Mihaela Popescu:

Valoarea unui artist este dată de valoarea umană a fanilor lui

Intru în cabinetul avocatei Mihaela Mărginean – pe care îl împarte cu soţul său, avocat şi el – cu emoţii şi sper să nu se observe asta pe faţa mea. Mă aştept să dau peste o doamnă severă, cum îmi dădea impresia, şi dau de o femeie caldă, care-mi povesteşte cu generozitate din viaţa ei plină şi cu care am împărţit, pe parcursul unei lungi şi interesante discuţii, un măr – mărul „Gaudeanus”, cum l-a botezat. A fost bucurie, pe care v-o împărtăşesc aici.

 Bănuiam răspunsul: iubirea pentru cântec a început din primii ani de viaţă. „N-am să uit niciodată primul cântec: «Două rândunici», cântat de Margareta Pâslaru. Cântam şi ridicam în aer două degete, să mă asigur că mesajul e înţeles” spune Mihaela Popescu. Şi, pentru că erau în vogă cântăreţii italieni, a inclus în repertoriu cântecele Ritei Pavone şi ale lui Gianni Morandi. Odată descoperit registrul grav a cântat, doi ani, muzică populară, în special cântece din Bucovina, pe care le-a interpretat şi pe scena Casei de Cultură din Suceava, în paralel activând şi în corul condus de celebrul dirijor Ştefan Pintilie, cu care a participat la multe concursuri. După lecţiile de mandolină au urmat cele de chitară. „Mama m-a dus de mână la şcoala populară de artă, unde am studiat doi ani chitara clasică, ceea ce m-a ajutat foarte mult. Şi acum, când compun, mă folosesc de ceea ce am învăţat atunci din manualul Luciei Boeru” îmi spune. Odată luată chitara în mână, drumul a fost cel firesc: cântece în balcon, acasă, cu colegii prin parcuri, la serbările şcolare, în cenaclurile literare.

Care a fost momentul în care a ştiut că va cânta folk şi nu altceva? „Am fost la Casa de Cultură la un spectacol de o oră şi jumătate în care cântaseră nume mari – Marcela Saftiuc, Dan Chebac, Mircea Florian, Dorin Liviu Zaharia. Atunci, ascultându-i, mi-am dat seama că aceasta va fi muzica pe care o voi cânta şi eu.”

Primul cântec, primele imprimări la radio

A fost o piesă pe versurile lui Mihai Eminescu, „În fereastra despre mare”, urmată, mai târziu, de altele două, „Doina” şi „Semănat”, pe care le-a înregistrat la Radio Iaşi şi care au fost preluate de Radio Cluj şi, mai târziu, de Radio Bucureşti, astfel încât vocea a început a-i fi auzită prin toată ţara. Începuse să compună, cânta, era apreciată, avea o voce unică (cu un ambitus de trei octave), înregistrase celebra ei piesă „Mioriţa” în studioul lui Jolt Kerestely, a fost reprezentanta judeţului, în clasa a XI-a fiind, la secţiunea muzicală într-o celebră emisiune, la acea vreme, „Dialog la distanţă” a nu mai puţin celebrului Tudor Vornicu.

Motive de fericire erau. Cum simţea succesul, se bucura de el? o întreb, gândindu-mă că nu era de ici, de colo să ţi se audă vocea la radio în acele vremuri. „Eram într-o continuă fericire şi făceam tot ce ţinea de mine ca să dăruiesc ceea ce voiau ei să primească”, vine răspunsul. „Eram bucuroasă că sunt iubită, am avut momente prelungite de fericire. Dumnezeu este bun cu fiecare şi în fiecare pune mai mult sau mai puţin. Eu îi mulţumesc pentru tot ce mi-a dat.”

Cenaclul Flacăra

Un bun amic, rămas la fel de bun peste ani, a recomandat-o lui Adrian Păunescu şi, astfel, în clasa a XI-a, a pătruns în Casa Scânteii, unde, după ce a trecut „examenul” la care a fost supusă de redactorul Nicolae Spirache, a ajuns în biroul lui Boss, cum i se spunea întemeietorului cenaclului. „Cu chitara în mână, am intrat într-un birou imens – este o imagine care mi-a rămas pe retină –, în care era un covor roşu ce se întindea până în faţa biroului urcat pe un fel de piedestal. Acolo trona, ca un împărat, Păunescu. I-am cântat, i-a plăcut, astfel încât seara, la Sala Palatului, în faţa a mii de oameni, am cântat pentru început «Caloianul», apoi «Mioriţa» şi am avut mare succes.

Colaborarea cu cenaclul a avut două etape: „Prima, de un an, a început când aveam 17 ani, când i-am cunoscut pe Tudor Gheorghe şi pe Doru Stănculescu, pe Anda Călugareanu – care mi-a fost colegă de cameră, pe Mircea Vintilă sau pe Vali Sterian”. A revenit în 1981, cu intermitenţe, pentru că era deja studentă şi avea de învăţat. „Unii au renunţat la şcoală pentru cenaclu, eu însă mergeam şi la facultate şi în turneu, câte o lună, după care reveneam la şcoală. Păunescu a înţeles asta, am fost singura care a primit dispensă pentru şcoală.”

Ce îşi aminteşte despre cenaclu? Oho, putem sta zile întregi la poveşti, spune. „Eu nu vreau să îmi amintesc decât despre momentele frumoase, despre felul frumos în care relaţionam cu colegii mei şi despre ce gaşcă faină eram” spune Mihaela. „Eram împreună mult timp, am petrecut şi câte 8-10 ore pe zi în spectacole-mamut, unele peste limita posibilului, au fost situaţii când am avut şi trei spectacole pe zi. Plecai în turneu în luna iunie şi nu mai ştiai când te întorci.”

A fost cenaclul „o gură de oxigen”, cum s-a spus? „Da, a fost o gură de oxigen în dictatură şi nu numai, a umplut săli şi a creat emoţii, acolo s-a strigat «libertate», chiar dacă tot acolo s-au cântat şi cântece patriotice, uneori prea multe. Păunescu îmbrăţişa ideologia socialistă şi a avut o relaţie echivocă cu regimul, în ciuda odelor închinate conducătorilor partidului. Însă a mişcat publicul din săli, acolo, la cenaclu, au fost dezgropate foarte multe cântece – «Nu uita că eşti român», «Treceţi batalioane române Carpaţii» –, a existat un schimb de energie pozitivă între cei de pe scenă şi cei din audienţă.”

Adrian Păunescu-Boss

Să îl evocăm, în câteva cuvinte. „L-am respectat pentru ceea ce era, aşa cum era, adulat şi blamat. Nu am fost prieteni, dar ne-am respectat. Vreau să-mi aduc aminte numai lucrurile bune despre Boss. Avea o minte fabuloasă, dată de Dumnezeu, avea şi o rezistenţă extraordinară, nu dormea decât două ore pe noapte, în rest era tot timpul în priză. Nu cred că altcineva ar fi reuşit să construiască acest fenomen care a fost cenaclul. Era un om autoritar, impunea reguli milităreşti, avea toane de multe ori. Nu ezita să te facă cu ou şi cu oţet în faţa publicului, dar, totuşi, era ca un magnet, din acest motiv reuşind să atragă mari mase de oameni la spectacole. Avea o uşurinţă a verbului şi a rimei, compunea pe loc, la punct şi la virgulă – celebra «Rugă pentru părinţi» a dictat-o în faţa noastră, de la cap la coadă –, avea talent cu îndestulare şi o notorietate fantastică. Îi sunt recunoscătoare şi pentru că de la el am învăţat despre marii poeţi ai României, ne recita ore întregi uneori, după spectacole, dacă avea dispoziţia necesară, din Nichita Stănescu, Ioan Alexandru sau Serghei Esenin.” Şi nu uită să menţioneze că Boss are marele merit de a fi promovat şi ajutat financiar mari poeţi, actori, scriitori şi cântăreţi. Este omul care „acuma te ridica în stele, acum te arunca în noroi”.

„Zurgălăul”

Spui Mihaela Popescu, spui „Zurgălaul”, ştiu asta de la mulţi admiratori ai săi. „Am fost impresionată de colindele pe care le cânta Ion Zubaşcu – interpret fabulos şi bun cunoscător al acestora – în 1976 şi 1977, în cenaclu. Cu ele în minte şi deja îndrăgostită de poezia lui Labiş, recitind poezia aceasta, care, la prima lectură nu mi-a trezit nicio reacţie, am avut o scânteie şi l-am compus, întâi la pian, apoi l-am transcris la chitară. Nu e un cântec greu de cântat, are câteva acorduri simple.” Adaug eu că, peste ele, se suprapune vocea ei minunată. „Am lansat-o la Constanţa şi a avut mare succes, mai ales la refren, unde este o cvintă mărită, lumea aplauda frenetic, cântecul acesta a rupt pur şi simplu sălile.” Pot depune mărturie.

Totuşi… „nu sunt foarte ataşată de melodia aceasta, lui Păunescu i-a plăcut foarte mult şi a promovat-o. Aveam cântece mult mai frumoase pe care aş fi vrut să le promoveze, dar asta a fost situaţia atunci, nu s-au găsit momentele prielnice”.

„L-am cunoscut pe Nichita Stănescu“

Îşi aminteşte exact ziua, era 27 martie 1983, dată la care s-a logodit. „Aveam petrecere de logodnă în casa viitorilor mei socri, dar am stat doar puţin pentru că trebuia să plec la Bucureşti. Nu voiam să ratez acel spectacol de la Sala Polivalentă pentru că era sărbătorit Nichita, care împlinea 50 de ani pe 31 martie. Eram pe scenă, într-o laterală, în spatele lui Adrian Păunescu. La un moment dat a urcat, pe scările ce veneau către scenă, sprijinit de două persoane, pentru că avea piciorul în gips. Aşa cum venea, aureolat din spate de lumina unui reflector, am avut, preţ de câteva secunde, imaginea lui Iisus.” În faţa a 9000 de oameni poetul a recitat o poezie de-a sa, după care Păunescu a recitat „Oda” lui Eminescu, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”. A urmat cântecul Mihaelei, „Luare”, cu Nichita Stănescu aşezat pe scaun. „Îl compusesem cu un an înainte, era pe versurile lui, un cântec de atmosferă, cu versuri excepţionale, de un dramatism tulburător. Au fost unele dintre cele mai frumoase momente ale vieţii mele, când am cântat pentru marele Nichita. Ne-am strâns mâinile, mi-a mulţumit, i-am mulţumit şi eu pentru că există.”

Amintire luminoasă, împărtăşită cu emoţie, însoţită şi de evocarea altor doi minunaţi poeţi, cunoscuţi în acele vremuri: Marin Sorescu şi Ioan Alexandru.

 De ce a părăsit cenaclul?

 „A venit o vreme în care actul artistic era lamentabil, decăzuse, se promova kitsch-ul şi cei «vechi» din cenaclu plecaseră – Nicu Alifantis, Vasile Şeicaru, Ştefan Hruşcă. Plecase şi George Nicolescu, unul dintre cei mai buni prieteni, şi am simţit că vreau să plec.” Aşa încât s-a dus la Păunescu şi i-a spus: „Boss, am plecat”. „If you like!” i-a răspuns acesta, adăugând: „Ai fost dimensiunea cea mai profundă a cenaclului”. Minunată recunoaştere, cred eu.

Totuşi, cum de a permis Păunescu, care cunoştea ce presupune muzica de calitate, să se ajungă aici? „Voia să aibă succes, din ce în ce mai mult, şi din acest motiv făcea publicului pe plac. Care public dorea muzică ritmată, voia să danseze. Asta însemna pentru el succes, şi, de aici, lucrurile au scăpat de sub control, a făcut compromisuri.”

Regrete că a plecat? „Nu, deloc. Pe lângă asta, atâtea emoţii am trăit acolo încât nu se justifică să spui lucruri urâte despre acel fenomen care a fost cenaclul. Au fost emoţii artistice care m-au marcat pentru tot restul vieţii, mi-au schimbat sufletul, concepţia despre lucruri, despre oameni şi despre artă în general” conchide.

Familia

Întreb de familie şi primul gând e spre mama. „Este o femeie puternică, mereu a fost în jurul meu şi a avut grijă de educaţia mea. A fost foarte severă, poate chiar dură uneori, şi din acest motiv am fost câteodată şi eu un copil rebel, având şi o personalitate puternică. De la ea am învăţat că în viaţă nimic nu este imposibil şi că totul se rezolvă, ea a fost şi este motorul meu, mi-a mai dat câte un bobârnac şi câte un brânci, în momente de criză interioară. A fost şi este sprijinul meu şi acum, la 80 de ani, face multă mişcare, dulceaţa de căpşuni şi de trandafiri ea mi-a făcut-o. Este o femeie care ţine mult la ea, are respect faţă de sine şi faţă de ceilalţi şi asta am învăţat de la ea, dar mult mai târziu, acum câţiva ani, şi anume că să te iubeşti mai mult pe tine nu înseamnă egoism. Eu – iubindu-mă mai mult pe mine şi întorcându-mă mai mult spre lucrurile care mă atrag şi îmi fac bine în viaţa asta şi care îmi creează o vibraţie înaltă – am înţeles că cu cât avem o vibraţie mai înaltă, cu atât putem relaţiona mai frumos cu oamenii din jur şi cu atât putem atrage oameni frumoşi lângă noi, oameni care ne înfrumuseţează viaţa. Asta am învăţat târziu şi acum mă simt bine cu mine.” Îi spun că este senină, admite asta şi recunoaşte că i s-a spus de multe ori, în ultimul timp, afirmă că s-a schimbat, radical chiar, şi că abordează altfel viaţa şi problemele ei, mai ales după ce s-a degrevat de o parte din multele sarcini de serviciu.

În cabinet sunt fotografiile mamei, ale tatei – plecat la cele veşnice acum 24 de ani – şi ale celor două fiice ale sale, Teodora şi Alexandra. Prima – avocat, stabilită în Statele Unite, căsătorită cu un american, cea care a făcut-o bunică pe Mihaela, este cea care a urmat-o pe drumul cântecului, chiar dacă nu a cântat folk. Probabil că dacă nu şi-ar fi găsit marea iubire, pentru care a părăsit România, ar fi cântat în continuare. Aşa, s-a mutat peste Ocean şi a făcut-o bunică pe interlocutoarea mea, care nu ezită, în convorbirile zilnice facilitate de tehnica modernă, să pună mâna pe chitară şi să-i cânte nepoatei despre elefantul ce se leagănă sau despre regele mustăcios.

Şi cum Dumnezeu le rânduieşte frumos pe toate, aflată la Houston, iubitoarea de blues ce este a avut ocazia să meargă la un concert al celebrului cântăreţ şi chitarist Buddy Guy, despre care îmi vorbeşte cu bucuria citindu-i-se în ochi.

Fata cea mică, Alexandra, de asemenea deţinătoare de voce frumoasă, dar mai reţinută şi puţin doritoare de expunere publică, e în Anglia, unde a plecat după ce a studiat finanţe-bănci şi s-a specializat în econometrie.

 Cum suportă plecarea fetelor, o dor distanţele astea mari? „Nu sunt o mamă egoistă, mă bucur pentru fetele mele că au o viaţă frumoasă şi că sunt împlinite. Dacă le e bine unde sunt, eu sunt fericită.”

Cariera profesională

După o încercare eşuată de a intra la Conservator – o dorinţă puternică, vecină cu inconştienţa însă, pentru că acolo se intra extraordinar de greu, mai ales dacă nu aveai studii de specialitate –, a intrat la Facultatea de Drept, iar până la admitere a lucrat la fosta IRE, perioadă în care a compus foarte mult, a citit şi a făcut yoga, pentru a depăşi momentele grele pricinuite de durerosul insucces. „Am fost orgolioasă, voiam să am banii mei, să nu depind de mama şi de tata.” Apoi a profesat ca avocat şi, în acelaşi timp, a fost soţie şi mamă. „În ăştia 20 de ani cât am tăcut ca artist şi amintirile mele au tăcut în mintea mea, atât de ocupată am fost că aproape nu am mai avut amintiri. Luni de zile totul se petrecea doar între serviciu şi casă, exceptând perioadele de concediu.” A fost muncă susţinută, cu zbucium – era perioada nenumăratelor procese generate de legile de restituire a pământului –, dar şi cu multe succese”. Şi, din nou, fără regrete, pentru că au crescut copiii frumos, şi-au făcut vieţi frumoase şi îşi urmează destinul.

 A reînceput să cânte

„Acum patru ani m-a scos din bârlog, cum se spune, Andrei Partoş, un om doldora de muzică, pe care îl respect foarte mult, o mare personalitate. M-a invitat la emisiunea sa celebră, «Psihologul muzical», de la postul de radio România Actualităţi. M-am dus acolo cu piese înregistrate pe CD, dar şi pregătită să cânt, cu bucurie, live.” Ceea ce s-a şi întâmplat. Mai mult, a avut bucuria de a cânta alături de fiica sa, Alexandra, colinde pe care le-a cântat, de sărbători, cu fetele sale, încă de pe vremea când erau de-o şchioapă.

 „Am reintrat în circuitul activităţii artistice, deşi în perioada de pauză am mai avut emisiuni la tv, în care am cântat colinde, am făcut videoclipuri. Am avut colaborări cu Centrul Cultural «Bucovina», cu care voi mai avea şi în continuare. Sporadic, am mai cântat, între altele, la festivalul de folk de la Suceava, desfăşurat la Cetatea de Scaun, am cântat în cadrul Festivalului de poezie «Nicolae Labiş», iar în curând voi cânta la Vatra Dornei, la «Bucovina Acustic Parc», ce se va desfăşura în perioada 7 – 9 iulie.”

Apoi îmi vorbeşte plină de speranţă despre prima ediţie a Festivalului Folk, care va avea loc anul viitor, la Suceava, în marja activităţilor ce vor marca 100 de ani de la Marea Unire. „Îmi doresc foarte mult ca oamenii să vină la spectacole, ştiu că în Suceava sunt mulţi iubitori de folk şi o să încerc să fac tot ce depinde de mine pentru a-i aduce împreună.”

O să urmeze un CD, spune Mihaela Popescu, după ce, în sfârşit, a găsit un studio în care să colaboreze aşa cum îşi doreşte ea. „Vreau să lucrez nu cu un robot, ci cu un om cu care să rezonez.”

Şi mai are o dorinţă, pe care o consemnez aici, cu speranţa că se va materializa: „Îmi doresc foarte mult să am un recital aici, la Suceava, pe scena Teatrului «Matei Vişniec», împreună cu unu sau doi actori de acolo. Sunt convinsă că ar fi un eveniment extraordinar de frumos, m-am şi gândit la cum ar putea suna şi ce anume aş cânta”.

 „Aş cânta mai mult, dar văd o anume reticenţă vizavi de mine, poate e doar o impresie. Au avut loc la Suceava multe spectacole folk la care au cântat foşti componenţi ai cenaclului, în special din valul al treilea, cum le spun eu celor lansaţi după 1990, dar nimeni nu s-a gândit să mă invite. Nu s-au gândit că au aici un nume de care se pot folosi, cu drag, cred eu, pentru Suceava. Nu cunosc motivele, nu mă afectează, spun asta doar ca o constatare.”

Iată un motiv pentru care îşi organizează singură concertele, pentru că există oameni care vor să o asculte. „Valoarea unui artist este dată de valoarea umană a fanilor lui, de aceea sunt fericită să cânt în faţa oamenilor din arealul meu, care mă apreciază.” Şi mai organizează şi câte o lansare, cea mai recentă fiind cea pe care i-a făcut-o lui Dinu Olaraşu („după Alintantis, cel mai grozav cantautor actual“), care a venit la Suceava cu un CD şi cu o carte de poezii.

Un dosar valoros, depozitar de amintiri

„Am învăţat de la mama şi tata să fiu disciplinată” îmi spune, arătându-mi un dosar. Dosarul cu amintiri al Mihaelei Popescu. Tăieturi din presa vremii în care au fost consemnate apariţiile pe diverse scene, fotografii – începând de la cea din corul Şcolii Generale Nr. 1 –, topuri apărute în numeroase publicaţii, cele mai multe în „Tribuna”, fotografii din cenacluri literare unde a cântat, interviuri în publicaţii cunoscute la acea vreme, imagini din spectacolele cenaclului însoţite de cuvinte admirative ale ziariştilor vremii. Printre ele, numeroase materiale apărute în „Zori noi”.

Mihaela Popescu, un om care cântă frumos.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: