Păstrătorul de zestre strămoşească de la Bilca

Profesorul Mihai Cârdei predă discipline socio-umane la Liceul Tehnologic din Vicovu de Sus, dar acasă, la Bilca se poate întoarce oricând în urmă cu mai bine de 100 de ani prin colecţia sa de piese de port vechi popular sau obiectele pe care străbunicii lui le foloseau în gospodărie.

În vacanţa de Paşte, l-am găsit pe profesor acasă, la Bilca, casă pe care am aflat-o după indicaţiile sale: „la poartă veţi vedea poneiul scos la păscut”. Pornisem de la început cu ideea că voi vedea doar colecţia de costume populare a lui Mihai Cârdei, pe parcursul reportajului, însă, interlocutorul meu m-a convins că e mult mai mult de atât: “Nu prea mă simt colecţionar, eu zic că sunt iubitor al tradiţiilor, colecţionar nu sună bine. A început ca o pasiune şi aproape că a devenit obsesie…”

Profesorul m-a condus, mai întâi, prin curtea foarte largă, până la căsuţa ţărănească construită din lemn în urmă cu vreo 5 ani, după un model mai vechi decât casele cu tindă. „Cerdacul l-am făcut anul trecut, fiindcă intrau caprele în casă”. Căsuţa adăposteşte acum majoritatea costumelor şi a obiectelor ce ilustrează, aproape în amănunt, viaţa ţăranului trăitor odinioară la Bilca, ca un „muzeu vivant”. „Eu am vrut ca în horn să pot face focul, pe laiţă să mă pot aşeza, să iau oala de pe cuptor. La nivel de secol trecut, casa e locuibilă. Acum lucrurile s-au cam complicat, sunt foarte multe obiecte, unele cu valoare materială, altele cu valoare afectivă, mă refer la cele din familie, dar sunt şi obiecte cu valoare etnografică, sociologică. Am tot ce trebuie într-o casă: fierul de călcat în trei ipostaze, obiecte de ceramică, război de ţesut, furcă de tors, roată de tors, obiecte de lemnărie. Când am făcut hornul m-am inspirat de la o căsuţă din Bilca care aparţine de Muzeul Bucovinei”.

Aranjată într-o anumită ordine, colecţia profesorului adună nu numai piese de costum popular – cămăşi (pentru femei) şi cămăşoaie – pentru bărbaţi, iţari, bundiţe, sumane, ştergare de cap sau marame, ci şi multe alte obiecte de zestre, cum se spune – plapume, lăicere, perne şi perniţe, şi de uz casnic foarte vechi – fier de călcat, lămpi, untariţă, coşuri pentru ouăle de paşti, ceramică, război de ţesut, roată şi furcă de tors, toate cu valoare etnografică. De o parte şi de alta a încăperii, Vasilică şi Rozi, manechinele din căsuţă îmbrăcate în port vechi popular, “primesc” vizitatorul, care se simte parcă întors într-o buclă a vremii din secolul trecut.

Fiind tocmai a trecut Paştele, pe masa din centrul încăperii aşteaptă tăcut Înălţarea Domnului câteva obiecte ce ilustrează obiceiul din dimineaţa primei zile de Paşti: ulcioarele cu apă sfinţită şi coşuleţul cu oul şi bănuţul de argint, pentru ca acela care se spală în ziua de Paşti pe faţă să fie roşu în obraji ca vopseaua de pe ou şi căutat ca banul. Profesorul făcuse deja focul în horn, dar fiind încă rece am plecat în casa mare, pentru cea mai mare parte a discuţiei.

Ascultându-l pe Mihai Cîrdei, îmi dau seama că nu ştiu mai nimic despre portul popular lăsat de înaintaşi, fiindcă, într-adevăr, „ceea ce vedem azi prin expoziţii şi târguri sau, mai rar, la slujbele de la biserică, sunt din moda nouă”.

Aşezată comod în faţa măsuţei joase din sufrageria casei, pun întrebarea care să mă ajute să înţeleg cum se explică, la un om care nu a împlinit încă 36 de ani, dorinţa de a nu se îndepărta de valorile satului vechi.

„Din cauza programului părinţilor, am fost crescut, în mare parte, de bunicii din partea mamei; probabil a fost influenţa bunicilor şi a străbunicilor, străbunica umbla îmbrăcată numai în costume naţionale. Prima parte a copilăriei am stat foarte mult la bunici, cu străbunica doar până la 7 ani. Ca orice copil de la ţară aveam un costum popular. Costumul a rămas mic, a trebuit altul şi altul, dar nu a fost de ajuns şi a mai trebuit unul. Dacă au fost mai multe, n-am mai avut loc şi a trebuit să ridic căsuţa”. Mihai Cârdei nu mai ştie exact câte piese de port popular are în colecţie, a reuşit să numere şi să inventarieze cam 80 cămăşi bărbăteşti, femeieşti şi de copii tradiţionale, dar crede că are peste 150, în total. În rest, are multe alte piese de port popular: iţari, bondiţe, sumane, cojoace, batice, pânzătură – ştergarul de pe cap de la costumul femeiesc, dinainte de apariţia baticului –, brâie, chimir. „Costumele populare au fost adunate, cel puţin la început, cu un scop foarte egoist: pentru mine. Mergeam la Muzeul satului din Suceava, intram într-o casă – Casa de Vicov, Casa de Marginea sau Casa de Straja – şi unde mă interesa pe mine mai mult să văd era în uşă o sfoară, ca să nu intri înăuntru şi să deranjezi mobila. Prima dată le-am adunat pentru mine. De ce să merg eu acolo dacă au pus sfoară la uşă? Eu fac un muzeu fără sfoară”.

Colecţia profesorului cuprinde toate felurile de costume, din tot judeţul, de la cele mai vechi, datând chiar de 120-140 de ani, până la cele din zilele noastre, inclusiv „accidentele istorice”: cămăşile femeieşti cusute pe perdea, pe care azi nu le mai îmbracă nimeni. Modelele sunt diverse, spune Mihai Cârdei, şi privindu-le poţi vedea clar evoluţia costumului, prin material, croi şi stil de cusătură.

Multe din piesele de port sunt moştenire de familie, în primul rând. Străbunica a avut catrinţe, bunica şi mama au avut cămăşi”, apoi au fost procurate de la vecini bătrâni, cunoscuţi care mai fac cadouri, de obicei piese vechi, fiindcă ei le poartă la biserică pe cele mai noi. Apoi sunt procurate de pe site-urile online cu vânzare. „Costume bucovinene frumoase şi autentice am găsit la vânzători din Vâlcea sau Bucureşti, pe site. Am inclusiv o cămaşă ceangăiască de prin Bacău, cu specific moldovenesc, dar cu un model aparte de cusătură. Explicaţia ar fi, probabil, migraţia din timpul comuniştilor sau tranzacţiile prin intermediari. Presupun că au fost şi oameni din zona noastră care au plecat la lucru şi s-au stabilit acolo. La Braşov am găsit o cămaşă din Gălăneşti, din perioada cu mărgele, anii 70-80. Verific zilnic site-urile, dar funcţionează mai bine reţeaua de babe care vând, preţurile fiind comparabile cu cele de pe internet. Avantajul cu ele este că văd produsul şi am certitudinea că e din zonă”.

Profesorul Cârdei crede că ar fi normal să recunoaştem omul după costum, să ne dăm seama dacă-i din Vicov sau Bilca, dar astăzi nu mai e valabil acest lucru, văzând ce se coase la ora actuală, doar ce se cosea în urmă cu o sută de ani fiind „specific”.

„Evoluţia costumului ţine foarte mult de situaţia socială şi economică, de posibilităţile materiale. Costumul popular era foarte diferit acum 100 de ani faţă de acum 50 de ani. Am găsit o cămaşă din Frătăuţi, de damă, care prima dată m-a şocat; era foarte simplu cusută cu verde, pe pânză de in, deci veche cam de o sută de ani. Era încreţită în faţă, cu gură pătrată, croi ardelenesc din zona Bistriţei, nu modelul, ci croiul e o dovadă a migraţiei bistriţenilor în Bucovina”.

 Astăzi, mai ales în preajma sărbătorilor, femeile din sat cos ii, după modelele găsite pe internet, din cărţi sau „furate” pe viu, la biserică, de pe iile vecinelor. Colecţia numără şi cămăşi mai noi, cusute în ultimii doi ani: „Ultimele modele de cămăşi se coasă în Italia, doamnele din Bilca plecate să aibă grijă de bătrâni în Italia coasă cămăşi şi le trimit acasă. Folosesc pânză de casă, se mai găseşte, dar mai scade calitatea, fiindcă e mult mai greu lucrul pe pânza de casă. Au apărut sortimente de pânză ţesute industrial, dar de foarte bună calitate. În primul rând materialul contează, trebuie să fie autentic, modelul ţine de gust. Şi la costumul popular se poate vorbi de un fel de universalizare şi globalizare; la noi s-a impus modelul de la Humor, un efect al artizanatelor de pe vremea cooperaţiei, a CAP-ului, când se coseau modele la comandă”.

Profesorul se opreşte îndelung cu vorba asupra cămăşii bărbăteşti. Spune că la Bilca s-au purtat cămăşile cusute cu mătase albă sau galbenă. El le preferă şi le poartă pe cele cu mătase albă, care pot fi cusute şi cu un model mai complicat. „Nevastă-mea zice că nici nu se vede, dar mie îmi plac foarte mult”. Îndrept discuţia înspre cămăşile bărbăteşti cusute cu negru, pentru că pe alea le văd mai mult, azi, pe la târguri, şi aflu tot istoricul. „Cusutul cu negru e un fenomen, nu mai e accident, cămaşa naţională cu negru şi motiv geometric e singura despre care putem zice că e naţională, nu populară. Au început să o poarte studenţii la Viena, în perioada austro-ungară, respectiv din familia Sbiera din Horodnic. A fost influenţă studenţească, de la Societatea Arboroasa, cam pe filiera aceasta vine cămaşa naţională cu negru cu motiv geometric. În principiu, diferenţa e că portul popular era foarte simplu, acum 100 de ani, avea puţine cusături, era doar ciupagul la cămaşa bărbătească – guler foarte îngust cu găurele – şi ciotorile, şnururile cu care se lega tipul acesta de cămaşă. L-au conservat bătrânii prin zona noastră, inclusiv cămăşile pentru moarte şi le pregăteau aşa. Şi în zona Straja au păstrat, până aproape”.

Ne întoarcem la căsuţă pentru şedinţa foto, dar înainte profesorul se retrage şi se îmbracă în costumul popular, moştenire de preţ, în care se îmbracă şi duminica pentru biserică. Cămaşa cusută cu mătase albă şi cu ciotori legate de la gât, chimirul, cizmele „birgher”, nemţeşti, din piele, ale bunicului, pălărie pe cap.

Trecem iar pragul căsuţei, mă aşez pe laiţa tradiţională zonei, la masa veche croită cu faţa dintr-o singură bucată, doar cu barda, pe care tatăl socrului lui a reparat-o după cel de-al Doilea Război Mondial, fiind crăpată. Îmi scoate, rând pe rând, piesele de port popular, explicându-le, una câte una, în denumirea veche, ştiută de puţină lume astăzi. De pildă pânzătura: „Noi îi zicem pânzătură ştergarului de pe cap, în alte zone se spune pânzătură la catrinţă”.

Îmi arată un costum de femeie, „mai desperecheat”: catrinţa străbunicii, veche de circa 80 de ani, cămeşa ei, printre cele mai vechi din colecţie, de acum 120 de ani. Scoate pe masa veche cămăşi şi alte obiecte de port popular: ceptarele, câteva năframe „de mire şi de vătăjei” – ca nişte batiste mari din in, brodate. „Năframa, simbol al iubirii, înainte era înlocuitor de verighetă, era declaraţia de dragoste pe care fata o dădea mirelui. Eu, prin copilărie, am prins pe la nunţi o reminescenţă a năframei – o simplă batistă, care i-o lega mireasa mirelui la mână, că mirii nu se mai îmbrăcau naţional pe vremea mea”. Profesorul îmi arată apoi o cămaşă bărbătească, cusută într-un fir, cu mătase galbenă, din pânză de in, şi revine pe urmă la cea mai simplă cămaşă femeiască: „La cămaşa femeiască modelele s-au diversificat, pornind de la cămaşă femeiască în stani de 3 laţi, care se făcea într-o singură mărime, cu brizarău; încăpeau în ea şi cea mai grasă femeie şi cea mai slabă, stă foarte creţ la gât pe cea mai suplă. Brizarăul are rolul de a încreţi cămaşa la gât, gura cămeşii fiind lată cât cămaşa”. Astăzi, multe din piesele purtate în vechime au dispărut: „Opincile au dispărut, nu mai au utilitate, pânzăturile şi salbele au dispărut, le mai poartă babele de la Bilca, din ansamblul atât de cunoscut”. Îmi ridic privirile înspre obiectele de zestre stivuite la peretele din faţă: plapume şi cergi „dinainte de a se naşte mama”, apoi mă uit atent la manechinele din colţuri.

Rozi are ştergar pe cap şi salbă la gât, Vasilică poartă decoraţie în piept şi pălărie pe cap. Profesorul îmi arată şi alte obiecte vechi: o carte de pe la 1800 şi ceva, moştenire de la mătuşă de pe la Bucureşti, o biblie veche, o vârtelniţă „îmbunătăţită”, roata de tors, adaptată, şi multe altele, atât de multe încât crede că va fi nevoie pentru ele de o altă căsuţă.

În şura de alături, alte obiecte foarte vechi: baniţa, pătric şi pătrare, unităţi de măsurat cereale, piuă de bătut grâu, untariţă, fedeleşu de cărat apă, lapte sau slatină, războiul de ţesut la care mai ţese astăzi ţoale, împreună cu băiatul său de 9 ani.

Colecţia profesorului atrage astăzi doamnele din zonă care vin să ia modelul cusut de pe cămăşi: „Deja am ajuns celebru, sunt foarte căutat, ele chiar dacă sunt din zonă nu prea mai ştiu modelele vechi, nu le-o mai purtat nimeni la noi în sat. Cusătura cu fire scoase a revenit în forţă”. La micul muzeu vivant din capătul grădinii vin artişti să filmeze în spaţiul rustic, elevii şi preşcolarii să viziteze colecţia în „Săptămâna altfel”.

Mihai Cârdei mai vine vara la Târgul Meşterilor Populari de la Muzeul Satului Bucovinean, împreună cu băiatul, fiindcă aşa mai are prilejul de a purta costumul popular. Nu se îndură să aducă la vândut piese de port popular autentic, „ar curge sânge”, ci opinci şi alte mici obiecte din piele, făcute de el.

Îl întreb pe Mihai Cârdei dacă crede că îi va putea molipsi pe copiii săi – mai are şi o fetiţă de 4 ani – de dragostea pentru portul popular străvechi şi de tot ce însemna viaţa satului de odinioară: „Încerc să nu-i presez, ca atunci când capătă independenţă să nu apară reacţie de respingere”.

De-aş fi stat toată ziua pe lângă colecţia profesorului, tot ar fi avut ce-mi spune, dar mie, profan fără nicio legătură cu satul actual, darămite cu vechiul, nu mi s-ar fi putut nimic întipări în minte dacă nu aş fi înregistrat spusele acestui om de o calitate rară: cea a păstrătorului de zestre.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI