Poliţistul ororilor

Am ocupat poziţiile pentru discuţie, el de o parte a mesei, eu de cealaltă. Şi-a frecat câteva momente ochii pe sub ochelari, ochi frumoşi, ageri, căutători, dar evident obosiţi, în tentativa de a se aduna puţin pentru a-mi oferi ce doream de la el. Adevăruri, realităţi din munca sa.

Vineri, la ora aceea, majoritatea funcţionarilor publici savurau deja, în tihna casei, la o răcoritoare, primele ore ale weekendului. Poliţistul judiciar de 37 de ani, suplu şi binefăcut, familist, nu scuturase însă de pe el praful şi încărcătura emoţională şi fizică a unei zile lungi de cercetări. Fusese, împreună cu procurorul, undeva pe coclaurii judeţului, într-un loc unde patimile răbufnite ale unui om au urâţit pentru o vreme normalul zilnic. O tentativă de crimă, o altă faptă violentă trebuie probată şi atribuită făptaşului, pentru ca acesta să fie acuzat, judecat şi să-şi primească pedeapsa.

De 17 ani, C.M. munceşte în cadrul Biroului, apoi al Serviciului de Investigaţii Criminale al Poliţiei Suceava, acolo unde muncesc poliţiştii care cercetează infracţiunile grave. De 8 ani se ocupă de orori, adică faptele de violenţă contra persoanei precum omoruri, lovituri cauzatoare de moarte, violuri, ca să le exemplificăm doar pe cele din vârful odioasei piramide de infracţiuni ce aduc atingere vieţii.

Vorbeşte răspicat, doar despre lucruri şi întâmplări ce-l privesc în munca lui de investigaţii. Nu-şi dă cu părerea de dragul vorbitului, nu vrea să pară mai simpatic sau mai interesant decât este. Este clar şi direct, departe de imaginea detectivului din filme, cu tupeu şi atitudine de „ştie tot”. Este poliţistul român de investigaţii, la vedere cu nimic ieşit din comun, inteligent şi îndârjit în ce face, sigur că toată viaţa lui nu a trimis niciodată spre acuzare un om nevinovat şi satisfăcut că munca lui a condus la pedepsirea multor hoţi, tâlhari, violatori şi criminali. A fost şi ameninţat, dar s-au luat măsuri şi ameninţările n-au mai ajuns, din fericire, să fie puse în aplicare.

În 17 ani, C.M. a văzut multe rele şi multă urâţenie: nou-născuţi înecaţi în latrine, copii şi bătrâni ucişi stupid, la beţie, persoane înjunghiate, lovite cu toporul, schingiuite până aproape de pragul morţii, femei bătute şi violate şi alte odioşenii că nu le mai ştie numărul. Aşa că astăzi nu-l mai miră halul de violenţă de care dau dovadă semenii săi. Ştie doar că cel vinovat de o faptă ilegală trebuie identificat şi trimis să plătească.

Trebuie să vrei. Cu tărie

Judeţul Suceava nu are un anumit specific al faptelor cu violenţă, spune poliţistul. Acestea se petrec având drept cauze alcoolul şi lipsa de educaţie, urmate apoi de neînţelegerile mai vechi ce ies la suprafaţă în anumite momente, dar şi acestea având în spate tot consumul de alcool.

C.M. a fost unul dintre ucenicii comisarului-şef Ioan Halaicu, unul dintre cei mai buni investigatori pe care i-a avut Suceava vreodată, dispărut, acum 4 ani, în urma unui atac de cord. Mărturiseşte că a „furat” meserie de la el şi că, atunci când lucrau împreună, au trecut prin multe, bune şi rele.

La începuturile carierei, C.M. a lucrat pe tâlhării, iar unele au scos untul din el. Le-a dovedit însă cu încăpăţânare şi, bineînţeles, ajutat de calităţile de investigator pe care cu siguranţă le are.

„Zic 2004. De pe 1 ianuarie, au avut loc pe raza municipiului Suceava opt tâlhării asupra unor femei, unele urmate de viol. Pe 15 mai l-am identificat pe autor. Mihăiţă, din Siminicea, n-am cum să nu-l ţin minte. «Bun» băiat… Am umblat pe teren zi şi noapte, în toate cartierele, în tot oraşul, pentru că autorul nu arătase că ar avea o anume zonă de acţiune preferată. Aveam un singur indiciu, o pălăriuţă cu un model mai diferit, reţinut de una dintre victime. Am umblat după el mai bine de patru luni, dar am reuşit să-l identificăm. A fost legitimat la un moment dat de o patrulă de jandarmi care ne-a sesizat asupra numelui individului. Am început imediat investigaţiile în jurul lui şi am aflat că e din Siminicea, că făcea des drumuri la Suceava, special pentru tâlhării şi violuri. 11 ani a primit” încheie judiciaristul răsuflând lung, uşurat, chiar şi după 13 ani de la prinderea acelui infractor.

În mintea mea, poliţistul de investigaţie este unul mult mai deştept decât alţi colegi de-ai săi, cu calităţi speciale, un specialist care face şi desface puzzle-uri din indicii, moduri de operare, probe găsite şi transpuneri în mintea infractorului, până pune mâna pe el. Nu zic că nu-i lipsit de adevăr ceea ce gândesc, dar realitatea este, se pare, mult mai exactă atunci când e vorba să faci diferenţa între un poliţist de investigaţii bun şi unul fără vocaţie.

„Ca să fii un judiciarist bun, primul lucru este că trebuie să ai voinţă. Trebuie să vrei. Cu tărie. Dorinţa înseamnă 50% din toată munca noastră. Apoi vin o deducţie bună, nopţi nedormite, multă «talpă» bătută, noţiuni de psihologie judiciară. Pe scurt, rezistenţă fizică şi mentală. Voinţa, însă, este jumătate din treabă. Dacă prinzi un fir şi te ţii de el, nu ai cum să nu ajungi la capătul lui, să nu identifici autorul” crede cu tărie poliţistul sucevean.

La cât de tranşant vorbeşte, îl şi văd pe interlocutorul meu în postura de „bad boy”, cinic, intimidant şi sever faţă de suspecţi care mărturisesc pe loc, tot. Titulatura îl irită puţin şi-mi cere, tot tranşant, să definesc englezismul. Deşi ştia exact la ce mă refer, mă lasă să mă pierd în cuvinte multe, apoi mă ia şcolăreşte:

„Fără autoritate, fără impunere, ai pierdut din start în faţa celui pe care îl investighezi. Trebuie să ai ascendent moral asupra lui, să ştii să lucrezi cu psihicul lui. Idei din alea că te uiţi în ochii lui şi ştii dacă e vinovat sau nu sunt prostii. Până să ajungi la o mărturisire trebuie să porţi cu el discuţii prealabile ca să ajungi la ce te interesează. Uneori discuţi cu totul alte subiecte, o iei pe ocolite, pe alte tărâmuri, ca să vezi ce are în cap, să-i simţi emoţiile, trăirile, punctual slab, punctul forte. Abia când ai tot tabloul abordezi discuţia punctual”.

Infractorii nu sunt deştepţi. Este doar cercetare la faţa locului făcută necorespunzător

Sunt în toată activitatea, mai lungă sau mai scurtă, a unui poliţist de investigaţii şi cazuri de autori neidentificaţi ai unor fapte greu de dovedit. Or fi mai deştepţi acei infractori, zic, iar C.M. zâmbeşte ironic. Înţeleg din asta că, prin prisma experienţei celor 17 ani petrecuţi cu investigarea tuturor „speciilor” de infractori, nu dă prea multe parale pe deşteptăciunea lor. Îmi spune că este convins, la fel ca alţi pământeni din toate timpurile ai planetei, că nu există infracţiune comisă perfect şi, chiar dacă durează ani până la aflarea adevărului, autorii sunt până la urmă prinşi. Şi dă un exemplu.

„În august 1999, doi fraţi îşi omoară cumnatul. Acesta venise acasă într-o permisie, obţinută pentru bună purtare în penitenciar. Abia ieşit, şi-a bătut nevasta bine, iar fraţii ei n-au răbdat şi l-au bătut, la rândul lor, până l-au omorât. Localitate izolată, pe vârf de munte, vecini abia la 2 km, aşa că l-au îngropat în pădure şi au spus apoi că a fugit în Germania, ca să scape de restul de puşcărie. Ca orice fugar, omul a fost dat în urmărire însă în timpul unei alte investigaţii în zonă, «o păsărică» ne-a şoptit că cel căutat este de fapt mort, omorât şi îngropat de cei doi fraţi. Am început investigaţiile ca să probăm zvonurile, am strâns un minim de probe, am obţinut diverse autorizări de la instanţă. Unul dintre fraţi era plecat în Italia, celălalt era acasă, aşa că l-am audiat pe acesta, dar şi pe fosta nevastă a celui dispărut. În final, femeia a recunoscut că bărbatul ei e mort din 1999 şi ne-a indicat locul unde fusese îngropat. Era deja anul 2013, deci după 14 ani de la comiterea faptei.

Aşa că infractorii nu sunt deştepţi. Există doar cercetare la faţa locului făcută necorespunzător, atenţie distrasă de alte amănunte ce-l fac pe investigator să omită neintenţionat unele lucruri, dar şi neimplicare totală în muncă. Firesc, am şi eu neîmpliniri, dar speţele la care mă refer sunt încă în cercetare şi nu vă pot da amănunte. Însă într-o zi îi vom găsi şi pe autorii acelor fapte. Ştiu sigur” a concluzionat interlocutorul meu.

Zâmbind apoi puţin „machiavelic”, îmi mai spune că poliţiştii nu au informatori sau surse din medii dubioase, ci doar „cetăţeni care ne ajută în momente dificile”.

„Eu l-am cercetat prima dată pe Gherman când nu împlinise încă 14 ani şi tot eu am făcut prima propunere de arestare când avea deja 16 ani”

Îl întreb pe C.M. despre frustrările ce ar putea exista în rândul poliţiştilor din cauza infractorilor minori care, oricâte fapte ar comite, până la 14 ani nu pot fi traşi la răspundere penală. Ani în şir poliţiştii cheltuiesc nervi, timp, resurse cu aceştia, apoi îi lasă în libertate până într-o zi când, crescând cu aceleaşi năravuri, minorii infractori ajung să nu mai fie liberi.

„Poliţiştii au «Biblia» lor în două volume, Codul penal şi Codul de procedură penală. Dacă acolo scrie că minorii până la 14 ani nu au răspundere penală, e sfânt. Nu e loc de frustrări şi comentarii. Eu ştiu că, pe partea mea de poliţist, mi-am făcut treaba şi că urmează cea a Parchetului, apoi cea a instanţei” spune C.M.

El îşi aminteşte însă de zecile de dosare de furt din locuinţe comise, în doar 2 ani, de Mihai Gherman, zis „Porcu”, şi de Costel Mazarache, zis „Tandur”, plus gaşca lor de minori din Şcheia. „Porcu”, de exemplu, s-a apucat de furat înainte să împlinească 14 ani şi a fost arestat când avea 16 ani şi 4 luni. În perioada 2003-2005 spărsese circa 100 de locuinţe din care furase lei, valută, bijuterii, de peste 2 miliarde de lei vechi.

„Eu l-am cercetat prima dată pe Gherman când nu împlinise încă 14 ani şi tot eu am făcut prima propunere de arestare când avea deja 16 ani. Mirosea locul unde erau ascunse valorile ca un ogar vânatul. Avea un fler de speriat. Am luat odată portofelul meu şi l-am ascuns, ziceam eu, foarte bine. L-am pus să-l caute. S-a dus direct la el. Simţea… Ăsta era talentul lui” povesteşte poliţistul.

Ca un final al „Poveştii «Porcului»”, menţionăm că Gherman a devenit major în 2007, când era în Penitenciarul Botoşani. La 19 ani, tot după gratii, declara unui ziarist că regretă faptele şi că se va cuminţi după ce iese. Acum are 28 de ani şi este tot acolo, condamnat în 2013 la 10 ani puşcărie pentru „tentativă de omor deosebit de grav”. La beţie, a băgat într-o noapte cuţitul în doi tineri, doar pentru că voia pentru el separeul unui restaurant pe care aceştia îl ocupau.

Echipa operativă, un lanţ al încrederii absolute

Poliţistul de investigaţii criminale este mâna dreaptă a procurorului criminalist. Împreună cu criminaliştii şi medicul legist, sub coordonarea aceluiaşi procuror de caz, investigatorul este cel care desfăşoară cercetări la faţa locului, adună probe ce duc la identificarea autorului şi tragerea lui la răspundere. De la un punct, cauza devine doar treaba procurorului, dar, la cercetările de la faţa locului, unul fără ceilalţi membri ai echipei operative nu se poate.

„Nicio investigaţie nu se poate desfăşura cu succes fără conlucrarea între criminalişti, medici legişti, poliţişti judiciari şi procuror.

Comunicarea şi încrederea între noi este absolută, pentru că ştim că fiecare face tot ceea ce trebuie. Dacă n-am avea încredere unii în alţii, n-am avea nimic. Merg cu colegul meu de birou până în pânzele albe, pentru că am încredere în el şi el în mine. La fel cu cei doi procurori criminalişti cu care lucrez. Merg cu ei tot până în pânzele albe şi înapoi, fără ezitare.

Cu riscul de a supăra alţi procurori, cred că dacă în DEX ar exista şi o fotografie la definiţia «procuror criminalist», aceea ar fi a suceveanului Lucian Beşa. Încrederea mea în el este maximă. Cu atât mai mult cu cât n-o face niciodată pe procurorul. Suntem o echipă, strângem toate părerile, abia apoi mergem mai departe.

A fost o speţă în care, pe o înregistrare video, nu se vedea momentul final al loviturii unui cuţit. Procurorul Beşa a insistat să urmărim înregistrarea din toate unghiurile, să nu cumva să ne legăm de om degeaba. Am vizionat împreună înregistrarea de zeci de ori, până a căzut de acord că acel om lovise potrivit leziunilor victimei.

Nu ne facem meseria pe speculaţii şi pe păreri, ci pe probe şi dovezi” a tranşat poliţistul Serviciului de Investigaţii Criminale.

Dacă Suceava a avut vreodată „interlopi”, nu mai are

Am cerut de la poliţistul investigator un exemplu de victorie profesională, o mostră de orgoliu şi satisfacţie după rezolvarea unei cercetări dificile. Una de neuitat.

Îmi spune că-s prea multe rezolvate şi că fiecare sesizare a unei fapte grave a fost tratată cu acelaşi interes, legal şi omenesc, până la identificarea autorului. Îmi vorbeşte însă de cât de greu a fost o dată să învingă o prejudecată.

„Prin 2013, a fost omorât un bărbat de etnie romă, iar fratele lui era mai mult mort decât viu. A trecut o lună ca să ajungem să penetrăm o comunitate în care trăiau atât romi, cât şi români şi să probăm că autorii faptei erau de fapt români, nu romi. A fost o muncă grea. Lumea zicea «E, nişte ţigani… Dă-i încolo!» Dar nu… Era o infracţiune de omor ce trebuia tratată ca atare, iar autorul depistat cu probe, nu pe prejudecăţi.

„Are Suceava interlopi?” întreb la final, folosind această titulatură obsesivă pentru presa din România, moment în care bărbatul din faţa mea devine sever, cerându-mi, din nou, să definesc clar ce înseamnă „interlop”. Apelăm la dicţionarul limbii române, dar explicaţia de acolo, „cel care are o reputaţie proastă, rău famat, suspect, deocheat”, nu-l mulţumeşte deloc.

„Deci nu ştiu ce este aceea interlop. Vă pot spune doar că, dacă ar fi fost vreodată în Suceava astfel de persoane, acum nu mai sunt. Asta datorită nouă, celor de la Investigaţii Criminale. Clar, fără alte detalii. Nu mai sunt. Punct.”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: