Rupându-ne de Neam, sârma ghimpată
în Adevărul Nostru a întins…
Şi pe Iisus, în fiecare ins,
L-a pus pe cruce, între fiu şi tată…
(George L. Nimigeanu)
Întâi i-am cunoscut poezia. Cuvintele încărcate de sens, sculptate măiestrit în statuia stilului clasic şi în flexibile forme moderne, m-au captivat de la prima lectură. Întâlnirea noastră în miracolul cuvântului scris mi se pare predestinată. La redacţie, aveam masa de lucru în acelaşi birou cu şeful secţiei de cultură Ion Creţu, înrădăcinat la Tereblecea. De fapt, în cazul meu, “masa de lucru” e departe de înţelesul concret al acestor cuvinte, căci nu prea rodeam coatele la ea. Nici nu încercam să scriu ceva la redacţie, când îl aveam în faţă pe Ion Creţu, cu care îmi era mai mare dragul să discut pe orice temă. La el am văzut primele cărţi ale lui George L. Nimigeanu, de la Ion Creţu am auzit primele versuri ale acestui poet, născut în acelaşi sat cu colegul meu de condei. Degrabă aveam să-l cunosc în profunzime şi să-i simt durerile sufleteşti, deşi trăieşte în România, la Mediaş, şi nu l-am văzut aievea niciodată.
Astă vară purtându-mi paşii prin Ţara dragă, în drum spre Sibiu, am trecut şi prin Mediaş. Ce rău mi-a părut că n-am memorizat, nu mi-am notat undeva adresa sau telefonul domniei sale! Aveam o bună ocazie să mă opresc pentru câteva minute şi să-i mulţumesc pentru tot ce mi-a adus de la Mediaş poşta pe parcursul ultimului deceniu. Or, am primit de la poetul George L. Nimigeanu multe plicuri – cu ilustrate poştale de fiecare Crăciun şi Sfinte Paşti, cu noile sale plachete de versuri. Dezobişnuită cu scrierea şi trimiterea scrisorilor în plic, prin poştă, le deschideam cu tremur de suflet şi un sentiment de încântare faţă de bărbatul de modă veche, înzestrat cu talentul de a rotunji atât de caligrafic litere, aşa cum îşi revarsă măiestrit în armonii lirice cuvintele.
N-a fost să fie acea posibilă întâlnire, însă degrabă înspre toamnă mi-a sosit un plic mai voluminos, după o lungă călătorie pe nebănuite căi şi prin întunecoase labirinturi ale unei inutile, exagerate vigilenţe din partea nu ştiu cui. Nu e prima dată când o carte sau revistă trimisă din România ajunge anevoie la Cernăuţi, de parcă ar face pe jos înconjurul lumii. Oricum, drumul lui George L. Nimigeanu prin “Vămile năpăstuirii” a fost mult mai lung şi spinos decât cel parcurs de noua sa carte, cu acelaşi nume, din Ardeal până în Bucovina. E prea puţin să mărturisesc că am citit-o cu sufletul înlăcrimat, aşa cum demult n-am mai poposit cu lectura în vreo carte. Doar de la o vreme, cititul cărţilor în format tradiţional, ca şi scrisorile de acest gen, a devenit o raritate. În “Vămile năpăstuirii”, George Nimigeanu îşi retrăieşte Golgota începutului pământesc, de la fragedă copilărie şi până la intrarea în viaţa matură. Până la aceste cutremurătoare “mărturii-mărturisiri”, cum le numeşte autorul, am întâlnit şi în creaţia-i lirică, în special în placheta de versuri “Zodia nedreptăţii” (Ed. Samuel, Mediaş, 2010), crâmpeie dintr-un trecut traumatic. Poezia, însă, nu întotdeauna este expresia unor trăiri şi suferinţe reale, prin care neapărat trece autorul. Poemele din “Zodia nedreptăţii”, mai ales cele incluse în ciclul “Amintiri dintr-o copilărie interzisă”, deşi au mesaj de spovedanie, pot fi concepute de cititorul care nu cunoaşte calvarul suferit de autor ca respiraţie artistică, izvorâtă din memoria ereditară, inspirată de dorul de meleagul natal, de durerea pierderilor iremediabile. Putem crede că în poezia cu dor de Tereblecea, de mama refugiată într-o lacrimă, de tata care “mânca numai duminică seara…”, George Nimigeanu este urmărit mai mult de ecoul din străfundul mormintelor, decât de obsesia propriilor amintiri.
Cu totul altfel ne emoţionează şi ne înfrigurează volumul său de proză “Vămile năpăstuirii”, scris, aşa cum recunoaşte autorul, la insistenţa unor buni prieteni: “… am tot povestit «câte ceva» din viaţa mea zbuciumată, unii dintre «ascultători» m-au sfătuit să scriu toate cele trăite, pentru că întâmplările prin care am trecut sunt specifice vremurilor pe care le-am traversat cu toţii, dar nu toţi au avut «nenorocul» de a fi martori direct implicaţi…”. Poetul George L. Nimigeanu n-a fost doar martorul implicat, ci pe nedrept năpăstuitul. Până a deveni şi al Ardealului, fiul Bucovinei, născut la 3 ianuarie 1938, la Tereblecea (judeţul Rădăuţi la acea dată), a trecut printr-un infern incredibil chiar şi pentru noi, cei rămaşi sub stăpânirea ciumei roşii: “Cu frica-n sân şi moartea în spina-re,/ prin sârme-n ţară unii s-au tot dus…/ Şi ne-am rugat şi noi Celui-de-Sus, şi am fugit, ziua-n amiaza mare,/ de-a valma, printr-un lan de grâu mănos,/ cu mama şi cu-n frate dus în braţă…/ cu spaima-n suflet… şi cu moartea-n faţă…/ în noi purtând osânda Lui Hristos”.
Am apelat din nou la poezie, căci ghemul suferinţelor redate poetic în “Zodia nedreptăţii” este depănat în volumul de proză – un viu document despre atrocităţile regimului dictatorial comunist, ce poate fi luat ca dovadă la marea judecată de apoi, la tribunalul din ceruri. Or, e prea scurtă o viaţa de om ca să-şi vadă dreptatea pe pământ. Bărbatul ajuns în pragul senectuţii rememorează trista, tragica poveste a copilăriei şi adolescenţei prin prisma copilului cu trupul frânt de chinurile pribegiei, cu sufletul rănit de ciulinii Bărăganului, din care maica sa n-a izbutit să plivească toţi spinii. Dar l-a legănat mereu cu alinarea: “Lasă, dragul mamei, ne-om întoarce…”. Drumul refugiului, însă, aşa cum este şi cel al morţii, le-a fost fără de întoarcere. Însorita şi domoala vale a comunei Tereblecea a rămas pentru copilul ţăranilor Leon şi Domnica Nimigeanu un pământ furat din clipa când a venit ziua plecării şi taică-su “a legat cu un lanţ solid un drug de lemn la roţile din spatele căruţei… Au aşezat apoi lada de zestre a mamei, după care au rânduit în ea cele de trebuinţă. La spatele căruţei, sub coviltir, au pus sacii cu făină, pe cei cu cartofi şi putina cu brânză… peste fân au tras nişte ţoluri de casă… în faţă, lângă ziţ, tata a legat o găleată de tablă, sub ea aşezând, la picioare şi la îndemână, plita aceea de tuci cu două ochiuri, lângă o cutie de lemn în care se găseau ciocanul, cleştele, cuiele, o sârmă făcută rotocol… Ultimele unelte le-a legat tata sub marginile coviltirului, pe partea din afară a loitrelor: coasa desfăcută şi împachetată cu grijă, furca, lopata şi toporul…”.
Am selectat acest pasaj nu doar pentru a evidenţia chibzuinţa gospodărească a ţăranului tereblecean sau faptul că trecerea frontierei a fost bine gândită, minuţios pregătită de el, ci pentru că datorită acelei căruţe cu coviltir familia a supravieţuit. Căruţa le-a fost casa de toate zilele şi mijloc de transport dintr-un capăt în alt capăt de ţară. Mai ales, plita aceea de tuci cu două ochiuri le-a menţinut viaţa copiilor. Greu de imaginat că pe noi, cei rămaşi sub ocupaţia sovietică, cu bunei şi părinţi osândiţi prin Siberia şi Kazahstan, împuşcaţi în Lunca Prutului şi la Fântâna Albă, ar putea să ne impresioneze peregrinările unor refugiaţi trecuţi ziua în amiază mare prin sârma ghimpată, fără nici o zgârietură, ba încă într-o căruţă încărcată cu toate bunurile necesare supravieţuirii.
Pentru lumea noastră terorizată de antihrişti, trecerea fără vărsare de sânge a frontierei însemna mântuire, viaţă liberă şi fericită… Mărturiile lui George L. Nimigeanu, însă, ne deschid ochii la adevăruri dure, imposibil de a fi acceptate şi înţelese chiar nici de treaza raţiune. Am mai citit cărţi cu acest subiect dureros, în special despre amarul refugiului până în adâncul Ţării, descris de doctorul Gheorghe Nandriş din Sibiu, fiul ţăranului Florea Nandriş, unul din membrii renumitei familii din Mahala. Dar niciuna nu se compară cu peregrinajul soţilor Nimigeanu din Tereblecea. Trecând odată cu ei hotarul, ciuma roşie le-a omorât speranţa şi visele, i-a lipsit de râvnita libertate… Pentru ei exista un singur drept – să-şi poarte răbdători crucea pe Golgota suferinţelor, să-şi rupă oasele muncind. Bărbatul care a luptat la Cotul Donului, care nu s-a dat de partea cozilor de topor, nu inspira încredere servitorilor regimului comunist din România. Refugiaţii din teritoriile ocupate erau consideraţi “trădători”, “reacţionari”, nedemni de drepturi cetăţeneşti… În căutarea unui loc mai liniştit, Leon Nimigeanu şi-a purtat familia dintr-un sat în altul. Tremurând în fundul căruţei, copilului, care era pe atunci viitorul poet, i s-au întipărit în simţiri şi în memorie grozăvii de nedescris: “Momentele de bucurie erau foarte rare şi mi se păreau atât de scurte, încât parcă nici nu se petreceau cu adevărat”. Rătăceau dintr-o localitate în alta în căutarea unei gazde – Boroaia, Moineşti, Magireşti, iar din urmă îi prindea frontul. Apoi vine drumul infernal cu trenul foamei de la Jariştea, unde zădarnic încercau să-şi amăgească durerea oploşiţi într-o ploşniţărie, spre Banat, la Grabaţi, locul a cinci ani de oarecare linişte.
Când credeau că au scăpat de nevoi, ajungând să aibă, măcar pe hârtie, “casa noastră” în comuna bănăţeană Grabaţi, o năpastă de nedescris a dat peste refugiaţii bucovineni. Copiii lui Leon Nimigeanu n-au mai avut parte de serbarea şcolară. “În seara de 17 iunie, parcă pe nesimţite, comuna a fost înconjurată de maşini şi militari, înarmaţi ”de război”. Nimeni n-a mai avut voie să plece din sat, nimeni nu a mai intrat în sat… pe la ora două după miezul nopţii s-au pornit nişte bubuituri în poartă”, aşa a început noaptea urii, noaptea nedreptăţii fără de sfârşit. Soldaţii au dat buzna în curte, au început să bată în obloane. Cu toţii, mic şi mare, au fost scoşi afară, primind ordin ca până dimineaţă să fie gata de plecare. Şi iarăşi a înhămat gospodarul calul, şi-a încărcat bruma de “avere”, având voie să ia numai cât încăpea în căruţă. Şi iarăşi plânsete, şi iarăşi drumul spre chin şi moarte… De rând cu refugiaţii basarabeni şi bucovineni, deja resemnaţi cu prigonirile, au fost scoşi din case şi câţiva localnici. Aceştia treceau prin frământări cumplite. Cât de mult aminteşte acest episod al deportării în Bărăgan de exilarea în masă a românilor din teritoriile ocupate – în Siberia şi Kazahstan! Deosebirea e doar că cei mânaţi în Siberia au fost adăpostiţi în barăci, iar cei deportaţi în Bărăgan, cum s-a întâmplat cu familia Nimigeanu, au fost lăsaţi pe un câmp absolut gol, în bătaia vântului, în arsura infernală a soarelui, casă sau, mai curând celulă de puşcărie, servindu-le nişte ţăruşii numerotaţi, care indicau lotul fiecărei familii. Toţi ţăruşii aveau să fie “împroprietăriţi”, cum scrie cu amară ironie George Nimigeanu, de câte o familie de “duşmani ai poporului”, părinţilor săi revenindu-le parul cu numărul 368. E îngrozitor să citeşti cum au fost lăsaţi în ploaie, sub un cer “potrivnic”, răzvrătit parcă şi el, în braţele deznădejdii şi ghearele urii. Până au înjghebat o colibă, s-au adăpostit mai întâi sub căruţă…
Patru ani, patru luni şi şapte zile a durat deportarea în Bărăgan, fără niciun drept civil, cu excepţia “libertăţii” de a-şi rupe oasele la cele mai grele munci. Pentru copilul Georgică cel mai dureros era lipsa dreptului de a-şi continua învăţătura la liceu şi de a obţine studii superioare. I-a fost interzisă nu doar copilăria, ci şi visul de a-şi urma vocaţia. Purtând stigmatul de deportat, cu domiciliu obligatoriu, nu a fost admis la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, la care aspira. Numai după serviciul militar i s-a permis să se înscrie la Facultatea de Educaţie Fizică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1965.
Fuga de invazia rusească nu le-a adus părinţilor săi libertatea la care visau, cel mai mare necaz pentru ei fiind să vadă ruinate speranţele copiilor, pentru viitorul cărora au şi părăsit cuibul natal. Cu volumul “Vămile năpăstuirii”, poetul se întoarce spre satul acela de sub pământ, unde dreptatea zăcea în spânzurători, dar şi la locul naşterii sale, sfârtecat de sârma ghimpată. Nu e o carte de amintiri, ci însăşi netămăduita sa rană cu cununi de spini, care, ca o răzbunare a traumatizantului trecut, a ajuns până la Tereblecea părinţilor săi.
MARIA TOACĂ
Cernăuţi
Comentarii