În bibliotecile depărtării

La vârsta copilăriei mici, în Vama natală, ai mei, funcţionari, aveau condiţia oarecum insolită pe vremea aceea de chiriaşi. Locuiam vizavi de biserica catolică, într-o casă nemţească, având plafonul neobişnuit de înalt şi ferestre şi uşă care dădeau direct în trotuar. Acesta mă ducea spre două bucurii: dimineaţa la grădiniţă, iar joia după-amiază la bibliotecă, unde o neuitată doamnă ne citea dintr-o carte groasă poveşti care se terminau prea repede. Era mai minunată decât cele de acasă, deoarece nu o aveam la îndemână şi nu le puteam cere părinţilor să-mi spună ce scria acolo până adormeam. De aceea, când o răceală m-a lipsit de lectura de joi, am plâns cât să mă îmbolnăvesc cu adevărat, speriind-o pe mama, care a plecat la bibliotecă şi a rugat-o pe dna Lănescu să-i împrumute cartea până săptămâna următoare. Nu numai că a primit-o, dar cum veneau Sărbătorile de Iarnă, cartea ne-a fost lăsată până la Bobotează. Bradul de Crăciun al acelui timp avea globuri de sticlă, figurine de turtă dulce, curmale, smochine, portocale, nuci poleite şi bomboane învelite cu argint în coşuleţe de hârtie creponată, iar pe ramuri – zăpadă de vată şi lumânări adevărate. Sub ele, deschisă la basmul care urma să ne fie citit, mie şi surorilor mele, stătea în orele de odihnă cartea de la bibliotecă. Lumânările se aprindeau seara, la ceasurile în care pragul ne era trecut de rude, prieteni şi alţi copii, cu steaua şi colinde. Într-unul din acestea, pe neaşteptate bradul a luat foc, dar înainte ca să producă un dezastru, a fost scos pe uşă direct în ninsoare. Am urmărit totul cu ochi mari, înlemnită de spaimă, şi cu buze schiţând rugăciunea din gând: “Doamne, să nu ardă cartea! Cartea să nu ardă!”. Salvată însă de o mână iute, nici măcar îngălbenită, doar citită până la capăt, aceasta s-a reîntors împreună cu mine, niciodată plictisită de reascultarea poveştilor, la cercul de lectură de joi. Cât despre întâmplare, s-a stins în sărbătoarea copilăriei ca vâlvătaia înstelată a bradului în zăpada care creştea bogat pe trotuar, după ce o clipă a luminat feeric strada până departe.

Şaizeci de ani mai târziu coboram de la cei 600 de metri altitudine ai Cetinei, fosta capitală a Muntenegrului, spre nivelul mării, la Budva, cel mai vechi oraş de pe coasta Adriaticii, dacă este să dăm crezare legendei conform căreia aici l-a adus juninca pe Cadmos, fratele Europei, frumoasa răpită de Zeus, pentru întemeierea cetăţii prezise de oracolul de la Delfi. Şi căruia i-am spus “Bună ziua!” la sfârşitul verii împreună cu Niadi şi cu doctoriţa Claudia Andon, atrasă nu de faima rivierei, a plajelor sale, ci de posibilitatea a-i vizita cetatea. Toate trei cu destulă experienţă a administrării resurselor pentru valorizarea unei călătorii, ajunse în Budva la prânz, ne-am instalat întâi pe terasa restaurantului cu autoservire “Mogren”, cât să mâncăm, cât să savurăm în linişte priveliştea zidurilor intrării în Stari Grad, în Oraşul Vechi, medieval, parţial afectat de cutremurul din 1667 şi în aceiaşi măsură refăcut. Apoi, înfruntând arşiţa amiezii ne-am încumetat cumva la întâmplare să colindăm pe stradelele sale, înguste şi imprevizibile, cu mici magazine, cafenele şi locande, cu aromele mâncărurilor zonei şi miresmele plantelor mediteraneene într-o permanentă întrecere şi chemare. O lume colorată şi ciripitoare mai ales în limbile turiştilor, pentru că vânzătorii locului nu te trag de mânecă, nu insistă, aşteaptă cu răbdare să te uiţi şi, eventual, să te hotărăşti. Mecanismul turismului contemporan funcţionează, în general, mai lent în Balcanii de Vest, dar şi aşa, cu o viteză mai mare decât la noi. Ne încântă întâi o mireasă cu mirele ei, dar şi cu prietenii care îi fotografiază, le înregistrează fiecare surâs, apoi grupul ne uimeşte cu ubicuitatea sa. Nu ne-am lămurit dacă e vorba de o filmare, de un mariaj autentic sărbătorit în acest perimetru deosebit sau de o atracţie pusă la cale de administratorii zonei. Dar nici nu am întrebat, bucuroase de apariţia sa când pe ziduri, când lângă biserici, când printre scaunele tribunei din piaţa centrală inducând ideea de public, de spectacol, de manifestare culturală – cum şi sunt, oraşul întreg devenind, de fapt, scenă pentru recitaluri ale scriitorilor, pentru performance-uri ale artiştilor muntenegreni şi de peste hotare.

Ne cheamă apoi Crkva Svetog Ivana, Biserica Sf. Ioan, cu turla sa subţire şi atât de înaltă, încât o vedem, şi pare că ne vede, fie că suntem între pereţi de piatră, în strâmtoarea unei străduţe sub bolta plantelor care leagă o clădire veche de alta, fie că se răsfrânge în geamul vitrinei în faţa căreia poposim, cercetându-i, în desfăşurare policromă, fructele de mare. Şi când aproape ne întrebam dacă nu este o fantasmă, iată-ne în faţa ei. Un elegant edificiu gotic ridicat în secolul XII şi reconstruit după cutremurul din 1667, căreia îi trec pragul fulgerată inexplicabil de imaginea locaşului din faţa casei în aşezarea copilăriei. În şaizeci de ani am intrat într-atâtea biserici catolice, unele importante în vârtejul evenimentelor istorice, altele faimoase pentru capodoperele lor, dar niciodată nu am avut sentimentul indefinibil al unei reîntâlniri, blând şi straniu deopotrivă, care să mă facă să mă întreb dacă nu suntem, dacă nu înaintăm în viaţă înfăşuraţi în firul de mătase al unor amintiri aţipite, tot mai lung, mai greu şi mai vulnerabil la provocările împrejurărilor. Structură triplă, biserica – episcopală până în anul 1828 -, adăposteşte în capela nordică, cu un altar din marmură albă, o vestită icoană a Sfintei Fecioare, “Sf. Maria in Punta” sau “Sf. Maria Buduensis”, pentru care cronicile atestă numeroase minuni, între care şi apărarea oraşului de ciumă. În schimb, nu avem noroc cu cealaltă biserică-monument, a “Sf. Treimi”, ortodoxă, cu uşa închisă la acel ceas al după-amiezii. Pe gradenele dinspre apus, doi pictori, absorbiţi de lucru, îşi smulg un fragment din timpul lor preţios, în care simpla mişcare a soarelui şi a umbrelor determină schimbări, ca să-mi zâmbească aprobator când le cer permisiunea unei fotografii, iar Natallia Karzhitskaya din Belarus şi să-mi spună că se bucură de pe acum că va duce în expoziţiile din ţara ei imaginea acestui loc ales, în care “Sf. Treime” şi “Sf. Ioan” adaugă veacurilor lor de existenţă clipa incomensurabilă a artei.

Biletul pentru Citadelă, pentru fortăreaţa Oraşului Vechi este o ilustrată cu punctele ei de atracţie, cel mai ispititor pentru vizitatori fiind al panoramei, începând cu impresionantele fortificaţii, cu tabloul Budvei medievale, în fapt o zidire în mai multe straturi, ilir, grecesc, roman, bizantin, veneţian, austriac, sârbesc, în care cel nou lasă întotdeauna ferestre spre cel vechi şi în care, se spune, grija deosebită a veneţienilor pentru conservarea valorilor sale arhitectonice a transformat Budva de azi în concurenta estică a stăpânei de odinioară – Veneţia. Aproape de steagul Muntenegrului, privirii aruncate în jos îi răspunde cu o fluturare a mâinilor perechea misterioasă a mirilor. Ne îndreptăm spre răsărit, prin spaţiul scenă a unui festival estival de teatru, ca să privim din înalt ruinele unei vechi biserici ortodoxe închinate Maicii Domnului şi apoi în faţă Insula “Sf. Nicolae”, şi aceasta în vremuri războinice gardian al oraşului. Cea mai mare din zonă, cu o lungime de peste 2 km, cu trei plaje înguste, cu păduri în care trăiesc cerbi şi clădiri în care nu mai locuieşte nimeni, accesibilă doar cu barca, insula ne arată pe fundalul verde chipul frumos al unei bisericuţe albe, al cărei clopot ne aduce adierea unei şoapte melodioase, ca tot ce vine de demult. Apoi ne uităm până departe, până unde vedem marea urcând pe cer şi încrustat în materia sa diafană, ca şi în piatra durabilă a zidului, semnul tainic al emblemei oraşului, doi peşti ca două jumătăţi ale unui întreg între înscrisurile Budva şi Mare Adriatico. După care păşim în lumea corăbiilor din Muzeul Maritim, păsările albe din pânză şi lemn ale Mediteranei în vechime. Dar nu sunt toate aici, două au zburat în ceea ce se cheamă simplu Biblioteca Citadelei, o expoziţie permanentă de carte veche şi hărţi ale zonei.

Inspir cu plăcere mirosul hârtiei bătrâne, efluviile ei subtile sunt înrudite cu acelea ale bibliotecii publice din satul copilăriei, acolo unde, ca şi acum aici, cărţile mă chemau cu semne necunoscute zugrăvite pe paginile lor fragile şi nemuritoare totodată. Îmi reprim anevoie impulsul de a le atinge cotorul, copertele legate în piele, de a le deschide şi de a le absorbi mesajul care, chiar şi aşa, neînţeles, îmi înfrigurează pielea şi îmi încălzeşte sufletul. Nicio interdicţie, nicăieri, dar mă sfiesc. Oare privirea ochilor mei nu ar putea să le rănească? Temperatura sângelui din palme nu ar putea să le ardă? Victorioasă asupra mea însămi şi învinsă, mă cufund în cuibul unui fotoliu roşu, cu faţa spre cele două corăbii de lângă ferestrele larg deschise. Din toate se răspândeşte o dulceaţă de fruct mediteranean, încununare a darului de Crăciun la vârsta minunilor despovărate de întrebări. Până când o rază de soare se izbeşte de sticla ferestrei şi se îndreaptă ca o săgeată aprinsă spre cele două corăbii cuprinzându-le cu văpaia ei şi preschimbând în scrum şaizeci de ani deodată.

Stau ghemuită lângă Bradul de Crăciun, mângâind cu degete mici paginile cărţii deschise. Mă aplec încet deasupra ei până literele încep să vorbească. Doar că de data aceasta citesc, nu ascult povestea. Şi din nou o trăiesc.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: