Bucovina lui Radu Mareş

Din păcate, nu l-am cunoscut personal pe Radu Mareş, dar l-am iubit ca şi pe alţi doi bucovineni retraşi în sânul veşniciei metaforei – Vasile Posteucă şi Mircea Motrici. După ce-am scris despre romanul Când ne vom întoarce şi apoi despre următorul, Deplasarea spre roşu, am vorbit de câteva ori la telefon şi mi-am dat seama că e un om dintr-o bucată, pentru care compromisul rămâne o vocabulă complet străină, prezentă doar în paginile dicţionarelor.

Nu pot vorbi despre Radu Mareş la timpul trecut, mai ales după ce am făcut cunoştinţă cu volumul A fi în Bucovina (Ed. Charmides, Bistriţa, 2016) din două motive: prezenţa verbului în titlu exclude orice temporalitate şi faptul că autorul şi-a cultivat fiinţarea, arzând ca o torţă tot pentru Bucovina, matricea noastră formativă. Lectura acestei cărţi creează imaginea unui om de o verticalitate impresionantă şi de un cuceritor optimism, izvorât din ceea ce numeşte el brandul Bucovina reprezentat de valorile şi produsele sale spirituale, cele mai rezistente la eroziunea neiertătoare a timpului. Format în anii de după război, cu profesori, în general, de mare calibru (Mai mult sau mai puţin conştient, uneori poate inconştient, asupra noastră profesorii exercitau totuşi o influenţă formatoare care n-a fost deloc neglijabilă), viaţa lui R. Mareş oferă un exemplu strălucit a ceea ce se cheamă cultul muncii şi organizarea activităţii personale. Fiind nevoit să treacă munţii şi să se stabilească la Cluj (Suceava, după propria-i mărturisire, devenise (…) o Siberie a spiritului), a găsit aici o atmosferă prielnică şi un spaţiu fertil pentru forţa sa creatoare deosebită.

Volumul acesta, pregătit de autor din vreme, pare să fie expresia dorului faţă de Bucovina şi valorile ei, o radiografie extrem de lucidă a realităţilor de altădată ca şi a celor din vremea noastră şi o reverenţă dinaintea unor „oameni cari au fost” cu destoinicia în sânge, aduceri aminte dintr-un Blocnotes, prima parte a scrierii. Cititorul avid de istorie literară face cunoştinţă cu unul din sinistrele momente când poetului Teofil Lianu, cel care l-a descoperit pe Matei Vişniec, i se înscenează, după moda timpului, un proces cu nişte martori înfricoşaţi, ruşinaţi, care veneau cu răspunsuri vădit învăţate dinainte, probabil şi repetate. Altă figură de neuitat este cea a ziaristului Pan Solcan, gazetar de prima linie, care, aflat în imposibilitate de a se adapta la temperatura ostilă a Siberiei spiritului, a plecat în Capitală unde a fost primit cu braţele deschise de Octavian Paler la „România liberă”, împlinindu-se acolo şi ca romancier.

Un text, intitulat Despre Bădia (substantivul, adeseori având, până de curând, în spaţiul comunităţilor rurale, conotaţii superioare celui de „domn”, se află la ora actuală pe toboganul arhaismelor) îl are în vedere pe George Sidorovici, veteranul anturat permanent de mai tineri, greu de strunit, orgolioşi, revoltaţi şi cu capsa pusă. Un om ce nu suportă singurătatea, de aceea, chiar şi după ieşirea la pensie, adoptase ritualul plimbărilor zilnice pe traseul redacţia ziarului – librărie – cârciumă, adică exact locurile unde putea să-şi întâlnească cunoştinţele. R. Mareş îi găseşte, până la un punct, asemănări cu Marin Preda, după care, cinstit până la capăt, cum îi stă bine unui bucovinean, aduce în discuţie şi deosebirea între cei doi, G. Sidorovici dedicându-se reportajului literar, practicând o frază melodioasă şi bogat ornamentată ca la Sadoveanu, maestrul său. Atrage atenţia în această parte a cărţii un aspect care astăzi ar putea să pară neverosimil. Sidorovici descoperă într-un colhoz bucovinean, în peregrinările sale prin sate, o femeie simplă, mulgătoare, citind romanul tolstoian Război şi pace, motiv de glume pentru ceilalţi componenţi ai redacţiei, dar şi pentru o reflecţie cât se poate de serioasă, la distanţă de ani buni: Adevărul e că, în Bucovina, de unde era şi subiectul reportajului, existaseră în multe sate ţărani autodidacţi, în felul lor, erudiţi. Adevărul celor afirmate de R. Mareş este incontestabil, eu însumi am cunoscut asemenea bărbaţi, cu mâinile bătătorite şi cu mintea ascuţită ca un brici, îndrăgostiţi de „plăcuta zăbavă” a lecturii.

O carte primită de la Mircea Radu Iacoban (Zece ani de foc. O cronică a Basarabiei/ 1990 – 2000) îi oferă prilejul să analizeze aspectele surprinse în respectivul cărţoi, adnotând despre autor că el scrie cu o poftă teribilă, una imposibil de trucat, şi cu o enormă energie de scotocire a realităţii în cotloanele ei cele mai riscante şi mai greu accesibile. Paginile lui M. R. Iacoban reprezintă o coloană de foc întru aflarea adevărului despre evenimentele tragice transnistrene şi nu numai, împrăştiind perdeaua de fum a dezinformării practicate de avortonii drapaţi în roşu ai istoriei şi aducând lumină în ceea ce priveşte caraghioslâcurile diplomaţiei româneşti din deceniul respectiv. Nu e ocolit nici cazul poetului Grigore Vieru, blamat de mancurtizaţii de dincolo de Prut, dar nici dincoace, la fraţii săi, poetul nu e primit cu braţele deschise, la versurile sale se strâmbă din nas. Azi se vede mai clar: în Vieru, care pentru românii de dincolo reprezenta enorm, mulţi s-au grăbit să dea cu piatra dintr-o prostie flagrantă. Adaug, aproape înfricoşat: nu cumva aruncatul cu piatra şi, de multe ori, cu bolovani (aici s-ar putea aduce în discuţie paiul şi bârna din ochii unora şi ai altora) a devenit la noi un fel de sport naţional? Până mai medităm asupra acestui aspect, să consemnăm faptul că R. Mareş nu putea să ocolească tema urbei cernăuţene, cu denumirea de Cernopol în Memoriile unui antisemit de Gregor von Rezzori. E vorba de oraşul „cel mai inteligent”, dar şi cel mai bogat şi mai elegant. (Istoria consemnează într-adevăr indignarea Împăratului aflat în vizită provocată de toaletele cernăuţencelor, mult mai luxoase decât ale vienezelor.) Apoi, se ştie, s-a făcut un salt calitativ care a speriat o lume întreagă: femeile de aici (parcă numai de aici!), au fost îmbrăcate în salopetă, eventual în fufaikă, dându-li-se ukaz să-şi facă prestol, pe care să troneze secera şi ciocanul, şi să se închine la… „steluţa cea de sus”, vorba unui mare poet cocoţat pe valul vremii, ştiind şi… rusa pe deasupra. Dincolo însă de tot felul de schimbări, mai mult sau mai puţin brutale, Bucovina lui R. Mareş, ca şi a noastră, chiar aşa ruptă în două, cu sângerare ce nu se mai termină, a rămas esenţialmente identică cu sine şi, oricât ar părea de neverosimil, fibra sa intimă s-a dovedit indestructibilă, la aceasta contribuind oamenii de cultură, scriitorii avându-şi partea lor de netăgăduit.

E în volum şi o Scrisoare deschisă adresată fostului şi, se nimereşte, şi actualului preşedinte al Consiliului Judeţean Suceava, unde R. Mareş, ca un autentic om al cetăţii, îşi exprimă revolta pentru despuierea munţilor noştri, furtul ingineresc de pe şantiere, agresiunea viloaielor din apropierea Mănăstirii Voroneţ (Ştefan cel Mare se răsuceşte, cred, în racla lui de la Putna, la ce a apărut, ca un gunoi fetid, lângă draga lui mănăstire), pentru condiţia românilor de dincolo de graniţa nordică, iar concluzia e cât se poate de clară şi ar fi bine să se audă: Opinia mea e că, din tembelism, s-a pierdut un lucru elementar: tăria şi strălucirea „brandului Bucovina” sunt datorate, mai presus de orice, valorilor şi produselor sale spirituale, cele mai rezistente la eroziunea neiertătoare a timpului.

Partea a doua a volumului, intitulată Dialoguri, conţine răspunsurile lui R. Mareş la întrebările ce i s-au adresat de Ion Filipciuc, Ion Beldeanu şi Olimpiu Nuşfelean. Revine problematica literaturii din perioada proletcultistă, se vorbeşte în termeni realişti despre Platon Pardău şi Nicolae Labiş (insistent I. Filipciuc!), despre profitul adus altora de neînţelegerile românilor din Bucovina de nord, ori despre mica şi marea ciubucăreală a politrucilor noştri pe care nu-i mai interesează decât chiverniseala sălbatică, zorzoanele şi fleacurile colorate şi strălucitoare ca la triburile africane (…).

Pentru Radu Mareş, Bucovina e toposul eternităţii, purtat mereu în intimitatea sufletului, e centrul veşnicei reîntoarceri, scriitorul vibrând la tot ce se întâmplă pe aceste meleaguri sfârtecate. El rămâne, în spaţiul literaturii române, o conştiinţă exemplară şi, în consecinţă, un model.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: