Cum să nu?

Mai zilele trecute, într-o aşa-numită sală a paşilor pierduţi – în care foarte mulţi se intersectează, chemaţi şi nechemaţi, ba unii şi aduşi, dar nu toţi se pierd şi poate că nici atunci pentru totdeauna – s-a întâmplat să împart timp, şi aer, şi cuvinte cu nişte inşi tineri şi mai puţin tineri aflaţi, unii, sub acuzaţii nu dintre cele mai frumoase, într-un dosar penal. Înainte de a mi se părea că încep a-i cunoaşte ceva mai bine (aveam să-mi amintesc: fuseseră ei şi subiect de ştiri!), avocata le strigase râzând cu toată gura, parcă ar fi glumit: cum? aveţi doar doi martori?! doar nu sunteţi la divorţ! Iar mai apoi intrând şi noi în vorbe, printre altele ea-mi spuse: vezi? cu ei e mult mai uşor decât cu alţii; ştiu că au greşit şi că vor plăti; atât că socotesc că, neavând noroc, au fost prinşi; consimt că o să şi-o ia. Vreo doi, cu spatele cât uşa, fălcoşi, cu capete mari, tunse scurt; ceilalţi, mai obişnuiţi. Să le treacă vremea, hlizindu-se şi aproape copilărindu-se (chiar păreau inocenţi sau împăcaţi) povesteau şiraguri de întâmplări (vesele, aşa le ziceau, de parcă ar fi fost dintr-o armată din care se liberaseră şi-n care n-aveau să se mai întoarcă) de prin arest şi penitenciar. Nu păreau atât de sumbre şi apăsătoare ca cele evocate la tv de inşi scoşi din confortul şi chiar luxul lor şi trecuţi prin temniţe. Unul din cei cât uşa chiar povestea ce bine i-a fost lui şi tovarăşilor săi câtă vreme-au avut un loc/pat liber în „cameră”… În fine. Am fost şi sunt sigur că dacă ar fi ei întrebaţi – fără sau cu referendum – dacă sunt de acord cu lupta împotriva corupţiei, ar răspunde fără codeală: da, cum să nu?, fireşte, negreşit sau îhî.