„Omul-care-voia-să”…

Dacă mergi la croitor, te aştepţi să te facă, la comandă, să arăţi, în straie noi, mai frumos decât eşti. Dacă te duci la cizmar, eşti îndreptăţit să te bizui că acela să-ţi pună tălpi, să-ţi peticească încălţările vechi pentru încă o vreme, de parcă ar fi noi. Dacă te duci la ziarist, îi spui o poveste şi eşti sigur că acela o va scrie în aşa fel încât să-ţi placă şi ţie, cât şi celor care poate o vor citi-o, poveste cu tâlc şi pentru ei. La ceasornicar oamenii merg tot mai rar, însă când se duc sunt siguri că acela le va face ornicul vechi să măsoare vremea ca şi cum peste el n-ar fi trecut timpul, iar cucul să le cânte la fix. Mde, nevoia te împinge şi la medic, iar de la o vreme (aşa cum am mai zis-o într-un context oarecum similar), dacă eşti de părere că nu şi-a făcut treaba precum croitoraşul cel viteaz ori cizmarul cel vesel, cei din poveşti, îl arunci oprobriului public şi-l dai pe mâna feluritelor autorităţi (cum n-ai face-o cu cizmarul sau ceasornicarul), să plătească; măcar el să plătească, fiindcă nu se cade să te iei de nasturi tocmai cu Dumnezeu! Iată că în această situaţie, cam pripit-generalizant, recunosc, aşternută aici, după ce-am răsfoit recentul număr al revistei „Bucovina medicală”, cu un editorial semnat dr. M. Ardeleanu (vezi pg. 6), mi-am reamintit (căci mi-o mai amintesc din când în când şi n-o s-o uit!) o întâmplare din urmă cu nu mulţi ani, cu un pacient de-al său, de tot galben-verzui, umflat, mai mereu cu nasul în pernă ori cu faţa la perete, pe care, uitându-i numele, l-am ţinut minte drept „Omul-care-voia-să-moară”. Căci pe când l-am aflat, aşa de cuprins de boală şi deznădejde era, plus că-i era şi groază că ar ajunge s-atârne de soarta fiului, încât nu-şi dorea decât ca ceasul să i se oprească de-ndată, să nu-i mai trebuiască decât oricare haine de-ngropăciune şi încălţări pentru această unică folosinţă… S-a întâmplat ca, la vreo jumătate de an după aceea, să-l revăd având obrazul ca şi al meu la culoare, pe picioare, împăcat că urma să facă dializă şi că, totuşi, astfel, are înainte apă de băut, pâine de mâncat şi viaţă de trăit, urmărind cum şi fiul îi îmbătrâneşte. „Era să mă duc, dar nu m-a lăsat…”, cam aşa mi-a zis „Omul-care-nu-uitase-că-a-vrut-să-moară”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: