalul N. Condeescu, vechi prieten al lui Carol şi acum şi carlist înfocat – i-a ordonat deci să ţină trupele militare în stare de alarmă, cu ofiţerii consemnaţi în cazarmă, să poată da o ripostă cuvenită, dacă s-ar întâmpla ca ungurii sau sovieticii să invadeze ţara, dar nu şi să-l oprească pe cel ce venea cu paşaport fals, pe numele lui „Eugen Nicolas”, şi-şi anunţa prietenii că a sosit, la câteva ore de noapte, sub numele tot conspirativ de „Gică”.

Despre toate detaliile s-au făcut cercetări de arhive şi de memorii ale contemporanilor şi totul s-a consemnat în multe tomuri, cu vârf şi îndesat. Noi nu ne propunem decât să rezumăm şi să explicăm adevărul, spre a se înţelege azi, după o sută de ani de la eveniment, cum respectau elitele politice, atunci, ca şi azi, legile ţării şi ce acte de laşitate săvârşeau, încât de toate câte s-au întâmplat n-a fost vinovat doar „factorul extern”, Hitler şi Stalin.

Maniu a acceptat, spre neputinţa şi lipsa lui totală de orice curaj, politica faptului împlinit. Dar, să nu uităm. El însuşi l-a chemat, spre a dobândi puterea şi a-i înlătura şi compromite pe liberali. Şi, iată, că urmaşii au uitat toate acestea şi i-au ridicat o frumoasă statuie în centrul Capitalei, în Piaţa Revoluţiei, deşi nici când s-a dărâmat România întregită, în 1940, Maniu n-a cutezat să ia conducerea ţării şi să fi organizat el însuşi rezistenţa la frontiere, câtă vreme Antonescu era atunci arestat la Mănăstirea Bistriţa olteană şi era legat de mâini şi de picioare, iar regele Carol i-a ascultat pe defetiştii care au preferat să stea cuminţi şi să vadă ziua mare cum armata era umilită, dezarmată, tratată cu cel mai nepermis dispreţ de invadatori în propriile noastre teritorii!

Paralizat pe moment şi lipsit de orice curaj, la întâlnirea cu Carol Maniu a îngăimat, totuşi, în faţa omului pe care el însuşi a fost primul care l-a chemat, două condiţii: l) să rupă orice relaţii cu Magda Elena Lupescu şi să-şi refacă relaţiile cu principesa Elena, mama regelui Mihai; 2) să accepte funcţia de prim-regent în locul prinţului Nicolae. Dar Carol, şiret ca o vulpe şi deştept foc, i-a replicat pe loc: parcă, atunci când l-a chemat să vină la Alba Iulia, la 6 mai 1928 – şi lucrurile au eşuat – îi oferea prilejul spre a fi proclamat rege! Cum de a uitat? În acest context, la care bietul şef de guvern nu s-a aşteptat, n-a avut decât o soluţie: şi-a dat demisia. A motivat că n-a realizat acordul întregului guvern asupra modului cum trebuia procedat. Isteţul şi descurcăreţul „Eugen Nicolas”, alias Carol Caraiman, care cunoştea bine oamenii pe care-i avea în subordine, a găsit imediat un fruntaş nimerit, care nu s-a sfiit şi i s-a oferit, spre a-i îndeplini imediat suprema dorinţă: Gh. Gh. Mironescu, care nu era un membru de rând al PNŢ, ci, dimpotrivă, ministrul Afacerilor Externe; acesta a preluat funcţia de prim-ministru, cu acceptul „incoruptibilului” avocat de Şimleu Silvaniei şi, devenind el prim-ministru, între 7-12 iunie 1930 a anulat vechile legi, pe care toată elita politică a ţării le-a votat şi adoptat, cu suveranul Ferdinand în frunte, la 26 ianuarie 1926; a adoptat altele noi, cum cerea un singur om, Carol aventurierul, care sfidase ţara în toată epoca de după 19l8, ba cu Zizi Lambrino, ba cu alte cocote şi acum cu ex-nevasta unui fost ofiţer, Magda Lupescu, şi Gh. Gh. Mironescu, ticluind legi noi, cu acelaşi guvern şi parlament pe care-l condusese Maniu, a organizat şi prezidat toată mascarada votării şi instalării lui Carol ca rege. Iar „conu Maniu”, ca să nu tacă şi să se facă şi mai mult de ruşine, în speranţa că, totuşi, noul rege îl va auzi şi într-o bună zi îi va răsplăti gestul, a declarat şi el public: considerăm acest act istoric „restabilirea urmărilor unei greşeli politice, care ar fi putut fi dezastruoasă pentru ţară”! Frumos şi încă şi curajos!

Să revedem cât de „folositoare” i-a fost chiar lui Iuliu Maniu, pentru cariera lui viitoare, repararea acestei „greşeli politice”.

După ce s-a văzut instalat pe tronul înalt al regelui, Carol a convocat la el pe cei mai de seamă oameni politici. Dar nu cum se procedase în trecut, sub regele Ferdinand, ci într-un mod altfel, mai galant: pe liderii partidelor, dar şi pe alţi membri de frunte ai partidelor, care nu întotdeauna aveau aceleaşi opinii cu şefii, şi-i puteau fi de mare folos. În acest forum „lărgit şi democrat”, proaspătul rege a declarat că el vrea „un guvern de concentrare”, însă care „să nu mai fie condus de şefii de partide”, ci de miniştri, care să fie „numiţi” şi, la nevoie, înlocuiţi de suveran. Unii s-au repezit şi au primit propunerea sa. Era de fapt prima lui mărturisire că vrea să fie dictator. Cei mai mulţi i-au răspuns, însă, printr-o împotrivire simplă, dar ruşinos de adevărată. Carol voia ba să-l numească pe generalul Constantin Prezan ca prim-ministru, ba pe altcineva, dar i s-a răspuns că un parlament cu o majoritate naţional-ţărănistă nu putea fi condus de niciun general, fiindcă se încălca sistemul constituţional. După trei zile de discuţii sterile, regele nu numai că a dat înapoi, dar s-a văzut silit de propria-i conştiinţă machiavelică – pe care o avea de la început şi şi-o ascundea cu multă iscusinţă – chiar să dea un interviu într-un cotidian străin de mare tiraj, „Paris Midi”, în care să liniştească toate cercurile politice din ţară şi de afară că el, noul rege al României, va păstra tradiţiile democratice ca şi în trecut şi va acţiona „doar în cadrul constituţional”, adică la „păstrarea libertăţilor cetăţeneşti şi a ordinii publice”. Era o primă victorie a şovăielnicei şi fărâmiţatei clase politice româneşti, dar, din nefericire, nu chiar de lungă durată. Sub presiunea oamenilor politici chemaţi la acest sfat, a fost însărcinat, cum se cuvenea, să preia puterea omul care era şeful şi care avea un parlament cu o majoritate covârşitoare, Maniu. După câteva zile bune de tracasări şi pertractări, la 13 iunie 1930 Maniu a acceptat să urce în cea de-a doua guvernare şi „avocatul de la Şimleu Silvaniei” i-a pus iarăşi două condiţii: 1) să refacă relaţiile cu principese Elena, mama lui Mihai – care detronat de propriul său tată (ceea ce nu ştiu dacă s-a mai întâmplat vreodată), fusese făcut ad-hoc „Mare voievod de Alba Iulia” – titlu pe care Nicolae Iorga, patriarhul istoricilor români, îl socotea, public, nu numai „nepotrivit”, dar şi „ridicol”, de care, adăuga el, „va râde întreg clanul nostru istoric şi chiar toată lumea”, fiindcă fusese inventat fără niciun temei de adevăr; 2) a doua condiţie – cerută de Iuliu Maniu – era că, dacă noul suveran îşi refăcea căsătoria cu principesa Elena, în septembrie 1930, el, Iuliu Maniu, va organiza încoronarea sa la Alba Iulia, dându-i toată gloria de care s-ar bucura şi defunctul său părinte. Propunerea acesta, şireată şi îndrăzneaţă, însemna că Elenei Lupescu i se tăia orice posibilitate de a reveni în ţară şi de a ajunge, oficial sau neoficial, prima „Doamnă a ţării”. Bietul Maniu nu ştia că noul suveran nu se gândea, şiret ca o vulpe şi inteligent ca o pisică, să îndeplinească aceste propuneri.

Deocamdată, sub cea de-a doua guvernare condusă de Maniu, fiecare dintre cei doi, noul suveran şi primul ministru, îşi vedea de treaba lui. Carol s-a apucat imediat să facă „ordine” la Palat. L-a alungat mai întâi pe prinţul Barbu Ştirbey, fostul prieten şi amant al mamei sale. L-a instalat pe Puiu Dumitrescu ca secretar particular. Pe Florin Marinescu l-a pus administrator, contabil şi director al Casei Regale. L-a schimbat pe generalul Enache Nicoleanu din funcţia de şef al Poliţiei Capitalei, aducându-şi şi punându-şi omul lui de încredere, pe colonelul Gabriel Marinescu. Reginei Maria, aflată pe moment într-o excursie în străinătate, i-a interzis să se mai amestece în orice treabă politică a ţării şi i-a fixat un fel de domiciliu forţat în Cadrilater, la Balcic. Pentru prinţesa Elena fixa titulatura de „Majestatea Sa”, nu aceea de „regină” – ceea ce însemna că nu accepta să anuleze divorţul.

Cu aceeaşi onestitate şi vădită naivitate, Maniu, care între 12 iunie – 10 octombrie 1930 efectua cea de-a doua guvernare a sa, îşi relua şirul legiferărilor şi la 18 iunie trecea prin parlament şi semna, alături de noul suveran, lista civilă cu salariile fixate membrilor familiei regale. Regele primea, în plină criză generală, suma de 40 milioane lei pe an. Regina Maria, mama sa – 20 milioane lei pe an; principesa Elena – 7 milioane lei pe an; Mihai, „marele voevod de Alba Iulia” – 7 milioane lei pe an. Mai meticulos şi riguros, istoricul Ioan Scurtu din zilele noastre, calcula şi nota că, „la vremea aceea, un lucrător din industria noastră avea pe lună 2.500 lei, iar pe un an – 30.000 lei, deci regele nostru „săracu” primea echivalentul a 1.333 de lucrători din industrie. Foarte frumos şi generos din partea bietului popor român.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: