Bucuria călătoriei împreună cu monahia Elena Simionovici

 Motto: „Amintire, amintire, tu singură eşti o realitate sufletească !”

(Gala Galaction, Jurnal)

Am primit cu încântare volumul recent publicat de Monahia ELENA SIMIONOVICI: „Bucuria călătoriilor de suflet”, o frumuseţe de carte, apărută la Editura Muşatinii din Suceava – leagănul ocrotitor al atâtor cărţi ale Maicii Elena. De douăzeci de ani, mă înfrupt cu recunoştinţă din paginile aşternute cu har şi la fiecare volum trăiesc o emoţie renăscută: cât voi recunoaşte din gândurile şi trăirile pe care autoarea le împărtăşeşte cu generozitate cititorilor săi şi câte dintre acestea îmi vor fi noi, obligându-mă la o cercetare aparte? Douăzeci de primăveri ne-a dezmierdat Maica Elena cu cuvinte înmiresmate precum florile livezii; douăzeci de toamne ne-a îmbogăţit cu rodul copt al înţelepciunii sale, belşug de caier pentru minte şi suflet, pe care l-am tors în tihnă, la gura sobei, în tot atâtea ierni.

Voroneţul – o stare de spirit

Peregrinul şi-a pregătit călătoriile aşa cum scrie la carte: „Orice călător, când pleacă la drum, îşi ia o brumă de merinde. Aşa şi sufletul. La plecare, încarcă cât poate. Duce cu el de-acasă soare, zvon de pădure, duce joc de lumini şi de umbre, duce oameni, glume, dureri, speranţe, simpatii, duce dragoste… Cu cât e mai larg în încăperile lui, cu atât ia mai mulţi din aceşti tovarăşi credincioşi care îi urmăresc toate drumurile.” (Octavian Goga, Pagini publicistice) Când purcede la drum, Maica Elena ia în sufletul său larg Voroneţul cel sfânt, pe care îl poartă pretutindeni în lume, pentru ca lumea să devină „acasă” pe toate paralelele şi meridianele sale. Este o stare de spirit, Voroneţul! Această stare de spirit devine omniprezentă: Maica Elena o duce cu sine oriunde ar purta-o paşii, pentru ca lumina cea sfântă să se reverse în locurile de popas şi în sufletele oamenilor întâlniţi pe cale. Apele line şi adânci ale spiritualităţii Sfintei Mănăstiri Voroneţ – line tocmai datorită profunzimii lor! – se revarsă în lume aidoma marilor „fluvii” creatoare de deltă: pe locul revărsării lor va creşte un pământ nou, pădure ori cetate, un tărâm spiritual ce îşi are izvorul în Moldova Marelui Ştefan.

Festina lente!

Călătoriile despre care citim în volumul de faţă se desfăşoară pe trei coordonate înmănunchiate: spaţială, temporală şi culturală, iar aceasta din urmă este, de fapt, cea dintâi. Drumurile autoarei sunt mereu în cultură, iar cultura, vorba lui Constantin Noica, „a fost întotdeauna drum şi niciodată ajungere.” Şi luptă este cultura: lupta omului pentru cucerirea timpului şi a eternităţii! Într-un spaţiu vast, dispus pe trei continente, Maica Elena stabileşte – doar aparent aleatoriu, aş îndrăzni să zic – itinerarul pe care îl abordează, împreună cu cititorul său, pe două axe temporale, prezent şi trecut, deschizând totodată o fereastră spre viitor, pentru că, vorba Poetului: „Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe, / Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe; / Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate…” (Mihai Eminescu, Glossă) La tot pasul, autoarea „se întreabă şi socoate” pe îndelete, compară şi trage concluzii uneori critice: „M-am bucurat… să înţeleg, încă o dată, cu uşoară amărăciune, diferenţa dintre noi şi alte lumi.” (pag. 100) Şi mâhnirea se cere cenzurată, pentru a nu ne copleşi… Maica Elena preferă bucuria, dar rămâne un fin observator, care nu se lasă purtat în goană prin locurile şi situaţiile în care se impune un bob de zăbavă, ci alege să înainteze „cu viteza căruţei uncheşului plecat la iarmaroc.” (pag. 97) Îşi ia astfel răgazul să descopere şi cauza realităţilor pe care le vede oricine, iar explicaţiile sale sunt nu doar pertinente, ci şi savuroase: de pildă, de ce o fascinează într-o asemenea măsură florile Ţării Sfinte, când pretutindeni există flori la tot pasul? Pentru că acolo nu plouă „de trei ori pe zi şi o dată la amiază” (pag. 20)! Constată că în locurile unde nu există flori, datorită lipsei de apă – florile nu pot fi convinse să rabde! –, există oameni-flori şi copii-flori, pentru că aceştia sunt învăţaţi să rabde… După cum observă scriitoarea, florile au uneori şi ţepi, dar oamenii pot avea mai mulţi ţepi decât trandafirii, adesea imperceptibili cu ochiul liber, iar aceia ne zgârie mult mai rău!

Drumul dus-întors al culturii

Pe această „infrastructură” spaţial-temporală, autoarea dezvoltă cu măiestrie o „suprastructură” culturală plurivalentă: elemente sincretice, interferenţe „multicolore”, comentarii ancorate în realitatea economico-social-politică, dar care depăşesc graniţa conjuncturalului, interpretări originale ale fenomenelor întâlnite, care nu lasă loc banalului sau monotoniei, confirmând astfel un adevăr formulat (probabil, alături de mulţi alţi gânditori), de J.W. Goethe: „Cea mai bună educaţie o găseşte un om inteligent în călătorii.” Un om inteligent va „citi” un peisaj ca pe o enciclopedie şi va obţine o multitudine de mesaje din orice conversaţie. Călătorind, peregrinul se descoperă, pentru că fiecare excursie devine, în ultimă instanţă, o incursiune în universul său interior, prilej de descoperire a propriilor „taine”: în locurile pe care le vizitează, el zăboveşte doar asupra acelor obiective cu care este în consonanţă şi comunică cu oamenii cu care împărtăşeşte „banda de frecvenţă” – poposim numai acolo unde ne regăsim, căci „afinităţile elective” îşi spun întotdeauna cuvântul.

Provocarea contrastelor

În pofida propriei mărturisiri, Maica Elena nu este nicicând un „simplu privitor”. Nu poate privi doar cu ochiul, ci, negreşit, va privi şi cu inima fremătând de emoţie, şi cu mintea doldora de gânduri, şi cu sufletul încărcat de amintirea altor trăiri. Punctul de juncţiune al „subiectului cercetător” cu „obiectul cercetat” este asemenea confluenţei a două cursuri de apă din care se naşte o mare nouă, nesfârşită, cu talazuri neostoite, generatoare de mereu alte sensuri şi semnificaţii inedite, nebănuite, fascinante… O călătorie în care o avem ca ghid pe Maica Elena ne duce simultan în cele patru zări şi într-a cincea, care suntem noi înşine, şi poate chiar într-o a şasea, cea a cuvântului – a limbii şi a metalimbajului, la fel de fermecătoare. Ghidul nostru este întotdeauna pe urmele Frumosului, „singurul atribut potrivit al lumii, tot aşa de nemărginit ca şi dânsa”, cum îl defineşte Ion Luca Caragiale. Însă nu se mulţumeşte să privească lucrurile de departe, pentru ca acestea să rămână frumoase; de fiecare dată, Maica Elena îşi pune şi ochelarii, ba, la nevoie, ia chiar lupa şi cercetează toate cele şi de aproape, pentru o mai bună şi corectă percepţie. (v. „Egiptul, ţara contrastelor”, în special pag. 185-187).

Lecţia iubirii

Împărtăşesc întru totul impresia de lectură a doamnei Prof. Dr. Carmen Cornelia Balan: bucuria pe care o degajă paginile Maicii Elena este molipsitoare. Închidem cartea, de fiecare dată, cu un sentiment de pace senină, atât de preţios în tumultul vieţii cotidiene şi cu bucuria că ne-am desprins pentru câteva ceasuri de zarva păguboasă a lumii şi ne-am lăsat purtaţi pe tărâmul culturii, unde clipele se transformă în veşnicii. Bucuria molipsitoare a Maicii Elena este o dovadă a tinereţii sale, întrucât bucuria omului este ca parfumul florilor: se înalţă doar din florile tinere!

Acela este suflet mare care cere lumină şi încă o dată mare, acela care o răspândeşte. În călătoriile sale prin universul unor locuri, oameni şi cuvinte, Maica Elena caută, găseşte, amplifică şi răspândeşte lumina. Cu lumina spiritului său, autoarea acestui original volum „sporeşte a lumii taină” (Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii) şi ne pofteşte să o cercetăm şi noi, cu luare aminte, pentru a o pătrunde. Cartea este nu doar o invitaţie la călătorie în lumea dinafara şi dinlăuntrul nostru, ci şi la cumpănită reflecţie asupra tuturor „destinaţiilor” în care am poposit. Ca toate volumele monahiei Elena Simionovici, şi acesta este deopotrivă un „manual”, scris cu dăruire şi responsabilitate de dascălul cu vădită chemare. Şi de această dată, lecţia cea mai preţioasă, dar şi cea mai grea, pe care trebuie să o fi învăţat până acum, după douăzeci de ani de „ascultare” a Maicii Elena, este – şi va rămâne negreşit – cea a iubirii. Şi pentru aceasta îi mulţumim.

MARGARETA KAMLA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: