Oameni şi cărţi

Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (CXVII)

La sfârşitul primului deceniu de după Marea Unire, mai exact în intervalul 24 noiembrie 1927 – 3 noiembrie 1928, s-a creat un moment foarte critic, în care clasa politică românească şi-a arătat marile ei slăbiciuni – pe care forţele revizioniste din exterior le-ar fi putut exploata în folosul lor. Ea s-a fracturat în două părţi inegale şi extrem de ostile, care se luptau pe viaţă şi pe moarte pentru putere:

  1. l) Pe de o parte era guvernul liberal, condus de Vintilă I.C. Brătianu, aflat la putere, care avea de partea sa întregul aparat de stat, administrativ şi represiv, majoritatea Parlamentului, Înalta Regenţă pe care o numise Brătianu şi prefecţii din fruntea judeţelor;

2) Pe de alta, forţele politice din opoziţie, ostile liberalilor, în frunte cu PNŢ – care se folosea de „şantajul ameninţării aducerii prinţului Carol” pe tronul ţării; acesta trăia încă la Paris, unde îşi construia propria-i camarilă şi curte de adulatori şi linguşitori, şi pe care opoziţia promitea şi voia s-o aducă în ţară. În acest scop, opoziţia recurgea la o gamă largă de promisiuni, mijloace, declaraţii interne şi externe. Convoca adunări populare protestatare antiliberale în principalele judeţe şi centre importante ale ţării. Îşi intensifica şi consolida legăturile cu prinţul Carol şi cu Curtea sa de la Paris. Îşi propaga programul şi doctrina politică, diferită de cea liberală şi definită prin „formula porţilor deschise”, care convenea de minune cercurilor financiare externe, promiţând revizuirea întregii legislaţii şi politici liberale, desfiinţarea oricăror restricţii în pătrunderea capitalurilor străine, respectarea ordinii constituţionale, descentralizarea administraţiei şi stimularea iniţiativei locale, oferirea celor mai largi căi de pătrundere a investiţiilor străine în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale etc. În privinţa prinţului Carol, şeful PNŢ, Iuliu Maniu, declara, într-un interviu acordat ziarului francez „Petit Parisien”, chiar în decembrie 1927, că prinţul este „un om inteligent, bine înzestrat, simpatic şi bine pregătit pentru a fi rege”, ba încă „un rege foarte bun pentru noi”, în vreme ce Regenţa era ilegitimă, fiindcă a fost propusă de liberalii lui Brătianu şi este supusă acestora şi „îi favorizează pe liberali”; de aceea, îşi încheia declaraţia făcută ziarului parizian Iuliu Maniu, „noi, PNŢ, fie vom face apel la prinţul Carol, fie vom proclama Republica”.

Analizând atitudinea şi evoluţia concepţiilor lui Iuliu Maniu, memorialistul şi omul politic Constantin Argentoianu, mereu prezent în cercurile politice ale vremii şi în preajma familiei regale, constata cu bun temei: „Maniu a trecut prin patru faze: l) a fost carlist, de la 4 ianuarie 1926, până în noiembrie 1928; 2) regent (adică îl dorea pe prinţul Carol instalat în Regenţă în locul fratelui acestuia, prinţul Nicolae, n.n.) din noiembrie 1928 până la 6 iunie 1930; 3) din nou carlist, din iunie 1930 până în decembrie 1932; 4) anticarlist de la ianuarie 1933 înainte, până la alungarea lui Carol al II-lea din ţară, la începutul lui septembrie 1940. Dincolo de aceste aparente schimbări de atitudine, preciza acelaşi Argentoianu, „Maniu a fost cel mai constant om politic din ţara noastră: n-a urmărit, întotdeauna, decât interesul său şi nu e vina lui dacă acest interes l-a purtat când cu Carol, când împotriva lui Carol”.

Cât despre Înalta Regenţă, Argentoianu aprecia că aceasta „nu avea nicio unitate în vederile ei”: prinţul Nicolae „acceptase sarcina în silă” şi „de îndată ce s-a încurcat cu Doletina (una din amantele sale, care i-a căzut cu tronc, precum şi Elena Lupescu fratelui său), a lăsat Înalta Regenţă deoparte şi se ocupa de pasiunea sa, automobilele şi damele”; patriarhul Miron Cristea „nu se preocupa de altceva decât să adune bani”; şi „numai bietul Buzdugan mai credea în misiunea sa de a feri ţara de carlism, de convulsiuni, în timpul cât era minor regele Mihai”. Însă, deşi mânaţi de interese diferite, membrii regenţei nici „nu lucrau niciodată împreună, căci prinţul Nicolae era prea ocupat «cu lucrurile serioase, automobilele şi damele», iar «ceilalţi doi regenţi nu voiau să se sfătuiască fără prinţul Nicolae, ca să nu fie bănuiţi cum că ar complota»”.

Cât despre atitudinea familiei regale, aceasta, ne mărturiseşte acelaşi cronicar contemporan, era „din cea mai ciudată”. Adică: „niciunul din ei nu se gândea un moment la interesele ţării care îi adoptase şi îi îmbuibase, ci numai la ale lor şi încă şi acestea prost înţelese. Lăcomia banului sau satisfacerea patimilor sexuale erau singurele lor imbolduri, care-i mânau pe toţi!”. Regina Maria „îşi schimba zilnic părerile”: azi era „împotriva mizerabilului”, mâine „îl suia la cer” şi îl declara „singurul capabil să domnească şi să guverneze, meserie pe care a învăţat-o de la dânsa”, uitând cât de vehementă fusese ea împotriva aceluiaşi Carol când s-au adoptat legile din ianuarie 1926; aceeaşi regină-mamă cerea, acum, în această criză tot mai acută, ca prinţul să fie lăsat de Înalta Regenţă să revină în ţară „măcar şi ca un simplu particular”.

Din 1928, prinţul Nicolae deja „lucra pe ascuns la înapoierea lui Carol, ca să poată el scăpa de sarcina ce i se pusese în spinare, şi, odată liber, să-şi poată face se cap”.

Principesa Elena „era carlistă sută la sută, mai întâi fiindcă nu o putea suferi la maică-sa, principala vinovată a actelor din ianuarie 1926, şi al doilea, fiindcă se considera solidară cu frate-său”, ştiind că ea şi prinţul Carol „sunt singurii copii siguri ai regelui Ferdinand”, în vreme ce de toţi ceilalţi se vorbea şi se şoptea printre cei intimi, că „nu erau ai regelui”. Prinţesa Elena era într-o permanentă corespondenţă cu Carol şi „nu ascundea nimănui nădejdea de a-l vedea urcându-se pe tronul tatălui său”.

În acest climat în care, câtă vreme s-a aflat în fruntea partidului şi a guvernului Ionel I.C. Brătianu, „autoritatea lui a fost suficientă pentru a ţine piept tuturor valurilor potrivnice”, însă în guvernul ce i-a urmat „nici Vintilă I.C. Brătianu, nici I.G. Duca nu erau oameni care să poată stăvili un curent general, mai ales un curent canalizat printr-un mare partid popular” – lucrurile s-au complicat din zi în zi. După un şir impresionant de adunări populare protestatare, printre care cea din 18 martie 1928 în Capitală, la care au participat circa 45.000-50.000 de oameni, din toate partidele de opoziţie, de la o extremă la alta, inclusiv de la comunişti, social-democraţi, sindicalişti, iar un lider guraliv şi entuziasmat, înflăcărat şi mai puţin controlat la vorbă, Ion Mihalache, declara public, nici mai mult nici mai puţin, că dacă Regenţa nu cedează puterea către PNŢ, într-o următoare adunare, mult mai mare, conducătorii naţional-ţărănişti s-ar vedea gata-gata să ordone armatei: „Băieţi, puneţi baioneta la arme şi… înainte!, să daţi jos guvernul liberal“…

Încurajaţi de mulţimea celor adunaţi la îndemnul şi promisiunile PNŢ-ului în primăvara anului 1928, precum şi de acţiunile întreprinse în exteriorul ţării, în cercurile marii finanţe cu care sperau că vor torpila toate strădaniile guvernului liberal de-a putea obţine vreun împrumut prin care să poată stabiliza şi consolida leul românesc, liderii naţional-ţărănişti au decis, după o prea bună înţelegere şi cu prinţul Carol, să organizeze la Alba Iulia Congresul General al PNŢ, într-o zi în care ar sosi la Alba Iulia şi prinţul Carol. S-a stabilit, iniţial, ca ziua să fie 22 aprilie 1928; apoi s-a mai schimbat ceva şi ziua hotărâtoare s-a mutat pentru 6 mai. Congresul se voia o demonstraţie exemplară, care să uimească întreaga ţară, încât un astfel de eveniment epocal – comparabil cu ceea ce fusese la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, în urmă cu 10 ani – să însemne „eliberarea factorului constituţional din cătuşele cu care e legat” – zicea marele economist ţărănist Virgil Madgearu, iar Sfinxul de la Bădăcin, Iuliu Maniu, adăuga că ţara a tot aşteptat ca regele Ferdinand însuşi să îl recheme pe Carol în ţară să ia tronul, dar dacă n-a avut răgazul s-o facă el, va soluţiona acest deziderat PNŢ-ul, pentru că „un rege este de preferat unei Regenţe”.

În cursul lunii aprilie şi în primele zile ale lunii mai 1928, trimişii lui Maniu şi Mihalache s-au întâlnit cu prinţul Carol şi sprijinitorii acestuia, stabilind un plan detaliat de lucru şi încheind un acord de colaborare care prevedea, în detaliu, pe zile şi pe ore, plecarea lui Carol de la Paris, aterizarea acestuia la Alba Iulia şi deplasarea într-un marş impresionant spre Capitală, cu participarea a peste o sută de mii de persoane, urmând ca, la 10 mai, prinţul să fie proclamat şi încoronat ca rege al României întregite.

În ce împrejurări a eşuat acest plan şi s-a amânat cu încă doi ani?

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: