Decesul regelui Ferdinand (20 iulie 1927) punea guvernul liberal în faţa unor dificultăţi şi adversităţi nebănuite. Carlismul creştea şi devenea un balaur cu zeci de capete în ţară şi în străinătate. Partide şi personalităţi politice din opoziţie, publicaţii, ofiţeri din conducerea armatei, segmente importante ale opiniei publice, elemente declasate de la periferia societăţii, dornice să parvină şi să capete capital politic, erau câştigate de partea ideii reîntoarcerii lui Carol pe tronul ţării. Constantin Argetoianu, rămas neutru, dar dezgustat şi revoltat că tot ce se spunea în chestiunea carlistă „nu conţinea decât patimă şi calomnie”, scria că „ura împotriva lui Brătianu era atât de mare, încât mai toată lumea simpatiza cu prinţul, cu tot scandalul dezlănţuit în jurul lui, cu toată plecarea lui ruşinoasă. Părăsirea tronului numai pentru plăcerea unei împerecheri cu o târfă era atât de inexplicabilă pentru un om în toată firea şi misterul de care era înconjurată această plecare atât de nepătruns, încât legendele au început să-şi facă drum, legende care transformau trăsnaia unui erotoman sadic în sacrificiul unui suflet de elită, dezgustat de turpitudinile familiei sale… Autorii de legendă mergeau până acolo, la absurd, afirmând că el, Carol, îi propusese principesei Elena să fugă împreună şi că nu-şi încărcase bagajele cu Lupeasca decât după refuzul principesei. Ce e mai ciudat – aşa încep toate psihozele – e că această poveste era crezută chiar de oamenii ce fuseseră la curent cu scenele violente dintre cei doi soţi princiari, cu plângerile disperate şi cu cererile de ajutor moral adresate de prinţesă regelui şi reginei. Afară de liberali, interesaţi în afacere – şi de unii averescani, atât de puţin numeroşi – toată lumea era pentru Carol. Însă, precizăm: «toată lumea» politică”.
Iorga nota şi el că, după decesul lui Ferdinand, „timp de mai multe luni de zile, o adevărată urgie s-a dezlănţuit contra adversarilor”. Istoricul încerca el însuşi să formeze un bloc al întregii opoziţii, cu Iuliu Maniu şi Averescu, spre a coordona curentul favorabil lui Carol.
Din Paris, Carol Caraiman – care la funeraliile tatălui său trimisese un trandafir – declarase la scurtă vreme că va reveni în ţară, spre a-şi ocupa tronul. El îşi forma la Paris un fel de „curte restrânsă şi pestriţă, ciudată”, de adulatori, linguşitori, arivişti, sprijinitori. Spre deosebire de Ioana (Zizi) Lambrino, amanta sa Elena Lupescu preciza public că nu aspiră să devină „regină”: se mulţumea şi complăcea să-i rămână ceea ce era, amantă; dar să-i fie stăpână, să dirijeze, să controleze, să supravegheze totul. Ea îi primea şi citea scrisorile; alegea şi tria cine rămânea în anturajul său. Printre aceştia, reţinem câteva personaje. Un escroc evreu, Leibovici, care delapidase statul român, scăpase de închisoare ascunzându-se la Paris, îşi investise capitalurile furate în câteva restaurante din capitala Franţei şi într-o uzină de automobile din Belgia şi, totodată, cumpărase şi câştigase de partea lui Carol Caraiman pe unii patroni de ziare şi corespondenţi din străinătate, de acelaşi sânge cu Lupeasca şi cu el. Acest Leibovici nădăjduia că, atunci când fostul prinţ moştenitor va reveni în ţară şi va domni, se va câştiga şi el cu vârf şi îndesat. Un student de bani gata, Puiu Dumitrescu, care urma Dreptul la Paris, venise în Franţa cu tata, Constantin Dumitrescu, fost şef al Centrului de recrutare din Constanţa, unde îşi făcuse un capital mare cu recrutările şi amânările sau cu scutirile şi înlesnirile acordate recruţilor. Mai erau şi alte specimene: Hugo Baker, condamnat pentru că dezertase în timpul Primului Război Mondial din armata română, iar părintele său, dentist la Craiova, îl ajutase să fugă la Paris, unde a deschis o agenţie de presă, intrând în relaţii cu oameni de care Carol Caraiman avea nevoie, între aceştia tocmai ziarişti de la cotidianul parizian „Le Matin”, unde Carol va găsi mereu „înţelegere şi compasiune”. Tot un „însemnat corespondent” devenise la Paris şi un alt escroc evreu, care prin 1921 fusese condamnat pentru crime – un ins cu numele falsificat în Mircea Mihail, dar cu numele lui adevărat de Melic S. Mendel, care, ajuns în capitala Franţei fusese angajat de conaţionalii săi în calitate de corespondent pentru mai multe ziare din România. Această camarilă carlistă din jurul lui Carol şi al Elenei Lupescu mai cuprindea şi câţiva afacerişti cu bani şi influenţă, între care un profesor de la Iaşi, de la Facultatea de Drept, care desfăşura o intensă propagandă carlistă printre studenţii români din capitala Franţei. S-au mai alăturat acestei „Curţi” şi câţiva diplomaţi români de la Paris şi Washington, dintre care cel mai cunoscut era, spre ruşinea sa, Alexandru Cretzeanu. Carliştii de la Paris se sprijineau pe o largă grupare în ţară, formată din politicieni din opoziţie, adversari ai liberalilor, bancheri, ca Aristide Blank, ofiţeri, ziarişti, universitari, ca Nae Ionescu, parveniţi şi carierişti, o adevărată faună extrem de eterogenă.
În acest context, guvernul Brătianu a introdus starea de asediu şi cenzura. A arestat pe unii fruntaşi politici. A avertizat pe unii dintre ofiţerii carlişti, dar şi pe unii oameni de cultură amestecaţi în politică; pe cei care făceau declaraţii pro carliste, precum Nicolae Iorga; a instalat în fruntea Ministerului de Interne liberali devotaţi şi intransigenţi ca I.G. Duca şi, totodată, a ordonat ca agenţii Siguranţei să supravegheze îndeaproape orice mişcare a lui Carol Caraiman şi a partizanilor săi din ţară. Jandarmeria a primit ordin „să facă uz de arme de va fi nevoie, până la sfărmarea completă a oricărei rezistenţe”.
La 25 iulie 1927, Înalta Regenţă se instala oficial la Palatul Cotroceni. Formată din prinţul Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, ea devenea organul suprem de conducerea a ţării, câtă vreme regele, de numai 6 ani, căpăta dreptul de a conduce singur atunci când va fi major. Între primele măsuri adoptate, Înalta Regenţă aproba lista civilă a Casei Regale, care în conformitate cu legea votată în parlament se prezenta astfel: regina Maria, văduva lui Ferdinand, primea anual, din vistieria ţării, o sumă de 20 milioane lei; regele Mihai – 22 milioane lei; Elena, mama regelui şi soţia lui Carol Caraiman – 7 milioane lei; principele Nicolae şi membru al Înaltei Regenţe – 7 milioane lei; patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan, în calitate de membri ai Înaltei Regenţe, câte 6 milioane lei fiecare.
Istoricii apreciază că etapa 20 iulie – 24 noiembrie 1927 (cuprinsă între decesul regelui Ferdinand şi cel al lui Ionel I.C. Brătianu) reprezintă momentul în care liberalii s-au aflat pe cea mai înaltă culme a puterii lor politice, iar Brătianu s-a putut manifesta nelimitat şi asupra monarhiei, şi a Înaltei Regenţe. Istoricul Ioan Scurtu exemplifica faptul prin două dovezi semnificative. Când, de pildă, regina Maria l-a anunţat pe Brătianu că dorea să plece la Paris să rezolve nişte chestiuni cu fiul ei Carol Caraiman, Brătianu i-a replicat: dacă mă vei mai plictisi cu afacerile Dumitale familiale, m-aş putea vedea obligat să proclam republica!”. Tot astfel, când Înaltul Regent Gh. Buzdugan l-a întrebat din ce motive a transferat Subsecretariatul de Stat de la Ministerul de Finanţe la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, adică direct în subordinea sa, primul ministru i-a declarat că „n-am de dat explicaţii nimănui”.
Între timp, însă, tot mai multe personalităţi politice din opoziţie au luat legătura cu prinţul Carol şi s-au pronunţat pentru aducerea lui în ţară. Iorga, Averescu, Mihail Manoilescu au fost câteva dintre acestea.
Dorind să curme şirul acestor întâlniri cu prinţul Carol, guvernul a dispus la 23 octombrie 1927 – când Mihail Manoilescu se reîntorcea în ţară şi aducea cu el declaraţii şi scrisori de la Carol Caraiman către principalii şefi de partide din ţară – arestarea acestuia şi întemniţarea lui la Jilava. Simultan au mai fost arestaţi câţiva ofiţeri şi oameni politici din diverse centre politice, din afara Capitalei, din Iaşi şi Craiova.
Guvernul l-a acuzat pe Mihail Manoilescu de „complot împotriva statului” şi l-a predat să fie judecat de Tribunalul Militar, spre a fi condamnat în mod exemplar.
Procesul s-a desfăşurat între 10-14 noiembrie 1927 şi a urmat un curs extrem de concentrat, în timpul căruia carliştii s-au solidarizat cu cel inculpat. Manoilescu a chemat ca martori 111 persoane, între care pe toţi şefii de partide politice; în final rezultatul a fost cu totul neaşteptat: 3 voturi pentru şi două contra, vinovatul fiind achitat. Deci o însemnată parte a justiţiei s-a alăturat carliştilor.
Comentarii